Băiatul ce topea lumea prin cuvinte

Vi s-a întâmplat vreodată să vreţi a spune o întâmplare trecută dar cu starea de atunci, ca şi când peste tine nu au trecut informaţia şi timpul? Ca şi când te afli, fix, în acel loc, cu emoţia sau starea  perfect valabilă vârstei care acum ţi-e străină? Mie da, de multe ori şi chiar în anumite relatări am încercat să adun, cumva, într-un cerc complet, fiecare fărâmă ce-şi scotea capul din amintiri, încercând să nu o alterez cu vorbe sofisticate. Doar că uneori e greu şi te trezeşti punând cuvinte în plus, cuvinte de acum, de azi, celor care, sigur, erau puţine şi în minus. E omenesc, aş spune, căci amintirea şi momentul de acum iniţiază, cumva, povestea, dar tot mintea e cea care pune accentele, voit, păcălind timpul sau imaginaţia.

Am locuit, înainte de ’89 în Bucureşti, pentru puţin timp, într-un loc pierdut de lume, undeva lângă spitalul Fundeni, încercand să devin tehnician dentar. Locul celor mai pestriţe întâmplări şi a multor frustrări de adolescentă pierdută într-un oraş străin, prea mare şi prea sofisticat pentru mine. Îmi dădea zilnic lovituri de graţie, prin tot felul de decizii luate, aşa de capul meu; căci ai mei mă lăsaseră singură acolo şi nu prea aveam cum sa le cer ajutorul pentru fiecare nimic ce devenea rapid o problemă majoră. Trebuia să-mi fiu liber arbitru şi să mă descurc chiar cu tentaţiile care-mi puteau lăsa sufletul arvună în neîmpliniri de-o clipă. Am avut noroc şi nimic rău nu mi s-a întâmplat, deşi am trecut de multe ori prin tot felul de lucruri nefireşti care, pentru adolescentul zilelor noastre, ar fi poveşti de adormit copiii. Pentru mine, însă, erau lucruri hotărâtoare pe care le trăiam cu bătăi puternice de inimă, şi de era de bine, şi de era de rău.

Cumva, în clasa a zecea, parcă, în vacanţa de primăvară, m-am ciocnit eu de primele mele stări ameţitoare de îndrăgosteală pasageră. Aveam deja un prieten, gen boyfriend, un om care şi acum, peste timp, a rămas un reper de valoare, dar pe care atunci îl tratam cu superficialitatea vârstei. Totdeauna m-au fascinat cuvintele, oamenii ce aveau poveşti de spus şi gesturi teatrale în desfăşurare. Omul ştiut avea o tăcere în el şi o privire albastră absentă încât m-am păcălit repede cu spectacolul oferit de altcineva din faţa blocului unde locuiam. Priveam fascinată, credeam eu discret, spre băiatul ce nu privea lumea în ochi dar o topea cu vorbe. M-a ghicit repede că pot deveni publicul lui şi, nu stiu cum, m-am trezit  uitând de iubire tăcută şi mângâieri prin păr şi m-am pierdut în cuvinte pe care nu le auzisem niciodată. Sunau ca  o muzică clasică, despre care nu ştiam mai nimic atunci şi faptul că avea mama profesoara de limba română şi istorie zău că se ghicea în modul lui de a se comporta. Fie vorba între noi de la el am şi prins drag de citit şi chiar m-a ajutat să găsesc cărţi care la mine în biblioteca lipseau cu desăvârşire. Cu el am început să călătoresc imaginar, iar ziua păşeam netemătoare pe poteci de pădure.

Abia acum când scriu, realizez că mă depărtez de ideea pe care am avut-o prima dată şi puteam pune rămăşag ca aşa se va întâmpla odată deschisă cutia cu mărgăritare ascunse vieţii de zi cu zi. Umbrele de atunci par de-o şchioapă, dar ce măreţie de stări îmi împodobeau inima! Îmi spunea ”Pădurăriţă”, eu îi spuneam ”Cireş”, avea poveşti despre brazi şi brăduţe, despre ace de smarald şi vuia întreaga pădure în mine, în fiecare noapte când recapitulam, în gând, orice plimbare cu el. Avea pe chip carul mare în formă de aluniţe şi găselniţa asta a lui mă făcea să cobor cu privirea peste arcada sprâncenelor cu o lene şi o lentoare tâmpă, încercand să mă minunez de darul primit de el de la ..natură, cum spunea, tot cu gesturi ample şi teatrale. Vacanţa de primăvară a durat o săptamână, timpul s-a scurs, spectacolul s-a terminat şi eu m-am văzut din nou în Bucureştiul unor toamne trecute, cum îmi plăcea mie să-l denumesc.

M-am trezit visând spre cireşul în floare din faţa camerei mele; mă sufoca scurgerea latenta a timpului devenit inamic, până când, într-o zi, mi s-a spus că mă caută cineva. ”Cireşul” îşi întinsese crengile spre mine, iar eu tremuram ca varga, neştiind să mă bucur sau cum să trăiesc momentul acela unic cu alţi ochi curioşi din jur, care nu înţelegeau cine e răvăşitul acela cu aer boem şi cu frunze în păr. Să vă spun că nu aveam voie să primim vizitatori de gen masculin? Mai bine vă spun că Omul Pădure dormise în Cişmigiu, zicea el şi tot în parc m-a dus şi pe mine, dar în Herastrău, care atunci nu ştiam cum se numeşte, căci eram derutaţi de nişte vase de mici dimensiuni ce pluteau pe un lac şi pe care scria  ”căpitănia lacului Snagov” sau aşa ceva.

