Toamna din mine

  • La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie: cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengi, pe jos şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece că ea e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă. Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam. Dar toamna din mine nu e aceeaşi. Toamna din mine poartă un nume şi acel nume azi îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră: mamaia mea.
  • Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji pentru sănătate datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate, sau datorită somnolenţei ce nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine,  de ăla de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna din mine, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe.
  • Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni (văleu, asta a sunat a Creangă, dar mă iertaţi …nu schimb nimic, că-i fix adevărat). Da, colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat  şi multă vreme am asociat în viaţă culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Şi ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă „tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din „huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea.
  • „Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum 81 de ani într-o zi de Sfântă Cuvioasă  Paraschiva. O zi de toamnă profundă ce ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima, cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora ce şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că „fugise” cu el, după o seară de bal, dar îl cuceri total pe socrul ei cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare. „Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu ştiu ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei. Mi-a lăsat în mine doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins. Închid ochii şi în mine trece pe cărarea sufletului, neumblată de mai bine de 10 ani, o siluetă de femeie trupeşă, şi o forfotă caldă, cu câine legat în  lanţ, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu miros de must şi ţuică ieftină. Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă licoarea ei cu zahăr şi cuişoare parfumate, puse tainic pentru vreo vecină curajoasă:

”-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

14. 10. 2013.

63 de gânduri despre „Toamna din mine

  1. wow, ce toamna ai evocat tu aici… un soi de toamna pe care eu n am cunoscut o dar pe care incerc s o reproduc la scara zilelor noastre intr un apartament de blog, cu bunatati primite de departe, de prin dealurile moldovei.
    parfumurile despre care tu vorbesti au suflet izvorat din sufletul celei ce ti le a daruit. asta este adevarata viata vesnica. mamaia ta si o merita din plin si a muncit la ea o viata intreaga.

    Apreciază

  2. mama şi bunica mea se sărbătoresc astăzi. bunica are 97 de ani. 🙂
    din florile primite de ele aş vrea să pot dărui una, cu tot sufletul, pentru mamaia ta.

    Apreciază

  3. Spune-i tu poveste, ca eu ii voi spune oda! O adevarata oda bunicii pe care ai iubit-o atat de mult si care a stiut sa scoata dintr-o copila care erai toata bunatatea care statea ascunsa. Sunt convinsa ca mai mult decat parintii care te-ai iubit si te-au crescut frumos, cea care si-a pus amprenta si te-a modelat cu adevarat a fost bunica.

    Apreciază

  4. Mi-ai rascolit amintiri despre bunica, cea mai importanta fiinta din viata mea pana sa-mi intemeiez propria familie. Doar ca eu n-o regasesc in toamne ci in ierni, in miros de cozonac si trosnet de lemne in soba si in carnea afumata pusa la borcan…O sa ne evoce oare si pe noi cineva asa, cu duiosie?

    Apreciază

  5. În primul rând la mulţi ani pentru mamaia ta!
    Eu nu am pe nimeni în familie care să poarte acest nume.
    De mamaia mea îmi amintesc:
    -borşul rece de putină pe care îl beam în zilele calde de vară, dar şi linguroiul ameninţător care se ivea imediat ce făceam o boacănă (deloc puţine)
    -sau pistilul, un soi de fiertură scăzută de fructe, uscată pe o tablă la soare, cu consistenţa gumei de mestecat.
    La bunica:
    -ooo, da gutuile! Cartofii noi prăjiţi în untură cu ouă ochiuri.
    -şi dulceaţă de trandafiri
    Şi mai ales multe fete disponibile 🙂 în sat, bineînţeles. Bunica n-avea linguroi, doar un făcăleţ, noroc că nu stătea bine cu ţinta când arunca cu el după mine.

    Carne sau cârnaţi sau amestecate prâjite şi păstrate în untură!!! Ehe, ce vremuri!

    Apreciază

  6. Ce evoci tu aici, Radu! O lume pe cale de disparitie. Pe strabunica mea, nu stiu ce varsta ar fi avut acum, e dusă la Ceruri de prin 1977, o chema Paraschiva. Pe mamaia Ioana, ea ar fi fost aniversată ca zi de nastere, dacă ar mai fi trait;dar cred că ultima frază a mea din text, nu e asa vizibilă incât ” la multi ani-ul” nu e nici supărător, nici nepotrivit chiar dacă ea nu mai e fizic. Ce bine ar fi fost să pot spune asta acum. Multumesc pentru vizita. Aia cu pistilul nu o stiu, e posibil să fie pelteaua …in traducere de Buzău.

