Păr vâlvoi sau minte creaţă?

Deja trei luni din anul ăsta s-au scurs, s-au aşezat singure în cutia amintirilor, şi s-au autointitulat trecut. Parca mai ieri sărbătoream Crăciunul, şi acum suntem în plin post al Paştelui. Noi, ortodocșii, că deja pentru ceilalţi mâine e Învierea Domnului. Nu înţeleg asta prea bine, dar nici nu vreau să intru în subiect prea tare. Mă mir şi atât. Pe balconul vilei din vecini, nora negresă a proprietarului a scos un brad împodobit încă. Natural. E foarte mic. Adică, nu foarte.E doar mic. Pare uscat, dar tot luceşte în soarele ăsta cu dinţi. Nu pot s-o întreb de ce-l ţine, pentru că în afară de” bună ziua, mulţumesc şi la revedere”, nu am auzit-o vorbind. Poate se bucură încă şi nu se îndură să-l arunce, aşa ca pe un obiect stricat. Sau poate nu e momentul lui să plece.O văd uneori pe fata asta dansând. Singură. Nu ştiu dacă îşi dă seama că o pot zări. La ce ritualuri are, nu cred că se gândeşte la asta. E senină, fericită şi implicată. Dansează energic, un fel de street dance, aerobic şi hip-hope. O privesc cu admiraţie şi pe furiş. Parcă m-aş simţi vinovată ca o invadez în intimitate. E o altă lume, lumea ei, şi faptul că nu şi-a aruncat încă bradul de Crăciun  mă face să mă gândesc în fel şi chip la ea. Uneori o văd cu acele codiţe africane, alteori parcă e tunsă scurt. Nu înţeleg. Mă uit atent să văd dacă e aceeaşi persoană. Cred că ea e. Dar nu sunt sigură totdeauna.Apropo de păr şi de trecerea timpului, am uneori impresia ca nu mai am aceeaşi podoabă capilară. Parcă nu mai e atât de des cum îl ştiam. Asta până când îi fac o vizită prietenei mele, ce se ocupa în mod profesional de părul meu.
-Iar ai venit cu tot părul la purtător? Nu puteai să-l laşi acasă? Ia uite, păr de negri! Şi trage cu peria aia să îmblânzească fiara din claia mea.
-Mie nu mi se pare că mai e atât de mult, n-am dreptate?, mă risc eu în conversaţie…
-Tu glumeşti? Sau ce? Păi, dacă tragi de el ca nebuna să-l întinzi, normal că ţi se pare puţin. Facem proba?, şi îmi bagă feonul cu putere în toată claia mea de păr făcându-mă să arăt pe puţin ca cei din clanul Jackson, la începuturi.

Asta mă duce cu gândul la o altă poveste. Eram prin 2003, la Buzău. Slăbisem prima şi ultima dată în viaţa mea, atât de mult încât faţa, trupul şi părul nu mai erau în concordanţă. Mă ghemuisem pe o piatră-n curte. Asistam la ceva. Habar nu am la ce. O rafală de vânt mi-a adus toţi cârlionţii direct pe faţă, făcându-mă să arăt ca într-o reclamă la filme de groază. Sor’-mea, ghiduşă, ca de obicei, se trezeşte spunând: „Mamă, zici că eşti Vlad Craioveanu!” Nu ştiu de ce mi-a sunat mie rău asta, dar cum m-am întors în Braşov m-am tuns scurt şi aşa am rămas până în 2004 la sfârşit. Maaaare greşeală! Când îmi privesc pozele de atunci, parcă nu-s eu. Deloc.De-a lungul timpului mai mă simţisem oarecum ofensată. Mai ales când cineva îmi adresa ceva ce suna cam aşa:

„Auzi, dar tu nu ar trebui să faci ceva cu părul ăsta al tău ? E prea vâlvoi?”

sau:
„Eh, în seara asta e, la bar, party cu peruci. Adrianei nu-i trebuie. Ia vine cu ea din păr natural. Direct la purtător”

sau:
„După cât e de vizibilă coafura ta, din capătul străzii, ţi-ai mai vopsit şi ceva şuviţe în roşu, aşa ca la clovni!” Clar era, că stilul meu de a mă coafa punea cuvinte în gura lumii.

