Blogul asta e expirat de doi ani

Ei, bine, au trecut doi ani de când de pe wordpress am trecut pe .ro și azi am avut o revelație ca multi inca dau follow acestui blog deși el a fost exportat, sau cum s-o spune, pe  https://www.adrianatirnoveanu.ro/

Nu m-am gândit că trebuia să anunț. O fac acum, în caz de interesează pe cineva. Mă găsiți pe acest link și poate, asa, va regasesc si eu pe mulți dintre voi. Radu, dacă nu vedeam in blogrollul tau ca linkul de acolo ma duce aici, poate nu scriam asta. Iți multumesc.

Publicitate

În „pași rotunzi”, dar fără limite

Atențiune! Atențiune! Întrerupem liniștea asta, de pe blog și facebook, pentru o veste extraordinara. Chiar dacă eu am luat pauza din toate, implicându-mă în realitățile pe care le cam neglijasem, viața merge înainte. Vara îmi dă responsabilități noi și îmi motiveaza absentele; stiu asta, va spun și vouă!

Dar cum v-am obișnuit, nu vreau să vă dau vestea până nu vă povestesc ceva. Ce ziceți? Vă place fata asta frumoasa de pe coperta acestei reviste?

Nu-i așa că e o mică divă? Ar putea trece, liniștit, drept o vedetă pe care o admirăm în perindările noastre zilnice. Micuță, cu ochii ca niște boabe de cleștar, cu un zâmbet așezat cu grijă pe figură de o ursitoare bună, care a răsplătit-o cu o gingășie și cu o seninătate cât să fie remarcată mereu. Nu-i așa?

O mamă tânără, devotată unui pui de om pe care-l crește cu grijă și atenție, dar și cu o deviză care mie-mi răzbate prin ceea ce face, zilnic, -căci, da, fata noastra are și un blog de unde aflu multe lucruri, inclusiv  de deviza aceea, pe care eu, personal, nu le-aș face, din comoditate-: „Îndrăznește și nu vei regreta! Viața se trăiește, oricât ar părea de dificil!”

Nu, nu căutăți nicăieri aceste vorbe căci ele se deduc: se deduc din articolele despre lecțiile de spaniola pe care le-a luat alături de prietenii sai, se deduc din iubirea pe care o construieste, zilnic, alaturi de fiul și iubitul ei, se deduc din voluntariatul pe care-l face acolo unde alții, mai defavorizati ca ea, au nevoie , din emisiunea tv, „Iubire interzisa”, unde a avut curajul de a  participa,  dar și  din reuniunile cu prietenii….asemeni ei, cu care chiar schimbă …culoarea lumii.

Da, asemeni ei, deși nu s-ar zice ca aceasta fata grozavă, care tine jurnalul iubirii, are vreo dizabilitate. Din punctul meu de vedere nu are, dar, totuși, nu putem sări peste acest „amănunt”, căci rostul acestui articol ar fi altul. O zaresc, adesea, prin trecerile mele – deh, suntem brașovence amândouă – cum participa la fiecare sarbatoare publică, cum iși duce baiatul in parc, cum  picteaza diverse, in activitati la indemana tuturor,  spre incantarea celui mic. Zi de zi, se avântă într-o multime de lucruri: muncă,  articole pe blog, devine „reporter special”, testeaza și ne indrumă spre descoperirile sale, participa la concursuri diverse,  iar cu prietenii sai speciali de la  Asociația Sfântul Haralambie se preumblă peste tot, indiferent ca sunt excursii, petreceri sau conferinte și are o comunitate  pentru care o admir și o invidiez putin, pentru sinceritatea si unitatea dintre ei. Bine, eu am enumerat cateva, caci exact cum spune, nu e lucru pe care sa-l considere un obstacol.

Si acum vine vestea cea mare.

Pe 29 și 30 iunie 2016, la 18. 30, Coresi Shopinng Resort, Brașov, va participa, în calitate de model, la prima prezentare de modă destinata persoanelor cu dizabilități și va fi alături de oameni pentru care scaunul cu rotile, de exemplu,  este un mod de viață, unul firesc, așa cum ar trebui sa-l privim fiecare dintre noi.

„În Pași Rotunzi”,… dar fără limite– nume perfect ales, după părerea mea- este un eveniment organizat  de Consiliul Național al Dizabilității din România – CNDR, reprezentantul în România al European Disability Forum, în parteneriat cu Asociația “Pași Rotunzi” şi Bya Fashion.  17 modele cu diferite dizabilități, dintre care patru băieți, vor prezenta creaţii marca Doina Levintza, Cătălin Botezatu, Patuschinsky şi Bya Fashion.

