Dulceata de trandafiri…a Anei…

Stătea în faţa blocului cu o cutie de lapte în mână şi o ţigară în cealaltă. Pe trepte, aşa, într-o parte, să nu deranjeze lumea din calea ei. Parul ei, lung şi negru, lucea în razele soarelui, şi îi acoperea cu totul faţa. Se întindea pe jos, strigând după o pisică rătăcită. Dar nici măcar pisica nu o voia. Îşi luase avânt şi revenise pe pervazul vecinei de la parter, tanti Ionescu, mama câinilor şi pisicilor din cartier. Trase adânc din ţigara, oftând lung şi teatral. Dintr-o dată, într-un gest neaşteptat scoate o pudrieră goala, cu oglindă, şi un ruj cărămiziu şi începu să se rujeze. Acolo, pe trepte, fără să-i pese de nimic. Le băgă înapoi, în buzunar, îşi ia cutia de lapte şi dispare.

Garsoniera unde locuia trebuia eliberata în două zile. Nu avea unde să se ducă, dar de ce să se gândească la asta acum? Scoate un ciaunel, fierbe laptele, şi-şi aprinde o ţigară,din nou. Priveşte în jur şi se întoarce cu un castron auriu, de porţelan chinezesc, singurul lucru rămas de la maică-sa, Eleonora, de care nu mai ştia nimic de trei ani, de când i-au interzis să mai apară acasă, fără copil. Îl prinde în mâini, şi-l ţine, aşa, gol, în căuşul palmelor, ca pe singurul lucru de preţ din viaţa ei. Nu greşea prea mult, la vremea aceea doar castronul de porţelan auriu, câteva fotografii, şi un inel cu rubin, erau toată averea ei.

Făcuse orez cu lapte, parfumat cu vanilie. Îl turnă cu grijă în vas şi răsfiră deasupra câteva petale de trandafiri zaharisiţi din dulceaţa de la tanti Ionescu, mama pisicilor. Mai scoate un vas, uşor ciobit, şi face acelaşi lucru, încet, cu gesturi mici, dar sigure, cu ţigara între buzele ei cărămizii. Oftează iar. Se aşeză pe scaunul stingher din sufragerie, dar se simte mai stinghera decât el. De ce? Unde să se ducă? Nu simte nimic şi nu vede nici măcar că îi iau foc degetele de la ţigara ce s-a fumat aproape singură.

Se duce la poşetă, scoate o lumânare mică, roşie, cu sclipici pe alocuri. O înfige în castronul poleit şi îşi ură singură, încet: ”La mulţi ani! Să-mi trăiesc mie că altuia nu am cui!” Dulceaţa de trandafiri se prelinge pe buzele ei senzuale, perfecte. Nu plânge, dar ar urla. Nu scoate un cuvânt, deşi ar avea sute. E ziua ei, şi singurul lucru concret pe care-l cunoaşte, e ca în două zile trebuie să lase garsoniera liberă. Nu ştie unde va dormi. La muncă nu poate, lucrează la un depozit . Vinde cosmetice angro. E ceva pasager, doar pentru chirie, în rest…trăiască covrigii.

Conţinutul din castronel dispare. Îşi aprinde o ultimă ţigară. Ba nu. Mai are doua ascunse pe raftul de la baie. În caz de urgenţă. Azi e urgenţa. Nu are telefon, televizorul nu funcţionează, şi singurul zgomot e Mozartul ce se aude de la doamna Lucia, intelectuala blocului. Îşi ia poşeta, încuie uşa şi iese, exact ca o pisică…uşor. Se întoarce şi îţi pune conţinutul din celălalt vas, în vasul ei auriu, cu grijă, să nu se amestece între ele. Cumva dulceaţa de trandafiri a rămas deasupra. Ia lumânarea, cele două ţigări de urgenţă, eşarfa violet care o încadrează atât de frumos, şi pleacă din garsoniera tristă şi anostă. Când e ea acolo, pare un palat.

Măreşte pasul. Vede privirile curioşilor, dar nu-i pasă; se îndreaptă spre parcul mare. E aproape. Întotdeauna i-a plăcut să stea în centru, sa poată bate oraşul când vrea, cum vrea, fără să fie nevoită să ia autobuzul. În parc e linişte. E marţi, şi are liber de la servici, de ziua ei. Îşi pune castronul lângă ea, scoate una din cele doua ţigări,dar nu se hotărăşte să o aprindă. Rămâne aşa pe gânduri, privind la copiii din părculeţul de joacă. Are și ea o fată, deşi nu a văzut-o de trei ani. Acum ar avea cam șase, gândi. Curând va merge la şcoală.

Frământa ţigara între degete. Lângă ea se aşeză o doamnă, în vârstă, cu pălărie şi mănuşi de macrame. Fredonează încet ”Drumurile noastre toate”. Ana zâmbeşte şi îşi cere permisiunea să-şi aprindă ţigara. Doamna îi cere şi ea una. Fără să se gândească că e ultima, i-o oferi cu drag:”Ştiţi, se poate ciocni cu o ţigară? E ziua mea şi sunteţi singura persoană cu care vorbesc azi?” Femeia o priveşte lung, fără compătimire, parcă ar înţelege-o. După un sfert de oră se delecta din orezul cu lapte şi dulceaţa de trandafiri…tortul ei, ad hoc. Rămân împreună pe bancă, până dispare soarele, în conversaţii lungi, zâmbind şi plângând amândouă.

Se despart. Se înserase şi drumul spre casă nu mai părea chiar atât de scurt. Nici lung. Într-o mână avea castronelul ei aurit, comoara ei, şi în alta numărul de telefon al doamnei cochete, altă comoară, veţi vedea. Şi nu ştiu de ce, se simţea fericită. În casă îşi mai ură o data un la mulţi ani, îşi puse o dorinţă şi se culcă fredonând ”Drumurile noastre toate.”

Uneori, îngerii au chipuri vii, concrete. Uneori aripile lor ne ating, nu doar sufletele, ci şi gândurile, drumurile, paşii. Uneori fericirea e atât de aproape de obţinut, dar drumul pare întortocheat, fără lumină şi semnale aprinse. Dar ele sunt. Sunt acolo, lângă noi, doar să întindem mâna, să le simţim şi să le vedem. Ana a primit găzduire multă vreme, la femeia cu mănuşi de macrame.

 S-a mutat într-o casă mică, mai în centru, cum îi plăcea ei, şi şi-au fost de ajutor una alteia multa vreme. A făcut ceva cursuri, şi şi-a făcut o mică firmă de contabilitate, parcă. Din când în când le vedeai în parc cu o ţigară fină fiecare, ţinându-se afectuos de mână şi povestind tuturor despre o lună mai şi-o dulceaţă de trandafiri.