DRĂGAICA BUZĂULUI, bâlciul copilăriei mele

  • Uneori am gândurile precum nuca. Strânse, strânse, lipite între ele şi prinse ca într-o carapace de unde nici cu ciocanul nu le poţi scoate. Şi parcă nici nu ai vrea, deşi ştii că sunt gânduri bune, dulci, hrănitoare. Nu-ţi rămâne decât să le culegi repede şi să pui de-o dulceaţă zemoasă şi parfumată fix ca în borcanul meu real de pe tejgheaua bucătăriei. Doar că nici pe ăla nu l-am păzit bine. Până să mă laud eu, cineva, persoană importantă, nu dau nume, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a lăsat borcanul pe jumătate. Adio, contemplaţie! Mă reped să-l adulmec şi eu cu fiecare papilă şi simţ abandonat că dacă nu, până mâine, rămâne doar un borcan cu ”a fost odată”. Şi aşa poate se trezesc şi gândurile alea ale mele amorţite. N-ar fi rău! Nu?
  • Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine aia? Păi, tot  mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure. Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din beleaua cu fierbinţeala. Că de aia locuim la munte să se simtă. Ăsta era gând de anul trecut,  anul acesta dorul ploii de altădată e  viu şi încă umed in simturile mele. Oricum în dimineaţa asta, când repostez povestea, înainte de a pleca la treburi, privind afară şi în curte, parcă soarele se joacă şi transmite semnale de vară nouă. Fain.
  • Totdeauna perioada aceasta mi-aduce aminte de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme de atunci. De-a mea vorbesc,  şcolile încă îşi închid cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie. Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam premierile; înfăşcam tot ce se putea înfăşca în materie de premii şi, zdrang-buf, direcţia Buzău. Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte, cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele. Aşa, şi? Dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ală bun din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi. Apropo de asta, îmi amintesc cum, anul trecut pe timpul asta, tataia se afla la Brasov, la sora mea, intr-o mini vacantă fortată pentru ca biata mama să-şi mai tragă sufletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantastic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără nicio vorbă la purtător, dar care  îmbătrânise frumos fizic, semn că roadele şi grija ei se vedea permanent); dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu le văzuse, din păcate, de ceva timp de cand mama s-a dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul acestei perioade am scris, cu tristete, anul trecut. Moşu’-cocoşu’, Imediat se face anul de când a plecat pe tărâmul bunicilor îngeri.
  • Doar că, în povestea noastră de iunie îşi făcea loc cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil: DRĂGAICA. Nu, nu vă gândiţi la fecioare îmbrăcate în straie albe diafane. Nici la dansul lor magic pentru prosperitate. Nu vă gândiţi la sărbătoarea Sânzienelor, din 24 iunie şi nici la floarea galbenă de drăgaică, care dacă nu înfloreşte până atunci, poate fi aducătoare de primejdii. Nu!
  • Gândiţi-vă că eu nu ştiam nimic din toate astea, atunci. Pentru mine DRĂGAICA era bâlciul de la marginea Buzăului, unde se strângeau, spre bucuria şi împlinirea noastră, toate darurile lui Dumnezeu, pentru strădania noastră şcolară de peste an. Mamaia ne spunea că acolo s-au adunat toate „comediiile” (nu ştiu cum să pun accentul pe i, să înţelegeţi frumuseţea cuvântului), toate ” ringhişpirurile”, lanţurile, căluţii şi bărcuţele pământului, să ne distreze pe noi, copiii, dar şi pe cei mari. Era sărbătoarea tuturor. Pe ea o aşteptam, visam şi o ridicam în slăvi de bucurie. Bucurie sinceră de copil de oraş.
  • După data de 24 iunie se închidea. Dar, atunci, în sărbătoarea sărbătorilor, când tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază şi ar fi păcat mare, lumea venea puhoaie de prin prejur, din satele buzoiene, să petreacă.