„Oferim ocazia unor modele cu dizabilități să fie mesageri ai acestei categorii. Blândețea țesăturilor, armonia culorilor și măiestria designerilor sunt cele mai potrivite instrumente pentru susținerea solidarității sociale”, a declarat Daniela Tontsch, președinte al Consiliului Național al Dizabilității din România.

sursa: Observatorul. ro

Mihaela va defila, demonstrand ca e doar o noua prezentare de moda și nu neaparat una speciala; va imbraca haine frumoase ca oricare alt model, doar ca ea chiar e un model, model de om perseverent, pentru care nu exista „nu se poate” și care ne va scutura, pe unii dintre noi, de prejudecăți; deși cunoscând-o, de ceva vreme, cred ca va demonstra, inca o data, ca normalitatea are definitie complexa și că limitele nu exista,   construind, cu resursele ei de OM, un infinit de posibilități pe care sunt onorata să  le ..imprumut, adeseori.

Îndrăznește și nu vei regreta! Viața se trăiește, oricât ar părea de dificil!”, mentalitate de învingător. Succes, draga mea! Esti un model de urmat în orice faci, nu doar în modă. Nu ne lipsește decât dorință de cunoaștere. Poate vreți să îi cunoașteti pe toți, vor avea chiar și momente artistice. Poate nu vor fi ca cel din clipul de mai jos, dar sigur va fi cu emoție și multa implicare.

 Asa ca e simplu: fiți la prezentare să vedeți …că nu există nicio diferență. Vor fi …strălucitori, frumoși și curajoși!

 

Ps. La mulți ani, fărima mea de suflet! Acest articol ți-l dedic și ție și-ți mulțumesc pentru prietenia ta!

Puritatea în iubire

•  Mademoiselle

Pe Mademoiselle am cunoscut-o prin tata. Să mă scuze, dar totdeauna am ştiut-o bătrână, deşi am cunoscut-o,  mai bine, când aveam 14 ani. A murit la o venerabilă vârstă, acum 4 ani. Tata îmi spunea că, mititică fiind, m-a lăsat în grija ei, deseori, în zilele când nimeni nu era în jur pentru a mă supraveghea. Nu-mi amintesc prea mult. Prefer să dau drumul amintirilor concrete.  Era singură. Totdeauna singură şi cu un zâmbet discret aşezat ca o bijuterie de preţ fără de care nu mergea nicăieri. Nu cred că avea mai mult de 1, 55 m, era firavă, firavă, cu un coc perfect împletit ce îi dădea un aer aristocrat, şi o piele albă, străvezie care mă umplea de admiraţie. O urmăream pe Mademoiselle cu privirea de parcă nu aş fi vrut să pierd niciun minut din ea şi gesturile ei.

Locuia într-un demisol cochet care dădea într-o gradină superbă. Acolo avea Mademoiselle balansoarul şi o măsuţă cu un coş cu ghemuri colorate. Nu ştiu cum, dar nu am văzut-o niciodată croşetând. De acolo mi se trage pasiunea pentru coşuri de nuiele şi rachită dar şi pentru fotoliile în care îţi legeni gândurile. Demisolul era împărţit într-o cameră perfect albă şi o bucătărie enormă. Totdeauna mă aşezam între pernele de pe patul aflat, discret, langă gemuleţul care se vedea, de afară, ca un ciob de sticlă colorat. Peste tot tronau crăticioare demne de povestea Albei ca zăpada cu piticii ei cu tot; farfurioare şi ceşcuţe de porţelan scump şi nu era zi în care, pe masă, să nu fie ceai şi prăjituri de casă.

Mi se parea basmul însuşi…. Mademoiselle a mea. Fusese contabil gestionar la o companie de turism şi, în timpul liber, preda franceza celor ce voiau să deprindă taine şi poveşti mai altfel. Totdeauna se deschidea uşa şi cineva îi lasa o plasă de mere, alta de cartofi, venea omul cu laptele şi ouăle de la ţară, semn că era iubită şi ocrotită de cei din jur. Într-o zi l-am întrebat pe tata de ce e Mademoiselle singură. „Ei, nu-i treaba ta, îmi răspunde sec tata. E văduvă, fără copii şi nimic mai mult”, mi-o scurtează el. Nu-mi era suficient. O priveam cum îşi punea pălăria, sacoul şi fusta gri şi plecam la o plimbare, cu paşi de gheişă, prin jurul casei. Era de o gingăşie şi puritate care mă făceau sa tremur de emoţie. Mă simţea şi mă apostrofa, copleşită de atenţia mea.

Într-o zi, am aflat că Mademoiselle fusese cu adevarat căsătorită, că iubise toată viaţa un bărbat bolnav, din multe puncte de vedere, că l-a îngrijit cu dragoste, devotament, în curăţenie sufletească şi trupească. 20 de ani au trăit în căsuţa aparent modestă, înconjurată, acum, de fotografii în care se vedea un chip de bărbat senin, dar aspru. 20 de ani de mângâieri gen frate şi soră, într-o neconsumare de iubire carnală. De ce? Nu ştiu exact. Poate boala, poate suferinţa, poate alegerile lor de viaţă. N-am aflat. Ştiu doar că Mademoiselle a ales să rămână pură, preocupată de alte aspecte ale vieţii. Şi nici după moartea acestuia nu şi-a luat dreptul ei de femeie înapoi.