    Apreciază

  7. Îmi pare rău pentru gafă, dar am citit de două ori ca să mă asigur!
    Aşa suntem noi bărbaţii mai superficiali! 😦
    Sau o fi fost căldura cu care vorbeşti despre dânsa şi care m-a făcut să cred că încă este prin preajma ta.

    Apreciază

  8. Esti din Buzau,Adriana?
    Hm,eu am inteles ca mamaia nu mai e,ce sa zic,eu care nu am rabdare sa citesc texte lungi… or fi altii care citesc chiar mai pe sarite :)) decat mine?(Uite de aia nu scriu texte lungi,in fine. Bine,si o poezioara poate fi citita in orizontala :D)
    Aici e drept,am citit cam in linie,ca prea multe arome si gusturi si nebunii ai descris.
    Asa da toamna!

    Apreciază

  9. Ei, cunosc preferintele tale pentru texte scurte. NU-mi ies totdeauna, şi nici nu mă supăr când omul sare prin el. E de inteles. M-am născut şi am crescut in Brasov, dar radacinile mi-s buzoiene. Uneori simt că sunt mai mult de acolo, poate de cand nu mai e bunica si tata. Nu stiu. Multumesc, Silving

    Apreciază

  10. Cât de frumos povestești și-acum cu draga ta bunică. Mi-e dor și mie de a mea, dar mă bucur că am avut-o mult timp aici, pe pământ…La 87 de ani încă se interesa dacă via e coaptă și parfumată…Rândurile tale de o rară căldură și parfum îmi aduc aminte de toamna când noi, nepoții, veneam să o sărbătorim cu mare drag.
    ”Mi-a lăsat în mine doruri adânci,”…Cât de norocoase suntem să fi avut asemenea bunici. Și ele, minunatele, pe noi!
    Sufletul tău a așternut cuvine vii, ca amintirile de neșters. Un gând pios și drag, bunicii tale.

    Apreciază

  11. Stii,cred ca majoritatea au preferinta pentru texte scurte,chiar daca nu recunosc.Eu de fel is sincera,mai bine sa stie omul ca la ceva prea lung nu comentez ca nu citesc ,decat sa zic vreo prostie :))

    Mama e din Buzau, se muta iar acolo,dupa 4o de ani.
    PS : Nu pui Bereta Rosie la Povestea Rosie?

    Apreciază

  12. …şi mama s-a mutat la 55 de ani, după 39 de ani trăiti in Brasov. Mă gândeam să văd dacă iese un text nou, fix pentru povestea rosie. Dacă nu, cum spuneam şi altădată, am ceva rosu şi la Bereta roşie şi la Mă cheamă Marcela. Mai e timp. Data trecută am fost printre primii.

    Apreciază

  13. Mai devreme mi-am făcut două ouă ochiuri, poftă pe care mi-o manifest atunci când îs răcită cobză. Aş mânca şi zece deodată, dar nu ştiu de ce. Se prea poate ca această apucătură să fie datorată unei anume părţi a copilăriei mele, şi pe care acum nu mi-o mai amintesc. Şi pe mine m-a crescut bunică-mea, până la vârsta de 6 ani. Şi, cel mai mult îmi plăcea să stau lângă ea când lucra la andrele ciorăpei pentru mine. Câteodată mă lăsa să răsucesc şi eu firul pe fus…ce toamne! Cu foc în sobă, cu cartofi copţi pe plită…a mea abia a împlinit 88 în septembrie, tot toamnă şi ea. Şi-mi doresc ca acel moment negru să fie cât mai îndepărtat. Fiindcă ea e iubirea mea dintâi, mai înainte de mama. 😦

    Apreciază

  14. Iubita mea, esti de-a mea. Mama avea 16 ani când m-a făcut. Mamaia 36. Normal că de la 6 luni la 6 ani acolo am stat cu ea, lângă ciorăpei şi fus cum bine zici. Ti-aduci aminte de ciorăpeii crosetati pe mai multe andrele, se numeau intr-un fel, dar nu mai stiu? Ah, şi ouăle ochiuri şi prăjite as manca in fiecare zi, cu mămăligă rece. Apucaturi nedemne de vremurile astea. Da, iubirile noastre dintâi. Să-ţi trăiască sănătoasă bunica ta!