  • Cânta muzica, lăutarii, umblau ţigăncile cu ghiocul în fuste largi de mătase colorată care ne luau ochii şi minţile, sfârâiau micii şi pocneau floricelele de porumb. Trosnea asfaltul de la căldura sufocantă şi se încingeau pietrele sub tălpile noastre. Dar nu simţeam nimic. Ne anesteziam  cu bulgări coloraţi de floricele, cu vată de zahăr şi bragă rece, singura pe care nu o suportam DELOC.
  •  Treceam repede prin spatele celor ce trăgeau cu puşca viselor, poate, poate, plecau cu vreo raţă crăcănată pusă premiu. Citeam, la început silabisind, dar din ce în ce mai bine cu fiecare an, toate afişele de pe rulotele circului ambulant: femeia cu mustaţă, clovni, picioroange, pitici şi animăluţe. Nu le-am văzut niciodată. N-am vrut. Clovnii mă speriau atunci, acum mă deprimă. Magia nu era înţeleasă de mamaie şi nici la mine nu ajungea mesajul; pe femeia cu barbă n-am văzut-o niciodată. Updatez scrierea: între timp se pare că a apărut la Eurovision să împartă lumea în ”toleranţi” sau nu, în admiratori sau mai degrabă, in contestatori. Ciudăţenie cântăcioasă. Ce vizionară sunt! Pfui! Din partea mea putea rămâne ascuns/ă căci nu mi-a produs decât o reacţie de respingere, recunosc. Dar să revin: doar omul cu picioroangele mişuna prin bâlci, ca reclamă, însoţit de o familie de pitici la care ne zgâiam ca la urs, dându-ne coate şi împingându-ne de bucurie.
  • A doua oară ne uitam după băieţii şi fetele mari; cu ei şi veneam acolo. Se dădeau în lanţurile cele lungi cu protecţie şi se învârteau, se răsuceau,  se sărutau în văzduh ca nişte îngeri în zbor, lăsându-ne într-o visare şi o speranţă că vom zbura şi noi vreodată aşa, în îmbrăţişarea cerului, în rotirea pământului. N-am zburat. N-am avut nici întâmplare, nici ”ales”.  Dar am zburat cu imaginaţia atunci şi a fost minunat. Şi chiar….suficient.
  • A treia oară mergeam exact de sărbătoare. Atunci vedeam straie curate, oameni frumoşi, primeniţi, cu vorbe lungi şi zâmbete largi pe faţă. Din loc în loc, costume populare colorate. Dar şi papuci de plastic ce tronau în târg în mormane uriaşe, de credeam că toată lumea e obligată să-şi cumpere papuci de Drăgaică. Şi muzică populară autentică de Siriu, de Prahova , de….of, of şi măi, măi…….
  • Cu timpul nu am mai mers în vacanţe la ţară. Foarte puţin. Drăgaica nu mai era arătoasă. Rememorez  o seara, cu o colegă ce avea bunica chiar în Buzău şi al cărei tată ne-a plimbat prin târg ca la expoziţie. Deja eram noi înşine sânziene, nu ne mai uitam după cele ce dansau în ritualuri de sărbătoare. Mi-amintesc, în schimb, de nişte colţunaşi cu vişine şi smântână….. minunaţi.
  • Ultima mea amintire cu Drăgaica a fost un pic mai tristă. După o înmormântare a mătuşii noastre, dragi sufletului nostru, ne-am oprit şi în Drăgaica viselor copilăriei mele. Se întâmpla exact cu 12 ani în urmă. Nu mai avea strălucirea de altădată. Câteva manele, terase, trei căluţi prăpădiţi, dar şi  comedii care aveau alte denumiri.  Mai în trend. Am mâncat mici, fără gustul ştiut şi am rupt dintr-o gogoaşă autentică de Buzău.
  • Totuşi, într -un colţ, pe lângă un morman imens de papuci de plastic, parcă acelaşi uitat din copilăria mea, era o rulotă cochetă, vopsită cu motive ţigăneşti. Am intrat în ea şi, încet, încet, fiecare dintre noi, cinci la număr, am ieşit deghizaţi. A ieşit o fotografie pe cinste: cu tâlhari, ţigani, ţigănci, şi un căpitan de vas. Din păcate, e pierdută şi ea, ca şi amintirea mea cu Drăgaica sufletului.
  • Acum, de Drăgaică, o sărbătoresc pe fata prietenului meu cel mai bun, Dan. De 14 ani, cea mică mi-a intrat în suflet şi a refuzat să mai plece. Într-o zi şi ea îşi va lua zborul, pentru că amintirile se înlocuiesc cu altele noi, tasându-le pe celelalte. Dar ei îi va rămâne pe veci, ca o ştampilă, la fiecare aniversare,  ziua Sânzienelor.  Nici măcar ei, nu i-am spus de Drăgaica mea. Poate anul ăsta…… ar fi cazul,  aşa de …dor. Dor de DRĂGAICĂ MEA! DOR  DE MAGIA COPILĂRIEI! Dor de alte vremuri, fără nostalgie, ci doar recunoştinţă. Zămbesc cu sufletul şi mă îndrept către o săptămână nouă şi magică. Aşa să o aveţi şi voi!