Uneori îi plăcea să întoarcă ceaşca şi să vadă reuşite şi drumuri de seară cu iubiri începute şi consumate. Aşa primea Mademoiselle răspunsuri la visele ei nespuse. A trăit mult această bijuterie de femeie şi, totdeauna, a rămas cochetă, gingaşă şi mândră de povestea ei. Iar eu nu am văzut-o niciodată ca pe o Sfânta Vineri, uşor gârbovită de timp, ci am văzut o lacrimă de femeie întruchipată într-un trup firav şi pur, care păstra amintiri tot pure şi o iubire la fel, de pe vremea când oamenii mai credeau în poveşti şi vorbe frumoase. Și nu ştiu cum, azi,  Mademoiselle a mea, provocare târzie, parcă îmi zâmbeşte, cum numai eu ştiu, a aprobare…şi a drag, dintr-o poveste de iubire pură.

.

Clopotul

..știu, lipsesc, voi mai lipsi o vreme! Hristos s-a înălțat!

Vă las o poveste..veche, dar mereu cu bătăi noi!

Înşiră-te mărgăritare

Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna  roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tanguia peste deal și o intorsese pe bunica Florina cu fața spre el, inchinându-se  incet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct in inima:

-Maine e sărbătoare mare!

-De unde știi bunică!

-Și de n-aș ști, imi vorbeste clopotul, îi  spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasa la iveală.

Aurel, care se juca in fundul curtii cu un pui de pisica vargat, de zici ca era o zebra de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu intelegea cum îi vorbeste clopotul bunicii. Iși indesa cipilica aia de impletitura lânoasa, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata…

Vezi articolul original 1.126 de cuvinte mai mult

Copilul abţibild

..eu, azi, nu voi cere iertare deplină,
copilul din mine e-n somn adanc și cuminte,
dar parca as vrea sa ma scutur de vină
ca nu pot fi mamă, nici măcar in cuvinte;
n-am călcat cămășute, dar am griji nerostite,
nu am stat cu teama de ce o să fie,
n-am amintiri despre nopți nedormite,
gângureli, priviri calde dăruite doar mie.
tac și-n gânduri m-amăgesc cu senzații,
că, probabil, sunt zana din povesti, ce vrăjeste,
și că-n alte vieți voi avea aspirații
c-as putea sa fiu cea care ȘTIE, și nu doar ..bănuiește.

Nu-s nostalgica, dar sunt realista. Hranesc copilul din mine cu lucruri frumoase, dar felicit parintii care si-au asumat și bucuriile, și tristetile și neprevazutul.
La multi ani lor și copiilor lor, la multi ani copiilor din noi. La multi ani singurului om din jurul meu, pe care-l consider copil mereu, sora mea cea mică.

Înşiră-te mărgăritare

Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze…

Vezi articolul original 397 de cuvinte mai mult

Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare

Ploaia mă îndeamnă la aranjat de idei. Iau vreo două, cât mă țin degetele și dărnicia, și le arunc într-un vârtej mare, mare de tot. Nu mă mir că se rătăcesc printre alte cuvinte, doar sunt ale mele și acelea; caut, însă, o sită, un ciur, o strecurătoare, ceva cu folos și de folos. Cine știe, poate așa reușesc să mai scot ceva la suprafață.

 În tot timpul ăsta, apa curge șiroaie pe geamurile mele largi. Brașovul are aer de poveste și pare într-o fierbere mare. Aburi ies dinspre pădure, ca dintr-o cană mare de ceai, din aceea de porțelan fin cu margini aurite și model ca o dantelă de bumbac, din colecțiile mele desperecheate, adunate din târguri de vechituri de la oameni-poveste. Mi-e atât de dragă imaginea de afară, încât uit de ideile de dinainte și mă grăbesc să fac vreo două poze. Mă trezesc, însă, tastând toate acestea în litere fosforescente care-mi par licurici aprinzători de licăr ghiduș, într-un nou text.

De trei ani fac asta, de trei ani adun forfotă interioară, adun stări și senzații, adun imagini pe care le transpun în cuvinte. Torn peste apă călduță, din  bucuria pe care o primesc cu fiecare contopire armonioasă, într-un ceai al cuvintelor. Sunt un ceainic de porțelan, un ceainic ușor încălzit de povești noi. Îmi plac poveștile, dar îmi plac și oamenii. Oamenii-ceai, oamenii-cafea, oamenii-licori, care se lasă băuți și scufundați în litere noi dar cu tente vechi. Oamenii care-mi dăruiesc întâmplările lor și istorioarele despre vieți și idealuri, despre iubiri și stele rătăcite în magii neîmplinite. Iar eu, ceainicul, așez frunzele acelea tămăduitoare în povești care să vindece suflete. Și nu vă mirați dacă gustați din vorbele-mi de-o șchioapă și simțiți arome fine de lavandă. E ceaiul vieții. E ceaiul blogului meu.

