DRĂGAICA BUZĂULUI, bâlciul copilăriei mele

• Uneori am gândurile precum nuca. Strânse, strânse, lipite între ele şi prinse ca într-o carapace de unde nici cu ciocanul nu le poţi scoate. Şi parcă nici nu ai vrea, deşi ştii că sunt gânduri bune, dulci, hrănitoare. Nu-ţi rămâne decât să le culegi repede şi să pui de-o dulceaţă zemoasă şi parfumată fix ca în borcanul meu real de pe tejgheaua bucătăriei. Doar că nici pe ăla nu l-am păzit bine. Până să mă laud eu, cineva, persoană importantă, nu dau nume, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a lăsat borcanul pe jumătate. Adio, contemplaţie! Mă reped să-l adulmec şi eu cu fiecare papilă şi simţ abandonat că dacă nu, până mâine, rămâne doar un borcan cu ”a fost odată”. Şi aşa poate se trezesc şi gândurile alea ale mele amorţite. N-ar fi rău! Nu?

• Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine aia? Păi, tot  mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure. Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din beleaua cu fierbinţeala. Că de aia locuim la munte să se simtă. Ăsta era gând de anul trecut,  anul acesta dorul ploii de altădată e  viu şi încă umed in simturile mele. Oricum în dimineaţa asta, când repostez povestea, înainte de a pleca la treburi, privind afară şi în curte, parcă soarele se joacă şi transmite semnale de vară nouă. Fain.

• Totdeauna perioada aceasta mi-aduce aminte de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme de atunci. De-a mea vorbesc,  şcolile încă îşi închid cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie. Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam premierile; înfăşcam tot ce se putea înfăşca în materie de premii şi, zdrang-buf, direcţia Buzău. Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte, cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele. Aşa, şi? Dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ală bun din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi. Apropo de asta, îmi amintesc cum, anul trecut pe timpul asta, tataia se afla la Brasov, la sora mea, intr-o mini vacantă fortată pentru ca biata mama să-şi mai tragă sufletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantastic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără nicio vorbă la purtător, dar care  îmbătrânise frumos fizic, semn că roadele şi grija ei se vedea permanent); dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu le văzuse, din păcate, de ceva timp de cand mama s-a dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul acestei perioade am scris, cu tristete, anul trecut. Moşu’-cocoşu’, Imediat se face anul de când a plecat pe tărâmul bunicilor îngeri.

• Doar că, în povestea noastră de iunie îşi făcea loc cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil: DRĂGAICA. Nu, nu vă gândiţi la fecioare îmbrăcate în straie albe diafane. Nici la dansul lor magic pentru prosperitate. Nu vă gândiţi la sărbătoarea Sânzienelor, din 24 iunie şi nici la floarea galbenă de drăgaică, care dacă nu înfloreşte până atunci, poate fi aducătoare de primejdii. Nu!

• Gândiţi-vă că eu nu ştiam nimic din toate astea, atunci. Pentru mine DRĂGAICA era bâlciul de la marginea Buzăului, unde se strângeau, spre bucuria şi împlinirea noastră, toate darurile lui Dumnezeu, pentru strădania noastră şcolară de peste an. Mamaia ne spunea că acolo s-au adunat toate „comediiile” (nu ştiu cum să pun accentul pe i, să înţelegeţi frumuseţea cuvântului), toate ” ringhişpirurile”, lanţurile, căluţii şi bărcuţele pământului, să ne distreze pe noi, copiii, dar şi pe cei mari. Era sărbătoarea tuturor. Pe ea o aşteptam, visam şi o ridicam în slăvi de bucurie. Bucurie sinceră de copil de oraş.

• După data de 24 iunie se închidea. Dar, atunci, în sărbătoarea sărbătorilor, când tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază şi ar fi păcat mare, lumea venea puhoaie de prin prejur, din satele buzoiene, să petreacă.

• Cânta muzica, lăutarii, umblau ţigăncile cu ghiocul în fuste largi de mătase colorată care ne luau ochii şi minţile, sfârâiau micii şi pocneau floricelele de porumb. Trosnea asfaltul de la căldura sufocantă şi se încingeau pietrele sub tălpile noastre. Dar nu simţeam nimic. Ne anesteziam  cu bulgări coloraţi de floricele, cu vată de zahăr şi bragă rece, singura pe care nu o suportam DELOC.