32 de gânduri despre „DRĂGAICA BUZĂULUI, bâlciul copilăriei mele

  1. Mi-ai amintit de bâlciurile la care mergeam în copilărie. Perfect ai descris atmosfera lor. Ai uitat un singur lucru. Turta dulce. 🙂 Colorată, atârnam șiraguri la gât, în loc de mărgele. Sau aceea care avea in mijloc o oglindă. O mai știi?

    Apreciază

  2. Mi-a plăcut pt că mi-a amintit de cea mai frumoasă perioadă a vieții, copilăria preșcolară când mergeam cu mamaia, mami și frate-miu, prin anii 1977, 78, 79, la bâlciul din Roșiorii de Vede, de Sfânta Maria Mare sau Mică (nu mai știu), oricum la sfârșitul verii. Același parfum de mici, turtă dulce, vată-n băț, grădină zoo (erau și cuști cu animale exotice), borcane cu accidente genetice (atunci erau în borcane cu formol, acum sunt pe ecranele tv sau în politică), pălării de cowboy de pai, revolvere de jucărie, jucării țărănești de lemn, trompete stridente cu indieni călare pe ele, tiribombe de toate soiurile, tras la țintă cu aer comprimat și veșnicul aparat unde-și încercau golanii forța pumnului. Pt a ajunge la bâlci, traversam orașul de la gara de nord la cea de est, cu escală la cinema (filme cu cowboy și indieni sau Vraciul – polonez).

    Apreciază

  3. Rar mi se întâmplă să mă emoţionez astfel. Eu nu sunt citita,nici de multi,nici de puţini,dar rar se opresc oamenii sa-mi lase un semn de apreciere.Noroc cu facebookul.Daca am reusit sa ajung in amintirile tale ascunse intr-un alt balci decât Drăgaica mea sunt mai mult decat fericita. De borcanele cu formol am uitat, restul am omis in cunostinta de cauza, devenea prea lung articolul.Cat despre fimul Vraciul,promit sa scormonesc in amintirea mea si sa scriu cîteva randuri …pentru noi,dar si pentru cei ce nu cunosc nimic din bucuriile noastre de atunci.Multumesc, Marius-Dan,din suflet!

    Apreciază

  4. Citindu-ti amintirile din copilarie, ma faci tot mai curioasa sa te cunosc, Adriana, in carne si oase.Ai un har narativ, sincer si spontan care imi transmite o stare de bine. Iti multumesc, draga prietena, pentru ceea ce tu creezi in sufletul meu care duce dorul de ACASA. Aici, departe de tara, ACASA are alte conotatii. Si daca ti-as spune ca mi-e dor si de pietrele de pe marginea drumului, m-ai crede? Sau de albastrul cerului si verdele frunzelor care numai ACASA au o nuanta unica? ACASA inseamna copilaria, adolescenta, maturitatea mea. Acolo simt ca am radacinile, aici sunt doar o frunza in vant.

    Apreciază

  5. Acum câteva zile, Sonia scrisese un articol despre ce înseamnă acasă pentru fiecare dintre noi. Am copiat răspunsul ce i l-am lăsat ei, pentru că, acolo, am sintetizat cel mai bine ce înseamnă pentru mine casa şi acasă. Înainte de a o face,însă,îţi mulţumesc că ai trecut cu privirea,cu gândul şi cu ” pana” pe la mine pe acasă. Cu siguranţă ne vom vedea când vii. Abia aştept.

    „Ca să vezi? Astăzi, am vrut să scriu ceea ce îţi voi spune, într-o poveste ce m-a marcat. Acum 8 ani, cu foarte, foarte, puţin timp înainte de a -mi întâlni soţul, m-a dus sora mea la mânăstirea Caraiman. Era convinsă că îmi va face bine, şi, dacă nu, măcar rămâneam cu o privelişte de vis, pe retină. Fac o completare înainte: eu sunt născută, şi chiar şi acum locuiesc, în Braşov. Când am intrat în chilia părintelui Gherontie Puiu, m-a întrebat de unde sunt, de unde vin. Ce crezi că i-am răspuns ? De la Buzău! Spre şocul surorii mele. Am plecat de acolo tulburată şi am înţeles, că satul bunicilor mei, bătătura mămăiţei mele şi oala cu sarmale cum, frumos ai relatat tu, sunt casa mea de suflet. Doar că, acum după aceşti opt ani, casa mea va fi mereu locul unde sunt cu soţul meu. Dar acasă e mult mai mult, e un cumul a tot ce mi-e drag. Chiar şi blogul meu a devenit acasă, iar tu îmi eşti musafir drag. La un moment dat, ai mei au locuit Într-o casă, pe care eu nu o simţeam acasă. Şi ştii de ce? Pentru că eu nu îmi construisem cu ei, acolo, nicio amintire. Acasă e tot ce iubesc, clar…şi nu mai vreau să mă repet. Plec…acasă!”