Îmi imaginez oameni care își trec inima prin licoarea cuvintelor înșirate, mărgăritar cu mărgăritar. Unii vor sorbi bucuria și vor râde în final, altii vor gusta nefericirea dintre cuvinte și vor lăcrima. Sigur vor crede că am infuzat mai mult de trei minute ceva ceai negru Assam Mokalbari, care chiar ar prinde tentă amăruie dacă ar depăși intervalul. Voi râde, căci nu mi-au ghicit secretul. Pentru mine, ceaiul negru e ceai cu inspirații literare, sentiment pornit de undeva din samovare și autori ruși. Alții cred ca s-ar descurca din prima, doar umezindu-și buzele în lichidul cald al literelor mele.

sursa: beautiful art, pinterest. com

Însă ceaiul blogului meu nu e negru, nici alb, ci e ceai de plante. Are miros de lavandă și gustul aromat al povestilor spuse seara. Toți știți că scriu a aducere aminte, că prin fiecare provocare primită am vindecat răni pe care nimeni și nimic nu reușise a mi le ameliora. Scrisul mi-a adus liniște și curaj, bucurie și împlinire, m-a purtat pe drumuri uitate, uscate, aride pe care le-am udat cu apă vie din cuvinte magice. Am reușit să capăt o lume. Din ceașca de ceai a cuvintelor povestite m-am adăpat și eu și alții.

Se știe că  lavanda este o plantă recunoscută, mai ales, pentru aroma ei deosebit de plăcută şi culorile încântătoare (bleu, mov, violet, alb) ale florilor sale. Este de origine mediteraneeană, dar în prezent este cultivată pe întreg mapamondul, cu precădere în SUA, Australia şi Europa sudică. Mie îmi aduce aminte de Provence, altă dragoste a mea, despre care vă tot vorbesc eu, mereu.

Ceaiul de lavandă, lavender blossoms, este, înainte de toate, un important factor generator al stării de relaxare, fapt datorat, în primul rând, aromei sale blânde şi delicate. Un studiu al secţiei de medicină din cadrul Universităţii statului Maryland (SUA) arată că inhalarea mirosului de lavandă poate încetini activitatea sistemului nervos, favorizând astfel apariţia relaxării. Acest efect ajută în lupta împotriva unor afecţiuni cum ar fi anxietatea, insomnia, stresul şi depresia.

Lucrurile cu care m-am luptat mereu și cărora le-am găsit leac într-o curgere de litere, litere prietene, litere vindecătoare exact ca un ceai pe care eu, ceainicul poveștilor îl picur în căușuri de porțelan pe care să le gustați cu inima și nu numai.

Știți că oamenii îmi spun Povestitoarea. Că am odăi așezate în file de basm pulsat, pornit din lucruri concrete, că țin șezători de gând în șura bunicilor, că adun oamenii în iatace cu vorbe. Azi vă adun pe toți, din nou, în  camera din față să vă alegeți și voi ceaiul sau aroma potrivită cuvintelor voastre. Și ce dacă nu aveți blog, aveți vorbe de dăruit, pe care știu că mi le-ați lăsat deseori și mie. 

Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare din cuvinte înșirate. Simțiți asta, nu?

Ce caută ei, ce înțeleg eu…

Oamenii caută multe pe bloguri. De-a lungul timpului m-am distrat, la altii, cu  frânturile de cuvinte lăsate, dar, de data asta, la mine, erau un calup întreg. Nu am vrut să le irosesc și am pus de o versificare, dar am făcut și niște recomandări. Cine știe? Poate folosesc cuiva…

„Fie vremea buna rea eu tot vin cu o cafea, pasta de pavat sala, pisici cu ochi violet, ma mai iubesti, vechituri si albituri, curcubeu pe roti, umbra unei iubiri.”

 Acestea sunt ultimele căutări, copiate întocmai. Deci să analizăm puțin, doar puțin, da?

1. „fie vremea bună rea eu tot vin cu o cafea” – Nu-i rău, cred că mi se trage  de la poemul meu drag despre care vă vorbeam chiar ieri, cu „vă poftesc la cafea, arme vechi, vise noi”. Sper să-l fi găsit și căutătorul. Dacă nu, îi ofer o cafea și o îndrumare evidentă. Și vouă, deși  știți versurile, v-am intoxicat ….prea des cu ele, mea culpa..

