Primavară ploioasă cu miros de salcâm

  • Plouă. Ma uit fascinata la picăturile de ploaie ce-mi par, de data asta, mărgici magice ce nu ating pământul. A fost atâta nevoie de ploaia asta încât am senzaţia că nici nu au apucat să cadă din cer prea multe ca s-au şi evaporat în aerul asta şi-aşa îmbâcsit. Stau cu nasul lipit de geam cu o cană de cafea cu frişcă în mână (răsfăţul suprem pentru mine) şi mă uit cum se înghesuie căţeii sub masa din sufragerie. Nu cred că e stăpân de câini să nu aibă amintiri cu ascunzişurile lor pe timp de furtună sau artificii. Un deliciu pentru noi, un supliciu pentru ei, cu siguranţă.
  • De cate ori plouă mă plimb de la o fereastră la alta să văd spectacolul în desfăşurare pe mai multe planuri. Uneori stau întinsă în podul casei mele şi privesc iluminatoarele. Apa şerpuieşte pe ele şi cerul capătă nuanţe, degradeuri şi luciri de tot felul. Din când în când, câte-o frunză rătăcită se lipeşte şi rămâne acolo  parcă să-mi strice mie tabloul abstract ce mi-l pictez cu ochii minţii şi cu simţurile uşor ameţite. Dispare luată de un şuvoi mai puternic şi brusc mă adun, trezită instinctiv…de ropotul ploii devenită serioasă.
  • Când eram mică a plouat în neştire săptămâni întregi. Eram în satul copilăriei mele şi singurul impediment pentru mine era faptul că nu aveam voie să ies din casă. Zumzăiam cu sor’-mea în cântecele de noi inventate, ne adunam toţi eroii într-un război pe viaţă şi pe moarte şi ăla imaginar, dansam pe muzica auzită doar în mintea noastră şi ne lipeam năsucurile pe geamurile şubrede de atâta umezeală, poate, poate, vedeam o rază de soare străbătând pomii din faţa casei. Dar raza de soare nu apărea. Adormeam devreme. Nu mai era demult curent electric, cred ca din a treia săptămână de când se instalase urgia. Ne aşezam aşa îmbrăţişate, rugându-ne la îngeraş să vină vremea bună. O auzeam atunci pe mamaie plângând pe înfundate şi zicând întruna:”Vine gârla! Vine gârla! Gata, ne ia Dumnezeu! Măcar dacă puteam să trimitem fetele astea acasă!”
  • M-am bunghit repede că-i necaz mare, iar când am văzut că oamenii îşi urcă în poduri toată agoniseala, am început să mă prind ce înseamnă ”vine gârla”. Porci, găini, grâne, ţoale, totul de-a valma, pături, haine şi ceva merinde. Auzeam resemnarea din ce în ce mai mare:” Lasă-le, Nelule. Nu le mai chinui, că tot ne ia Dumnezeu la vale! Copilaşii mei!”, şi iar îşi băga mamaia nasul în basmaua ei înflorată, plângând pe ascuns, cică.
  • Au mai trecut aşa vreo două zile. Dormeam îmbrăcate, păzite de îngerii noştri din ogradă, de data asta, dar şi de cei din Ceruri, pentru că după cele două zile a venit gârla. Aveam vreo şase ani, sor’-mea trei. Eu am urcat singură în podul casei noastre, parcă, oarecum, conştientă de îngrijorarea bunicilor noştri. M-am aşezat lângă un maldăr de haine, m-am învelit cu o pătura groasă, am strâns în braţe o căciulă miţoasa de-a lui tataia şi cu lacrimile şiroind am aşteptat. Nu ştiam ce. Nu-mi închipuiam ce înseamnă apa mare şi nu pricepeam cum de vine până la noi în sat, că doar Buzăul era hăt-departe, ştiam eu, de ajungeam acolo cu o căruţă, după drum lung. N-avea nimeni timp să îmi explice, însă. Nimeni.
  • Pe sor’-mea a luat-o o verişoară, prin alianţă, şi s-au urcat amândouă în podul casei sale, nu înainte de a ascunde în sân două bucăţi de mămăligă rece de pe plită. Dintr-o dată s-a înnegrit totul, a început să tremure tot pământul; vibra casa, geamurile, toate oratăniile curţilor scoteau zgomote disperate, fiecare în legea ei; se auzeau ţipete, cuvinte nedesluşite, dar pe care le traduceam cu mintea mea de şase ani ca disperate, vedeam mişcându-se găinile în pod, dar abia dacă le băgam în seamă. Nimeni nu urca acolo cu mine; stăteam singură, cu lacrimile înnodate în barbă, spunând întruna:

”Înger, îngeraşul meu
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Eu  sunt mic, tu fă-mă mare
Eu sunt slab, tu fă-mă tare
În tot locul mă însoţeşte
Şi de rele mă păzeşte.”

  • Nu puteam să-mi fac cruce, atât de blocată eram, dar îmi făceam semnul cu limba pe cerul gurii  într-o speranţă că gestul ar putea să-l înduplece, cumva, pe Dumnezeu. Nu ştiam, nici măcar, că n-ar fi  fost de ajuns asta şi, spre norocul meu, nu concretizam ce se întâmplă afară cu adevărat. Ghiceam. Bănuiam. Atât.
  • Şi n-a fost de ajuns. Apa a venit. Turbată, neagră, zăludă, aducând cu ea case, hoituri, bucăţi de lemne. Mamaia a rămas demnă, jos în curte, urlând de durere când a văzut o bucată de casă, departe în zare, luată de ape, cine ştie de pe unde. Câinii lătrau sfâşietor şi când casa de pe vale a căzut bunicii mei au îngenuncheat de neputinţă. S-au adăpostit, nu mi-amintesc pe unde şi ştiu că apa a ajuns şi în bătătura noastră, dar ca într-un film cu sfârşit fericit ne-a lăsat în picioare, nu a luat aproape nimic din ogradă. Din pod am văzut cum apa ajunsese la gard, cum pluteau tot felul de obiecte; zăream o lustră, o roată de tractor, o găleată şi Dumnezeu ştie ce or mai fi fost.
  • Din când în când auzeam cum mă striga mamaia, cu un glas hotărât, culmea, fără disperare, conştientă că e musai să mă ştie liniştită:”Să stai liniştită, mamaie, că scăpăm şi de data asta!”, auzeam  din pod.
  • Pomii plângeau, parcă-şi întindeau crăcile spre tine, să le culegi rodul. Ce rod?! Ca abia de se zăreau nişte poame mici, abia ieşite din floare. Mirosea a mâl, dar, curios, mirosea şi a liliac, şi a salcâm. Oare de ce? Îmi spuneam obsesiv că plâng pomii şi poate de asta.
  • Nu ştiu cât am zăcut acolo; nu ştiu nici când am realizat că apa nu ne inundase cu totul, nu ştiu când s-au retras apele. Încet, am început să-i aud glasul zglobiu al soră-mii, care, spre deliciul tuturor, mânca mămăliga aia rece cu nişte corcoduşe acre, culese de fata ce-i stătea alături.
  • Şi, ca într-o poveste magică în care Dumnezeu îşi arăta prezenţa, râsul soră-mii, în disperarea din jur, era speranţă şi nădejde, şi viaţă: plină, nouă, vie…
  • În amintirea mea, confuză, văd o barcă şi un vâslaş, tataia cred, plus o plimbare tăcută, a jale, parcă  a ne arăta de mititele ce înseamnă căderea şi nenorocul, şi deznădejdea, şi lacrimile, dar şi  renaşterea. Pentru că în vara aia, în toate curţile, oamenii făceau chirpici şi construiau case.
  • Dintr-un maldăr de lucruri, rămase pe uliţe în urma apelor, un braţ de păpuşă golaşă m-a făcut să tresar. ”Cine ştie cine plânge după ea?!”, îmi spunea mamaia, aproape ghicindu-mi gândurile;
  • ”De-ar veni mă-ta să vă ia, că tare spaimă am tras!”
    Mama nu ne-a luat, ne-a lăsat acolo, parcă la îndemnul lui Dumnezeu de a  putea lua parte şi la revenire, nu numai la urât.
  • A trecut multa vreme până ce totul a început să ia forma cunoscută, dar de atunci, când înfloresc salcâmii şi plouă, mulţumesc Cerului pentru povestea mea de atunci. Şi, când pot, stau aşa ca azi, cu nasul lipit de geam, în aducere aminte a celei de atunci, dintr-o primăvară ploioasă cu miros de salcâm.