V-am spus că amintirile mele de atunci s-ar putea îmbârliga cu cele de acum, v-am spus! Ei bine, ciudat e ca ziua aceea o ţin minte perfect. A fost ultima zi în care obrajii mi-au ars atât de tare şi ultima în care florile de cireş s-au topit în îmbrăţişări simple. A doua zi totul a intrat în normal şi niciodată nu am mai aflat nimic despre băiatul care topea lumea prin cuvinte. Uneori, când privesc către cer şi văd carul mare sau când e timpul cireşilor înfloriţi gândul îmi zboară către o poveste ce mi-a dat bătăi unice de inimă. Şi zâmbesc. ”Unde eşti copilărie, cu pădurea  ta cu tot”

Postarea face parte din aceeaşi provocare a celor 12 cuvinte impuse cu ajutorul cărora fiecare isi tese varianta sa de scriere. Aceeasi -duzina de cuvinte-  (cum spuneam) dar  inclusa in ”clubul celor 12 cuvinte”. In tabelul găzduit de Eddie găsiţi şi alte variante. Va invit cu drag.

27 de gânduri despre „Băiatul ce topea lumea prin cuvinte

    • …mai bine spun asta şi incerc sa scriu mai bine şi mai ..frumos de fiecare data. De asta am iubit eu aceste provocari, pentru ca datorita lor şi vouă sunt mai bogata cu 100 de incercari ce se vor scrieri. Multumesc..

      Apreciază

  1. Amintirile sunt acea ancoră care te ține timpului, o parte din umbra care te urmează peste tot, locul tainic, numai al tău, unde te ascunzi, cand vrei să fii singur, busola care-ți arată drumul spre casă, cand te pierzi.

    Apreciază

    • ..da, uneori le pierd prin negura uitarii, dar isi scot capul unele speciale. Citeam undeva ca viata nu e cea ce ti se intâmplă, ci cumulul intâmplărilor pe care ti le amintesti. Nu sunt total de acord, dar nu stiu cum mi-a rasarit gandul acesta in minte.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Frumos ai redat întreaga poveste! 🙂 Chiar un univers eminescian ai creat…
    Cred că mulţi dintre noi nu uităm stările din întâmplările avute, mai ales acelea care şi-au pus amprenta, au fost semnificative. E de ajuns doar să proiectăm mental imaginea şi îşi face prezenţa şi starea de atunci. Conexiuni… 🙂

    Apreciază

    • ..da, conexiuni…cel mai bun cuvânt. E suficient să spun un cuvânt, să adul mec un miros, sa am gust de ceva, sa prind in ochi o culoare si in mine revin amintiri banale ce le pot ridica la rang de poveste. Multumesc, Claudia. Maine voi trece si eu pe la voi, azi sunt tare prost dispusa, recunosc.

      Apreciază

      • Cu plăcere, Adriana! Se mai întâmplă să avem şi zile nu prea bune… Alungă indispoziţia zâmbind, adoptând atitudinea pozitivă numai un pic şi din acel pic se va face mai mult. Numai bine îţi doresc! 🙂

        Apreciază

  3. Mi-a plăcut! Sunt comentarii, deja, mai bune decât ce aş putea scrie eu.
    În schimb sunt de acord, ar trebui să scrii ceva. Măcar aşa printre picături.
    Succes!!! Sunt sigur că îl vei avea.

    Apreciază

    • ..tu intotdeauna mi-ai spus cuvinte incurajatoare. Cu scrisul e poveste grea, vezi si tu cat de minunat scriu altii, eu doar imi cizelez cuvintele şi mă bucur ca am aceasta cale…

      Apreciază

  4. Subscriu la ce a zis Carmen. Ti-am spus-o de atatea ori . Ai o forta si o sensibilitate in acelasi timp in scriere, incat acaparezi cititorul din prima. Si sincer il faci sa vrea sa se reintoarca. M-ai purtat in lumea cu parfum de cires de mai si am simtit trairile tale de atunci. Superb. O clipa de visare infiltrata in realul cotidian.

    Apreciază

    • …tu esti şi poti fi subiectivă, dar cum te stiu sincera te imbratisez cu flori de cires care sa ne aduca visarea in ochi. Azi am prea mult din realul şi uratul cotidianului in ochi şi suflet..

      Apreciază

      • Ai grija de frumusetea sufletuli tau. Cauta si frumosul, macar o farama , ca sa indulcesti acel cotidian. Un gest, o floare, un zambet, un cuvant pot lumina si alunga macar pentru o clipa acest urat de care vorbesti. Recunosc sunt subiectiva dar ceea ce am scris , am simtit din prima clipa in care am citit margaritarele tale.

        Apreciază

      • ..azi in curtea mea e imaginea dezastrului de mici proportii. Asta imi omoara poezia, cheful şi timpul liber. Oricat de mult ar trebui sa ma bucur de ce am, recunosc că azi nu posed decat..nervi. Dacă am scris eu tema de luni şi n-am chef s-o postez!

        Apreciază

  5. O tema de aducere aminte a iubirilor trecute? Fiecare din noi avem povestile noastre de pe vremea cand ciresii erau in floare si simteam fluturi in stomac. Ce noroc cu tine, Adriana ! M-ai ajutat sa deschid caseta cu amintiri, si chiar ai reusit sa ma intorci in timp. Ce bine ca esti, ce bine ca suntem.

    Apreciază

    • ..iubiri? E mult spus. A fost o vâlvătaie ce a deschis drumul căutăriilor interioare şi a fost tare plăcut. DA, Oli…mi-e drag să te stiu, mai ales ca realul ne e prieten..nouă..

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s