2. pastă de pavat sala – cred ca de la Superblog mi se trage, atât am vorbit de materiale de construcții și reparații, că cine poate ști ce căutător o fi aflat despre asta  și a vrut să afle amănunte…

3. pisici cu ochi violet– ei, cu subiectul ăsta îi trimitem pe alte bloguri, mai expresive în acest sens. Noi suntem repetenti, și la fantezie pisicească, iar în concret… ne-au plecat pisicii de acasă in locuri mai bune, sperăm. Violete locuri. Vă las, însă, niste, fotografii cu frumușeii mei. Vreau, însă, pisic, dar nu voi lua unul decât dacă nu am responsabilități față de alte persoane, că de fug iar prin păduri, nu vreau să mor de vinovăție ci doar de inimă rea. Pe aia o cunosc.

Silver, pisicul care a venit la noi gata bătran 2010-2015

Zizi, pisica bolnava și dificila, aparent, aruncata de altii, gasita de noi in 2009. In aprilie 2014 am pierdut-o. Cel mai deosebit pisic și animălut. Nu e zi sa nu imi fie dor de ea

Tan-motan, primul nostru animălut de aici din casa asta din 2008. L-am avut de mititel, dar in decembrie 2014 a disparut fara urma. Inca sper ca si-a gasit stapani fara catei. Nu era multumit de acest lucru.

4. mă mai iubești? – ohoho, și eu ma întreb de multe ori, dar mi-e frică de răspunsuri. Oare cui o fi pus întrebarea? Sau căuta ceva despre…subiect, asa, la modul general? Cine știe?

5. vechituri și albituri – N-o ca sa vezi! Acum ce ne facem? Cu vechiturile se stie ca am un tango indestructibil, dar albiturile alea ce or fi vrând a fi? Poate albitură pentru ciorbă, sau ceva pânză albă. Chiar as avea nevoie de niste denim crem, daca gaseste raspunsul in alta parte să se întoarca sa mi-l spuna si mie.

6. curcubeu pe roți – Măi, curcubeu ronțăit am pe blog, curcubeu cuvântător este, fata curcubeu cunoaștem, curcubeu la Paris este bifat, din avion, curcubeu cu circ și lacrimi de crocodil am strecurat pe aici, dar cu roți, n-avem. N-avem, dar facem.., promit!

                                                                            ****

Una peste alta, interesantă săptămână. Știti cu ce se sfârșește, așa de ultima oră? Cu „umbra unei iubiri” ultima căutare. Asta mă domolește și îmi aduce aminte de un articol chiar drăguț de care  sunt legată afectiv și pe care, sper, ca cel care a căutat termenul să-l fi și găsit. Eu îi mulțumesc că mi l-a reamintit.

Nu-i asa ca perspectivele se pot schimba instantaneu? Mie mi-au dat prilejul de a încerca sa fac ceva cu ele:

Când din lumea asta mare bat în poartă călători

Și când ușa mea e-nchisa dar primesc vizitatori

Eu mă scuz că nu-s acasă, dar revin și chiar primesc

Toate semnele lăsate ce mă fac să  le zâmbesc.

Tie, om dragut și vesel, ce-ai bătut drumuri din taste,

Poate că mi-ai dat binete sau mi-ai spus măcar..namaste,

„Fie vremea buna rea eu tot vin la o cafea”, spus-ai tu dintr-o suflare,

Vezi ca-ți dau recomandare și-un poem ca alinare!

Sper sa-ti placa, e cu vise, și cu arme vechi  uitate,

Curcubeu pe roți nebune  despre vorbe colorate

Despre lumi știute, pline, fără fantezii cochete

Sau feline  adormite și priviri cam violete

Am doar vechituri de slove și vreo două albituri

Am pavat blogului sala, lăsând multe crăpături,

Dar le-astup c-un zambet hatru și cu multumire stinsă,

Am primit atat de multe intr-o lume  nepromisa,

Incat astazi stau pitita, după uși, după feresti,

Intrebandu-te pe tine, chiar asa: mă mai iubesti?

Sau ai treceri pasagere, indiscretii și uimiri

Si doar faci din urme simple, umbrele unor iubiri?

Pecetluim definitiv cu litere și cuvinte-bijuterii

-Ce faci?

-Calc!

-Pe bune?

-Pe bune, cu fierul de călcat pe care l-am primit de la tine, de ziua mea!

-Adică de Crăciun, că de ziua ta ți-am luat mașină de tocat electrică!

-Cum pe aceea nu ai luat-o de ziua lui Mihai și mie mi-ai cumpărat, de fapt, serviciul ăla de masă? Da, acela de care îți luasem și eu, „ca din întâmplare”, și am concluzionat că pare ca și când ne-am cumpărat singure cadoul. Tare neinspirate am fost.

-Auzi? Eu te-am întrebat ce faci, nu am venit să număr zestrea pe care ți-am adunat-o de aniversarile….noastre. Niciodată nu ții minte ce-ți iau de ziua ta. Apropo de împărțeli – mai știi anul ăla în care atâta ne-am îmbârligat darurile și banii disponibili pentru cadouri, încât, la final,..îmi dăduse că tu mi-ai luat „un loc de veci” de ziua mea?