    Încă o dată îţi mulţumesc eu ţie,Olimpia!Şi cred că prin ceea ce eşti tu ,cu adevărat,ai toate pietrele, nuanţele de verde ale frunzelor, ai amintirile copilariei,adolescentei si maturitaţii tale, toate …acolo cu tine, pentru ca tu,de fapt esti cea care ai construit cuvantul acasa prin tine,prin faptele si actiunile tale, si ca îţi poţi purta chiar şi radacinile prin amintiri.

    Apreciază

  6. S-a auzit pana in Prahova de Dragaica de Buzau si in multi ani au incercat baietii sa ma momeasca, sperand ca voi merge cu ei la balci. I-am refuzat mereu si acum regret. Ai descris atat de frumos atmosfera… Dar nu pot sa cred ca nu te-ai dat in lanturi! Eu sunt innebunita dupa ele si nu ratez nici o ocazie…
    Apropo de coincidente… Gabi, cel despre care am povestit astazi, era cel mai priceput baiat din cartier. Ii plateam leaganul doar pentru ca stia sa imi invarta bine scaunul, sa ajung la impresia ca plutesc deasupra orasului. :))
    Olimpia, cand eram in Italia ajunsesem sa spun ca imi este dor de cainii vagabonzi de pe strada, de iarba care creste in curtea mamei, de mizeria orasului meu. :)))

    Apreciază

  7. Draga mea,Vienela, Drăgaica de atunci mi-a furat-o noua orânduire a vieţii cu chip de manele şi kitschuri la tot pasul. La lanturile de atunci nu aveam acces,doar la cele mititele.In anii ce au venit, am fost lipsita de astfel de dorinte.Doar gandul si ma albeam pe loc de ameteala.Dar e placut gandul ca Dragaica mea a avut rezonanţă până departe.Cat despre Italia, recunosc că stiu putin despre tine pe acolo.Am citit articolul cu tocul rupt si adidasii.Dar se pare ca am de citit mai mult.

    Apreciază

    • …incă mai este bâlciul, dar nu mai are semnificatia de atunci; e doar un parc kitchos de distractie in care lumea mai caută incă ceva din ei pe acolo. Nu ştiu dacă mai găsesc. Poate doar papuci de plastic…hahaha

      Apreciază

    • …cand am inceput a scrie pe fb, bineinteles, o colegă de liceu mi-a zis sa-mi fac blog pentru a putea scrie despre nimicurile importante ale vietii mele fără să se piardă. Mult mai târziu, prin Vienela, am reşit a face asta şi catva timp am scris despre orice fără teamă. Acum sunt mult mai cenzurată, probabil mă iau mult mai in serios şi nu-mi place deloc, dar lucrez la asta. Mulţumesc…zic..

      Apreciază

  8. În Tecuci bâlciul era în jur de 15 august! Dar Buzăul şi Rm. Sărat erau cam prea aproape că să ne facem probleme că nu ajungem la timp. 🙂
    Cred că undeva am şi poze. De la Drăgaică!!!
    Doamne, teleportează-mă acolo, te rog!!!

    Apreciază

  9. Eiii, mulțumesc de două ori, Adriana ! O dată pentru frumoasele amintiri din copilărie, a doua oară pentru că, fără articolul tău, nu mi-aș fi dat seama că azi e sărbătoare mare și m-aș fi apucat de spălat rufe, păcătoasa de mine !

    Mi-a plăcut articolul, mai ales că nu am habar de bâlciuri decât de prin cărți. Prima care mi-a făcut cunoștință cu așa ceva a fost ”Roata norocului” din ciclul ”Cireșarii”. E frumos că amintirea bâlciului se împletește cu amintirea începutului vacanței de vară, cel mai frumos moment din an pentru oricine.