14 mai 2013

32 de gânduri despre „Primavară ploioasă cu miros de salcâm

  1. Am fost martor la o asemenea dezlantuire a naturii. Nu mai eram de mult copil, dar sufletul mi s-a infiorat de maretia si puterea naturii. Am vazut cum munca de o viata poate fi spulberata si tarata in noroi intr-o clipa si am simtit cum groaza mi se strecoara in suflet.
    Mirosea a capsuni coapte si strivite de tavalugul apelor, mirosea a teama si a solidaritate. Sa cauti la mine „Natura dezlantuita”. Nu am scris la fel de frumos si sensibil ca tine, parca nici prapadul nu a fost atat de mare, dar amintirea acelei zile ma va urmari mereu, la fel si curajul oamenilor de a porni din nou la drum.

    Apreciază

  2. Realizezi ce indepartate sunt amintirile mele,Vienela? Stii cate lucruri au ramas nescrise? N-aveam cum sa le aduc pe toate impreuna. Am mai trecut, la putin timp, printr-un episod asemanator,de data asta la Brasov. In zona in care locuiam s-a surpat podul de peste raul Timis, si am fost nevoiti sa trecem peste un podet, care mie mi se parea lat cat o scandura. Am refuzat sa mai trec pana ce pompierii nu au consolidat cumva podetul.Traumatizante lucruri. Voi citi cu siguranta articolul tau…

    Apreciază

  3. Frumos cum mentii armonia dintre imaginile apocaliptice ale naturii din perspectiva genuina unui copil…un alt fel de Alfa si Omega, un alt fel de inceputuri si sfarsituri… Iar tranzitia dintre frica si speranta e aproape inobservabila datorita unor imagini redate cu gentilete, subtilitate si candoare,dar si prin gestul fragil al unui salcam plangand in fata unei naturi intempestive,incat cea din urma, Speranta,( „cea care moare ultima”), o anihileaza pe prima, Frica …
    Cred ca in povestea aceasta ai maiestrit arta scrisului, mai mult ca-n oricare ce-am citit pana acum…”Cana de cafea cu frisca” si „nasucul lipit de geam” devin componentele unui prezent pur si proaspat cu efect regenerator, direct proportional si comparabil cu forta nebanuita a naturii si,bineinteles, a naturii umane prin care revizitarea trecutului se infaptuie cu forta contemplativa si cu maturitate:fara cicatrici, fara ranchiuna… doar ca o marturie de suflet vindecat a ceea ce a fost si pe ce se sustine un prezent solid si recunoscator, parte incontestabile a unei fiinte indestructibile…(Adica tu…)

    Apreciază

  4. Amintiri ce ne leagă prin ploaie, prin flori de salcâm, prin primul înger chemat în rugăciune, și iar prin ploaie, prin lacrimi și oftat de mămaie.. Afară plouă. Vezi că am scris ceva pe ultimii stropi ce aluneca pe geamul tau. Mi-a fost dor de tine

    Apreciază

    • Draga mea, dragă! Mă vindec cu postări vechi de timpul pe care nu-l am pentru scris, citit, virtual…cu totul. După Paşte sper să revin în forţă. Adun ultimii picuri de ploaie şi strâng dorul tău. Te îmbrăţişez, Maria! Cu tot dragul!

      Apreciază

    • Dacă tot m-am mutat pe Wp, mă folosesc de serviciile lui şi voi reposta unele articole pentru că, la vremea când au fost scrise, eram singură …pe blog, fără prea mulţi vizitatori. Mulţumesc, Adrian!