-Brrr, sinistru. Mi-amintesc perfect, strecurasem și alte cheltuieli prin bugetele noastre. Bine că mintea ta agera a sesizat și măcar o mânecă din paltonul ăla al tau minunat sa fi fost dar de la mine.

-Hai, că iar le încurci; ăla e de la soț, tu mi-ai luat…

---

Pentru cine nu știe, eu sunt născută în 18 ianuarie, sora mea în 24. Tot ianuarie. Aniversările noastre sunt extrem de apropiate, evident. Ea face cadouri mereu, eu sunt lefteră în ianuarie, aproape de fiecare dată, așa că îi iau cadou cu mult timp înainte, deloc, sau ..mult după; dar plecând de la  discuțiile noastre, de mai sus, spuneți voi dacă nu v-ați revizui atitudinea? Și nu, nu fac un caiet pentru uituci, nici nu scriu vreun articol în care să pozez darurile primite sau dăruite, ci mai bine aș căuta ceva cu rol de nu mă uita. Ceva care să conțină puțin din mine și mult din acela căruia îi trimit dragostea și aprecierea mea. Ceva despre care să ȘTIU, peste timp, cu ce ocazie l-am primit sau oferit. Și pentru asta o bijuterie personalizată mi se pare ceva extraordinar pentru sora mea, de exemplu. Sora mea, cea de profesie nașă, care a botezat o grămadă de copii și a cununat câteva cupluri bune și care are încă  în plan să dubleze efectivele. Sora mea ..generoasă. Sora mea….

Când eram adolescente, tata ne-a adus, cu mare aventură, din Libia, inițiale de aur cu numele noastre. Eu îl mai am, ea nu, motiv pentru care îi voi așeza, într-o cutiuță, o bijuterie lovebird cu inițiala „S” pe care să o poarte cu dublu sens:

1. – de aducere aminte a unor vremuri când aceste bijuterii erau o raritate, și când tata a ținut să își cadorisească prințesele – au trecut 25 de ani de atunci și asta mă tulbură;
2. – și de dragul unui 24 ianuarie sau pur si simplu- de ziua surorilor fericite -, zi inventată ad-hoc, care nu va mai trece nemarcată, cu siguranță.

„Pe nisipul de la mare
Eu ți-am scris numele tău,
Și-a venit furtuna mare,
Și l-a șters, îmi pare rău.”

..așa fredona tata melodia „Șaraiman”, a  Romicăi Puceanu, în timp ce anticipa ceea ce aveam să aflu, atât de târziu, că numele noastre sau inițialele pot fi purtate și păstrate cu drag, peste timp, aducând omul și povestea..împreună, în inimă și lângă inimă. Timpul și vremurile n-ar mai șterge nimic. Tata nu mai e, dar darul lui există, ca semn, ca poveste. Asta vreau și eu, ca darul meu să poata fi..punte peste timp, colivia bucuriilor simple, semnul nostru regăsit, literă de aur pentru care nu mai trebuie să bântui prin țări străine pentru a o putea avea.

se pot comanda și separat

N-am să mă pierd în descrieri, știu că fiecare dintre voi  puteți traduce și da semnificații personale,  în funcție de destinatar,  în orice obiect găsit aici și care  s-ar potrivi ..mănușă. Bijuterii cu rol de nu mă uita, bijuterii potrivite fiecarui om simplu sau complex, iubitor sau nu de podoabe, bijuterii simple pentru fiecare buzunar, în combinatii de argintiu și auriu, prețios oricum, chiar dacă e vorba de argint sau aur, fie el aur alb. Vă puteți scrie poveștile pe medalioane, puteți să vă purtați semnificațiile, de voi știute, sau puteți dărui celorlalți..o parte din ei pe care doar voi o cunoașteți. Deja foșnesc de plăcere doar la gândul  de a purta dragostea…. prin bijuterii, dar nu înainte de a-i strecura surorii mele semnul lovebird de unde va  putea cadorisi finii cu lănțicuri cu inimioare și inițialele celor doi, sau brațări personalizate,  pentru copilașii  pe care îi va ține în brațe în zile importante.

Ați putea așeza un trifoi cu patru foi la încheietura oricărui drag, iar celor care sunt plecați departe de țară le-ați putea dărui un simbol firav care să le aminteasca că pot purta cu ei tot cuprinsul și necuprinsul…..în formă de harta Romaniei. Poate sunt desuetă, dar mie îmi place ideea.

Mereu am adorat lănțicurile cu nume. Mi se parea fascinantă Carrie Bradshaw din „Totul despre sex” când apărea creață, ciufulită și cu numele ei așezat în bijuterie. Îmi amintesc că pierduse și regăsise medalionul, în escapada ei la Paris, și cum eu ador Parisul, ador  și secvența cu lansarea cărții sale, din librărie, în timp ce ochi curioși se pironeau pe gâtul ei unde strălucea împletitura aceea de litere pe care scria Carrie.