    Să ai zile frumoase ! ❤

    Apreciază

    • Fata aceea simplă din Brasov ce tânjea după locuri calde buzoiene a trăit mult timp în mine, până când, nu ştiu cum, am lăsat-o să plece. Da, de la cărţi la senzaţii adevărate e pas lung. Azi nu mai e la fel: nici varsta, nici balciul. Dar nu sunt nostalgică, cum des spun, ci recunoscătoare…

      Apreciază

  10. Pingback: jurnal ciobit. de sânziene

  11. Incredibil cat de vii iti sunt amintirile anilor dragi de odinioara, Adriana… 🙂 Le descrii atat de colorat de parca le-ai fi trait ieri. Atatea detalii savuroase, tu sigur nu esti scenarista? 😀
    Pentru mine, 23 iunie va ramane o data intiparita in suflet. Ziua cand am descoperit un castel entuziasmant de care m-am indragostit pe loc. 🙂 Pasind prin labirintul de coridoare si scari m-am simtit ca un copil intr-o lume magica. Adulmecand misterul, la fiecare colt speram sa descopar ceva fantastic. 😛 😀

    Apreciază

    • Tu poţi fii o castelană gata de a fi scoasă din turnul ei de fildes. Ma recunosc…prin zodie, chiar. În rest…esti prea bună cu mine; eu doar retin ce imi place, ce mă marchează, ce a dat culoare vietii mele, destul de simple..altfel..

      Apreciază

  12. Faci ce faci şi-mi aminteşti de mine şi de Drăgaica mea, numai că prin părţile vâlcene i se spune „Sânziene”. Parcă alt farmec aveau toate când eram mici, până şi standurile alea cu papuci de gumă maro. Doamne ce-aş vrea să mai zbor o zi acasă, acolo…păcat că acolo nu mai e nimic ca atunci…

    Apreciază

  13. Așa e, amintirile noi înlocuiesc amintirile vechi. Doar cele care au atins sufletul sau au lăsat urme (mai ales cele plăcute) în inimă au rezistat. Oricum amintirile copilăriei sunt cele mai puternice și cele mai dragi, atunci albastrul cerului și verdele copacilor, pădurilor… erau precum sufletul nostru de copii. Mulțumesc pentru amintirile din copilărie, zile de vară frumoase !

    Apreciază

  14. Frumoasă postare, inspirată repostare. Te-ai mai căpătat cu o sânziană în preajmă, fie ea aşaaa, mai virtuală, şi eu sunt născută de sânziene, acu’ vreo 45 de ani în urmă. Ca urmare, vei fi veşnic ocrotită, veşnic iubită şi drăgălită. Te pup cu drag din Moldova.

    Apreciază

  15. Vai, stiu Dragaica foarte bine, tanjeam mult sa ajungem, dar pana la urma ne multumeam cu balciul de la Mizil, care era de Sf.Petru, la o saptamana dupa cel de la Buzau. Am ajuns de 2 ori in copilaria mea, era ceva mai mare si mai aglomerat decat cel de la Mizil….Spun ca tanjeam, pentru ca erau multi din satul nostru care mergeau si la Buzau de Dragaica si la Mizil de Sf. Petru. Doamne si cate planuri de faceam! Noi pentru dat in comediii(stiu exact cum suna cuvantul), mama pentru cumparat papuci de plastic. Se pare ca doar acolo se gaseau, sau de acolo obisnuiau ele mamele sa cumpere :). Papucii de plastic aveau 2 surse: balciul, sau ca suvenir adus de la cei care mergeau in concediu la mare. Satul meu este la 3 km de locul unde se organiza balciul de la Mizil, si de regula ori mergeam pe jos, ori cu cate o caruta special tocmita pentru balci.N-am ratat nici un balci, pana am intrat la liceu; era sarbatoarea vacantei mari. N-as putea sa uit niciodata gustul merelor de vara acrisoare, parguite/coapte, luate din merii crescuti pe marginea drumului. Acum merii nu mai exista, asa cum nu mai exista nici ai mei, si nu-mi mai vine sa ma duc pe acolo, decat cand ii pomenesc pe ei. Si-mi doresc din toata inima sa-mi pun in gradina mea un astfel de mar, numai ca nu mai am de unde sa il iau. Parca toata lumea a pierdut merele de vara ale copilariei noastre.
    Sunt sigura ca stii despre ce mere vorbesc, unele erau acre, micute, care se coceau la sfarsitul lunii iunie si deveneau rosii si acidulate, altele dulci, nebunie totala :), altele acrisoare care deveneau galbene cand se coceau. Toate erau extraordinare, asta mancam mai toata ziua.
    Eu te citesc constant draga mea Adriana, dar nu am comentat niciodata. Regasesc in articolele scrise de tine toate gandurile si amintirile despre ai mei si satul meu. Parca povestesti amintirile mele!
    Cu mult drag,
    Leea

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s