      Apreciază

  5. Anii ’70 ma-au prins la furat dulceaţă de trandafiri de la bunica din beci! îmi amintesc doar o mână care m-a smuls de acolo, mi.a dat două palme la fund că să alerg către deal! Dar tare îmi era milă de fluturele ală mare care l-am văzut plutind pe apă…

    Apreciază

  6. Cate amintiri impresionante ai tu, Adriana, si cat de frumos le evoci. 🙂 Extraordinara povestire, nu am trait o experienta similara insa, citindu-ti randurile, gandul m-a dus la copilaria petrecuta la tara(chiar trecea un paraias pe langa casa noastra) si mai ales la o vacanta in Maramures cand a plouat 7 zile in sir fara oprire, iar eu ma rugam in zadar pentru o raza de soare.
    Ceva asemanator se anunta si pentru saptamana viitoare?! Nu de alta dar mi-a dat complet planurile peste cap, miercuri si noi trebuia sa fiu un Brasov… :(( Presupun ca vom ramane in Bucuresti. 😦
    Weekend frumos iti doresc. :*

    Apreciază

    • După cum vezi…plouă încă. Ba, a nins …deci la munte e frig şi ciudat. Dar va veni şi soarele şi îţi vei lua aparatul foto..în plimbările tale! Mi-e drag să-mi amintesc lucruri importante din copilăria mea. Simt că pot trezi..ceva uitat, adormit doar în amintire.

      Apreciază

  7. Mulțumesc Bunului că nu am trecut prin așa ceva!
    Și tot Bunului îi mulțumesc pentru că te-am întâlnit și am avut ocazia de a citi o asemenea „punere în cuvinte” a întâmplării de atunci!

    Apreciază

    • Amintirea aceasta e extrem de vie, pentru cât de mult timp a trecut de atunci.Mi-amintesc perfect: oameni, senzaţii, culori, mirosuri, chiar şi un reportaj în cele două ore de Tv pe care le aveam (îmi zărisem un vecin, filmat, ce dădea la lopată, salvând grânele dintr-un siloz).

      Apreciază

      • În astfel de momente mintea noastră cunoaște un fel de „dilatare a timpului”, astfel încât amintirile sunt redate ca de pe o peliculă rulată cu încetinitorul, fotogramă cu fotogramă. Așa am eu amintirile de la cutremurul din ’77.

        Apreciază

    • Chiar au fost marcante. Eu cutremurul din 77 mi-l amintesc diferit: cu miros de ceai, cu pesimismul meu şi optimismul soră-mii. Cred că am scris undeva despre asta. Voi căuta.

      Apreciază

  8. Am asteptat de cateva ori in viata apele, Jiul trece la 10 minute de mine dar intotdeauna apa a intrat numai ina gradinile de jos in sat nu poate sa urce sau asa ne place noua sa credem

    Apreciază

  9. Iar m-ai impresionat! Este pentru prima data cand citesc o descriere a unei tragedii vazute de ochii unui copil… si, in mod particular, inundatiile… cuvintele tale m-au infiorat…

    Apreciază

  10. Si din nou zilele acestea ploioase par sa ne aminteasca de nenorocirile ce se pot intampla atunci cand natuira se dezlantuie, iar noi fara nici o putere nu putem decat sa ne rugam si sa speram ca vom scapa cu bine. Parca vad fetita speriata, ghemuita in podul bunicii asteptand ingrozita nici ea nu stie bine ce…
    Sa ne mai incanti cu povestile tale… 🙂

    Apreciază

  11. Dupa greutati, necazuri, apocalipsa, cadere, potop, moarte si inviere.
    Iar din Inaltare luam aminte cat suntem de mici in fata puterii naturii divine.
    Dar, totodata dragostea cu care ridica din greutati printr-un strop de credinta si nadejde a oamenilor sarmani aflati in nevoi

    Apreciat de 1 persoană

    • Doamne, ai sintetizat perfect, inaltator și cu mut adevar in fiecare litera. Stii cum se spune: „rugati-vă, că nu se stie pentru a cui rugaciune mai tine Dumnezeu pamantul”. Multumesc, Anca!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s