Creață și ciufulită sunt, carte tocmai ce am publicat  și eu, e doar un exercițiu de imaginație să mă văd într-o librărie citind din „Nume de cod – Povestitoarea”. Doar pandativul VEDETĂ lipsește. Să mi-l cumpăr singură? Aș putea, dar parcă m-aș lăsa cadorisită cât să poarte cu el, ca o  bătaie de gong,  semnificația și siguranța că, în sfarșit, am ceva pe care știu sigur că nu-l mai atribui altei persoane și altei date. Știu că trebuie să vorbesc doar de ACEA bijuterie și nu alta – de asta am și ales inițiala pentru sora mea – dar cum noi două suntem în simbioză, cred că îmi înțelegeți freamătul. Suntem literă și cuvânt. Împreună.

 Îmi aștept acel „Adriana”, înșirat pe fir metalic, exact ca în poveștile mele „înșiră-te…mărgăritare”. Sigur nu voi uita vreodată! Dăruiți și primiți. Noi, surorile, am primit o lună ianuarie ca aniversare comună, un împreună și posibilitatea să pecetluim frumos legătura noastra cu o literă și un cuvânt. Mulțumim, lovebird.ro!

 

Macazul

Soba aceea tip Vesta, cu faianță albă pe margine, cu ușița de bronz întredeschisă, suficient cât sa vezi lucrătura migăloasă de meșter priceput care trebuia să lase ceva din el, ca într-un macrameu oțelit, ocupa jumatate din bucătăria  care ținea loc și de cameră de zi, și de iatac odihnitor, și de salon unde cafeaua își lăsa forfota și savoarea ȘI pe margine de plită, umplând totul cu mireasmă arsă de zaț învolburat. Mereu dădea cafeaua-n foc, și mereu chicoteau, amândoi, de parcă se așteptau la asta. Cumpăra boabe prăjite, de la vecinul cu rude în Constanța, și venea cu ele în sân, scoțându-le de acolo cu un surâs de Giocondă fericită. Aveau să le ajungă o vreme. El descânta mașina aceea veche, de lemn machiat de vreme, care mirosea a dragoste și bucurie, și, periodic, măcina boabele plăcerii lor vinovate, cu mișcări calculate,  să le ajungă o vreme. Se bucurau, apoi, timp îndelungat, de parfumul acela natural, din cameră, care parcă aducea povești de departe.

Pe scaun, zăceau zeci de rebusuri, reviste, ziare, bucăți de hârtie îngălbenită care dădeau aerul acela de maculatură, dar care aveau un secret macroscopic, de altfel, -nici nu creștea, nici nu se micșora vraful acela impresionant, semn că unele mai dispareau în focul sobei pe care o îngrijeau și o curățau ca pe o podoabă de preț.  Însă, fără răsfoitul insistent printre ele, ca într-o căutare de google, de acum, știută și sigură, nu se putea începe ziua.

Târziu, aveam să văd  o sobă la fel, într-un apartament cochet din Paris, iar proprietarii o considerau obiect vintage, de neprețuit. Nu cred ca cei doi aveau habar de asta. Era însă atat de folositoare incat nu își puteau imagina să o înlocuiască cu vreunul din nefericitele obiecte stas, fără personalitate, care se găseau în mai toate apartamentele. Două căni de porțelan brut, care aveau desenate o floare de mac, așteptau cuminți umplere cu bucurie aromată. Pâinea se rumenea pe margine, lângă ibricul arămiu, iar din cuptor se auzeau niște bolboroseli timide. Nu era cine știe ce; prânzul lor avea ceva din simplitatatea aia de… faianță albă – niște  macaroane cu brânză  și o ciorbă de lobodă și măcriș, cu omletă din vreo cinci ouă babane -singurul lux acceptat în viața lor de orășeni cu doruri înnodate în curtea din spate. Acolo aveau câteva găini, un porc mic, câteva nutrii și câțiva iepuri. Muntele le dădea binețe și le aducea aminte de ce se mutaseră din satul cu nume de trecere seacă. Era la doi pași de ei și erau fericiți că sunt la adăpost de priviri indiscrete.

Cu două felii de pâine prăjită cu unt și gem de măceșe– heciumpeci-, cum se spunea aici, în zona asta, și pe care-l păstrau pentru clătitele de duminică, aveau să înnobileze dimineața care se anunța perfectă. Priveau pe fereastră la clădirea care avusese rol de gară, într-un trecut tare îndepărtat. Cărămida roșie se fălea cu iedera sălbatică prinsă parcă de un grădinar cu talente de magician. O tufă de caprifoi se sprijinea de un stâlp de lemn. În apropiere, două șine vechi, aminteau că zona aceea nu părea atât de nouă…cum ai fi crezut. Macazul vechi încă rămăsese semn într-un loc unde bifurcațiile nu existau. Paradox sau nu, o bancă și un felinar…lăsau semn de aducere aminte a unor treceri. Alte treceri.