    Apreciază

  15. Sunt cu ochii in lacrimi! Si Maia mea era toamna! Si ea a fost prima mea iubire! Cand s-a dus… ceva s-a rupt din sufletul meu si parca nimic nu a mai fost la fel!
    Multumesc pentru povestea asta atat de frumos pusa in armonia cuvintelor, ce ies din tine ca lava din vulcan, manate de iubire!
    Zilnic imi amintesc de bunica si incerc sa las macar o urma de bunicie in viata nepotilor mei, o palida urma ce nu va fi, cred, niciodata comparabila cu amprenta lasata de ea in mine!
    Nepoata mea, toamna si ea, Victoria si Parascheva pe deasupra, are ceva din ea… si din mama mea… Ce frumos, nu-i asa!
    Sa fii bineuvantata si bunica ta sa fie iertata in dreapta Domnului! Multumesc!

    Apreciază

  16. …multumesc, Cita! Imi place când imi vorbesti de familia ta mare. „Urme de bunicie”! Ai nişte inventii de expresii, pe care le ador. Ai văzut că i-am trimis pe oameni la tine cu expresia ta ” tristete optimistă”? Doar că ştiu că nimeni nu accesează cuvintele cu linkuri din text, altfel ar fi dat cineva de mamaia mea la discotecă. Şi-asa, greu să scriu in cuvinte putine o mare de iubire. Poate de mâine să invăt. Te sărut, Cita!

    Apreciază

  17. Şerbet de zmeură, dulceaţă, cuib de viespi, chec din nouă ouă, prăjitură ziua şi noaptea şi aromă de cafea în fiecare dimineaţă din vacanţa de vară. La mine se face vară când mă gândesc la Bica.

    Apreciază

  18. Miros de placinta cu prune, must si mere proaspat luate din copac. Voce calda si ochi blanzi. Port in mine toate acestea ce ma intorc spre acele clipe perfecte ale copilariei. Bunicile noastre dragi ne privesc de Sus pe o raza de stea si ne zambesc de acolo.

    Apreciază

  19. Mămaie a ta îmi aminteşte de mămaie a mea.
    M-au trecut zeci de fiori cu fiecare cuvânt citit, m-au năpădit fel de fel de amintiri şi totuşi, mie mi se pare că mămaie a mea nu a plecat niciodată, ea e mereu în sufletul meu şi noaptea mă întâlnesc cu ea la o şuetă…în vis.
    O visez mereu într-un furou alb şi mereu e caldă, veselă şi îmbujorată.
    Of, copilărie…unde eşti tu? Atunci totul era cald şi frumos.

    Apreciază

  20. M-au trecut toti fiorii posibili si imposibili citind randurile tale. Cat de frumoase amintiri poti sa ai, si cat de bine stii sa le evoci si se ne faci si pe noi sa le retraim alaturi de tine. O seara minunata iti doresc, si scuze de intarziere, nu stiu cand a trecut saptamana asta, n-am avut timp nici sa respir…

    Apreciază

  21. După cum ai observat de la psiluneală nu am mai scris nimic. Am incercat să citesc fetele inscrise la superblog, am reusit ceva dar prea putin; am ametit intre timp. Asa că ai venit la timp …zic. Sper să te simti mai bine, stiu că erai putin racita. Te pup.

    Apreciază

  22. Ma simt minunat, am fost racita rau si am avut si alte probleme, mai delicate, dar toate s-au rezolvat cu bine. Am vazut ca nu ai mai scris nimic, sper sa scrii de acum inainte si sa recuperezi 🙂

    Apreciază

  23. Mamaia ta ar fi mandra…ce zic eu mandra?! Ar fi topita de fericire si de drag sa citeasca ceea e ai scris tu aici, in fraze invadate de iubire, despre dansa.
    Splendid, Adriana! M-au trecut fiorii gandindu-ma la bunica mea…
    Eu inca n-am gasit sub ce forma sa scriu o poveste despre cate stiu despre bunica, in care sa leg mai tot ceea ce cunosc. Inca nu a venit timpul, probabil. Am scris insa in primavara despre sora sa…si despre dragostea sa vesnic vie…

    Apreciază

  24. Cred că am citit povestea aceea la tine. Dacă nu să-mi laşi linkul, dar eu stiu că sunt genul acela de scrieri care, cum spui şi tu uneori, parcă le-aş fi scris eu. Ve veni vremea pentru toate povestile nespuse, stiu asta pentru că eu nici despre excursia la Paris nu am scris, desi e de prea bine, dar simt….că nu e vremea ei acum. Tare ştii să picuri încredere oamenilor!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s