 

Soacra mea mă adoră doar cu el întins şi nu se poate abţine dacă cumva las naturalul buclelor să-i deranjeze retina. Până şi bărbatul meu, când l-am intrebat ce anume i-a atras atenţia la mine, atunci, în prima zi, pe stradă, mi-a răspuns: părul!

‘Siiiigur, că da!, i-am zis ironic, dar asta nu l-a scos din convingerile lui. Dar el o spunea admirativ. Măcar atât!

De ceva ani, m-am întors la culoarea mea, poate uşor mai închisă şi la îmblânzirea lui. Îl port întins şi cu breton. Cuminţică, aş spune. Asta, în schimb, nu m-a ferit de o replică atât de cunoscută mie, atunci când în una din zile m-am întâlnit cu o veche cunoştinţă şi printre altele aud: „Nu cumva ar trebui să-ţi schimbi culoarea? Scuză-mă, dar, la prima vedere, am avut impresia de perucă!” Bărbatul meu nu a vorbit atunci trei ore cu …mine. De ce? Pentru că nu am vrut să o pun la punct pe indiscreta şi ” băgăcioasa” respectivă.

Acum, să vă spun drept, mie puţin îmi pasă! Toată viaţa mea nu am fost la modă. Mi-am trăit perioadele, chiar şi în ale părului, cu instinctul acelui timp care trece, trece, trece, cum spuneam în primele cuvinte de aici şi care mi-a adus mai mult drag de mine, de sufletul şi chipul meu, de înţelegere faţă de firele albe ce apar vrând-nevrând. Culmea! Acum nu mai vreau schimbări!. Mă plac aşa cu părul negru, vâlvoi sau nu, dar cu sufletul curat, că destul l-am avut închis la culoare în trecut!

 

3 gânduri despre „Păr vâlvoi sau minte creaţă?

  1. Vrei sa-ti spun un secret? Cand eram mica si Pastele noastre au cazut devreme, imi amintesc ca si la noi a tinut pomul de Craciun pana pe atunci… Nu-mi vine sa cred ca ai mei ne ingaduisera asa ceva… Acu' o citesc ca un miracol prelungit al copilariei in care limita dintre sacru si profan fusese complet stearsa si nu ne mai ramanea decat idea de „sarbatoare” permanenta… Nu stiu acum daca e rusinos, daca se mai cuvine, sau, sau, sau… Cine mai stie? Insa mi-ai redat o frantura din trecutul meu de atunci (uitat pana ce ti-am citit cele „insirate” aici ) si incarcatura emotiva a momentului prelungit… In acest „margaritar” e si povestea mea… Cum de „stii”?…

    Apreciază

  2. Cand m-am gandit la titlul cutiutei mele cu povesti, m-am framantat mult pana am gasit ceva sa-mi placa. L-am numit prima data '' cutia mea de chibrituri'',asa ca omagiu pentru ''fetita cu chibriturile'' pe care o ador, de altfel.Neglijenta, mi-am pierdut parolele,capul, nu stiu. Cert e ca iar am plecat in lumea povestilor si m-am intors cu aceste margaritare. Era modul meu de a trimite cate unul pe aici,in fel si chip.Unul pal,altul stralucitor,vreunul neinsemnat ,dar toate ,absolut toate reale, infrumusetate doar de anii pe care ii adun la varsta mea actuala,singura care poate face diferenta,si care ma ajuta sa trec granita acelor intamplari urate,pt ca au fost multe, din pacate, si chiar din vina mea, pe taramul povestilor cu talc. Poate nu are nevoie nimeni de ele,poate doar tu de ai fi singura ce se regaseste in cuvintele mele, si ar fi semn ca sunt pe drumul cel bun. Drum cu margaritare….reale. Multumesc, pt ca faci parte din zona mea de frumusete….

    Apreciază

  3. Pingback: Un alt Crăciun… | Înşiră-te mărgăritare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s