•  Treceam repede prin spatele celor ce trăgeau cu puşca viselor, poate, poate, plecau cu vreo raţă crăcănată pusă premiu. Citeam, la început silabisind, dar din ce în ce mai bine cu fiecare an, toate afişele de pe rulotele circului ambulant: femeia cu mustaţă, clovni, picioroange, pitici şi animăluţe. Nu le-am văzut niciodată. N-am vrut. Clovnii mă speriau atunci, acum mă deprimă. Magia nu era înţeleasă de mamaie şi nici la mine nu ajungea mesajul; pe femeia cu barbă n-am văzut-o niciodată. Updatez scrierea: între timp se pare că a apărut la Eurovision să împartă lumea în ”toleranţi” sau nu, în admiratori sau mai degrabă, in contestatori. Ciudăţenie cântăcioasă. Ce vizionară sunt! Pfui! Din partea mea putea rămâne ascuns/ă căci nu mi-a produs decât o reacţie de respingere, recunosc. Dar să revin: doar omul cu picioroangele mişuna prin bâlci, ca reclamă, însoţit de o familie de pitici la care ne zgâiam ca la urs, dându-ne coate şi împingându-ne de bucurie.

• A doua oară ne uitam după băieţii şi fetele mari; cu ei şi veneam acolo. Se dădeau în lanţurile cele lungi cu protecţie şi se învârteau, se răsuceau,  se sărutau în văzduh ca nişte îngeri în zbor, lăsându-ne într-o visare şi o speranţă că vom zbura şi noi vreodată aşa, în îmbrăţişarea cerului, în rotirea pământului. N-am zburat. N-am avut nici întâmplare, nici ”ales”.  Dar am zburat cu imaginaţia atunci şi a fost minunat. Şi chiar….suficient.

• A treia oară mergeam exact de sărbătoare. Atunci vedeam straie curate, oameni frumoşi, primeniţi, cu vorbe lungi şi zâmbete largi pe faţă. Din loc în loc, costume populare colorate. Dar şi papuci de plastic ce tronau în târg în mormane uriaşe, de credeam că toată lumea e obligată să-şi cumpere papuci de Drăgaică. Şi muzică populară autentică de Siriu, de Prahova , de….of, of şi măi, măi…….

• Cu timpul nu am mai mers în vacanţe la ţară. Foarte puţin. Drăgaica nu mai era arătoasă. Rememorez  o seara, cu o colegă ce avea bunica chiar în Buzău şi al cărei tată ne-a plimbat prin târg ca la expoziţie. Deja eram noi înşine sânziene, nu ne mai uitam după cele ce dansau în ritualuri de sărbătoare. Mi-amintesc, în schimb, de nişte colţunaşi cu vişine şi smântână….. minunaţi.

• Ultima mea amintire cu Drăgaica a fost un pic mai tristă. După o înmormântare a mătuşii noastre, dragi sufletului nostru, ne-am oprit şi în Drăgaica viselor copilăriei mele. Se întâmpla exact cu 12 ani în urmă. Nu mai avea strălucirea de altădată. Câteva manele, terase, trei căluţi prăpădiţi, dar şi  comedii care aveau alte denumiri.  Mai în trend. Am mâncat mici, fără gustul ştiut şi am rupt dintr-o gogoaşă autentică de Buzău.

• Totuşi, într -un colţ, pe lângă un morman imens de papuci de plastic, parcă acelaşi uitat din copilăria mea, era o rulotă cochetă, vopsită cu motive ţigăneşti. Am intrat în ea şi, încet, încet, fiecare dintre noi, cinci la număr, am ieşit deghizaţi. A ieşit o fotografie pe cinste: cu tâlhari, ţigani, ţigănci, şi un căpitan de vas. Din păcate, e pierdută şi ea, ca şi amintirea mea cu Drăgaica sufletului.

• Acum, de Drăgaică, o sărbătoresc pe fata prietenului meu cel mai bun, Dan. De 14 ani, cea mică mi-a intrat în suflet şi a refuzat să mai plece. Într-o zi şi ea îşi va lua zborul, pentru că amintirile se înlocuiesc cu altele noi, tasându-le pe celelalte. Dar ei îi va rămâne pe veci, ca o ştampilă, la fiecare aniversare,  ziua Sânzienelor.  Nici măcar ei, nu i-am spus de Drăgaica mea. Poate anul ăsta…… ar fi cazul,  aşa de …dor. Dor de DRĂGAICĂ MEA! DOR  DE MAGIA COPILĂRIEI! Dor de alte vremuri, fără nostalgie, ci doar recunoştinţă. Zămbesc cu sufletul şi mă îndrept către o săptămână nouă şi magică. Aşa să o aveţi şi voi!