Încă se tachinau de la mirosul de zaț ars, când soneria se auzi și în poartă doi bărbați, cu trenciuri gri și pălării la fel, le aduseseră o notificare. Nu își imaginau că acei domni, deveneau mesagerii-măcelari, distrugători de basme făurite cu greu. O lovitură ca de măciucă însemna fiecare literă și lacrimi de disperare curgeau în neștire.

-Vă aducem la cunoștință, că……până la sfârșitul anului trebuie să….

Toată zona trebuia rasă și în locul gării vechi sau a caselor mai nou apărute. „tovarășul” voia să construiască un nou complex de…, iar ei mutați cu forța în apartamente repartizate de stat. Flacăra din soba Vesta se stinsese. Flacăra neputinței lor se aprinse, iar ei răsuceau hârtia  cu aer maculat, de zeci de ori, tot sperând ca destinatarul să fie altcineva.

Treceri, alte treceri. Ale lor. Erau greu de acceptat. Ieșiră afară, în stradă, să vadă dacă și ceilalti primiseră vești cu nume de disperare. Se oprira la banca cu macaz, cum îi spuneau ei. Din curți urletele de neputință începeau a se auzi. Nu insistară să-și unească durerile. Îi puse mâna pe umăr și spuse încet:

–Și totuși, aici nu e o bifurcație. Simt că noi nu vom schimba decât lacrimile pe bucurie. Singurul macaz  a fost tras demult. Nu, noi vom fi mai norocoși. Vei vedea!

Și jumătatea de an trecu, mai repede decat își imaginaseră. Își promiseseră că se vor bucura de parfum de cafea și munte, de oaza lor de frumos și nu vor imbatrani de disperarea finalului. Nu părea că mai exista ceva miraculos în toată povestea asta, dar erau singurii care nu își căutaseră soluții avantajoase sau zone de locuit potrivite felului lor de a fi.

Iarna părea   blândă, iar tufa din gara veche era încă verde. Se apropia Crăciunul. Ultimul din casa lor de poveste. Ascunși sub coama aceea de munte, il vor trai cu bucurie, apoi fie ce o fi. Pe plită ibricul arămiu canta aria lui cu note orientale. Mirosea a cozonac și a mâncare de cartofi. Ceva de zi cu zi, și doar un strop de sarbatoare viitoare. Niciunul nu își arata îngrijorarea. Se uitau doar după niscai zăpada: Sa mai pună puțină vrajă pe brazi. Atat mai vreau. Macar inca o data!, gândi ea..

Nu a nins. Deloc. Dar nici macazul nu l-au schimbat. A schimbat țara un macaz important in acel decembrie  ’89. Și căsuța, și gara veche, și tufa de caprifoi mai sunt tot acolo. Doar metalul semnelor de odinioara nu mai exista. Au fost furate și duse la fier vechi. Acum însa, după atatia ani, doar o cană mai e pe sobă, vraful de maculatura e din ce in ce mai mic, cafeaua se cumpara gata rasnita, măceșele sunt din ce in ce mai rare, cat pentru vreo două borcane cu aer de contrabanda, iar in spatele curtii, vreo patru găini …mai aduc aminte de o gospodarie cu urme de sat. Doi pisici stau tolăniți și îmi torc povesti noi și vechi. Pe una ..tocmai v-am spus-o.

Și astfel, am schimbat și eu macazul tristeților și bucuriilor de viață. Am lipsit prea mult de aici și de peste tot. Cuvintele și-au căutat loc în mine și v-am adus ceva de ieri, de azi și, sper, de mâine, când cine știe pe ce drumuri mai pornim. Până una-alta: Bine v-am regăsit, prieteni!

La Eddie, in tabel, veti gasi și duzina de cuvinte-:mac, macroscopic, macina, macaroane, macrameu, maciuca, macris, maculat, maculatura, macese, macelari, machiat, și tema fixa ,,macazul”, în  variantele altor participanți, tot pentru clubul celor 12 cuvinte.

gara nu are legatura neaparata cu articolul, dar iubesc imaginea asta cu iedera și sine de tren

O zi cu tata

…se fac 9 ani, și mi-e dor de el…, iar scrierea asta picură și bucurie, și tristețe, și recunoștință..

Înşiră-te mărgăritare

Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, aşa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munţilor cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea şi nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie şi mi se topeşte în suflet, ca un gând fugar, ca un şuier de vânt nostalgic, ce învârte morişca lacrimilor nevăzute, aşternându-se, în final, pe o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.

A fost odată un tată, un tată ce ştia că din cornul abundenţei va pica într-o zi şi sfârşitul, pe care nu şi-l dorea, şi-l amesteca în curbe largi şi dese de viaţă care încă mai desenau, pe drumul lui aburit de vremuri, puncte de oprire. Căci mai voia multe…

Vezi articolul original 828 de cuvinte mai mult