Când urletul îmi era tăcere

Un articol, alt articol, două citate, uite si vreo două scrieri motivaționale, multi iți spun cum sa bei apa, cand sa plângi, de ce să plângi, de ce să n-o faci, pe unde sa nu te apuce amocul, mai vin doi experti, trei psihologi, cinci profesori. Fiecare povestește, cum stie mai bine, ce sa faci daca pe cel de langa tine il ia depresia sau ce crezi tu ca pare depresie, sau cum sa depistezi ca are ce n-are, sau că n-are ce are.

Fantastic. Dar ce te faci cand tu, acasă, chiar duci o  astfel de povară? Când deschizi ușa apartamentului – da, stiu, bine ca ai ce deschide – și cauți pisica, ti-aduci aminte ca și-a luat lumea în cap de singurătate mai rău decât ți-ai lua-o tu, cauți un semn care să te facă să reziști, să nu pui capul pe pernă mai repede decât trebuie, ca mai apoi să te trezești în mijlocul nopții numărând de câte ori ai dat greș în viața asta, de câte ori nu ți s-a legat nimic și de câte ori ai trăit din surogatele altora?!

Nu ai computer, nu ai fb, televiziunea prin cablu iți serveste fericire la pahar sub formă de siropuri de filme in care tot mai vezi ceva happy end, deși tu habar nu ai ce inseamna ăla. Pe jos zac trei reviste. Toate îți zic:„Fugi, trăieste, îndrăznește, acceptă ce ți se oferă, ia, dă, lasă vina deoparte, scopul scuză mijloacele și o grămadă de bălării asemănătoare”. Mai suni cate un om, simți cat e de agasat de prezenta ta, chiar si asa eterica. Uiți ca ai vrut sa intrebi ceva, te strecori inapoi in angoasele tale. Ai tai dau din umeri: „Ce să-i fac, mamă! Nu-i lipseste nimic. Servici are, frumoasa e, curtata la fel, tanara, desteapta. N-am ce să-i fac!”

Știi că spune asta și eviți să auzi aceeași replică. De fapt pe cei pe care îi eviți cel mai mult sunt exact cei din familia ta. Simți cum se eschiveaza fiecare. Esti obositor, pesimist, ai ochii ca de căprioara, mereu umezi, mereu tremurânzi, mereu plecați. Îți frângi mâinile. Auzi dimineata o voce calda care se asigură că mai răspunde cineva la celălalt capăt. Bun și telefonul fix, inca mai poți verifica ca in casa aceea mai e un locatar: ”Auzi, sigur esti bine? Hai, ca găsim noi o solutie!” Parcă sângerezi mai puțin.

Dacă acolo, intre patru pereți ești cât de cat bine, in luptă doar cu proprii demoni și propriile neîmpliniri, cand iesi dai de cei cu două picioare. Băgăcioși, iscoditori, care-ți repereaza repede umbra sufletului, care simt cum iți târâi picioarele, simulând un mers mândru, când de fapt tu strigi în  interior de neputință. Toți îți ațin calea sau cel puțin asa ai impresia cand, de fapt, tu iți doresti sa fii invizibil. Se asaza sub ochii tai, cu respiratia prea aproape de tine, sfredelindu-te cu privirile ușor impertinente. Mereu am evitat oamenii care atunci cand vorbesc stau foarte aproape de tine, de mai ai putin si ghicesti si ce pasta de dinti folosesc sau daca au mancat de pranz.  Aceia te intreaba, cu oarecare compasiune, pe care oricum o detesti si de care te lipsesti bucuros, daca ai castigat la loto, mori sau ti-a picat cu tronc vreo altă formă de existență, de nu mai esti asa de vizibil acolo unde erai in permanenta.

Nu toti sunt rai intentionati, dar tu nu ai rabdare sa dai in bobi, sa vezi unde și in cine se află bunăvointa. Intrebările in tine suna mai mult decat raspunsurile. Deja incepi sa faci greseli peste greseli, incepi sa nu mai mănânci, sa nu mai vorbesti, sa te gâtuie plansul, sa fugi, sa nu mai vrei nimic, sa iți pui ”de ce mie?” ca motto la usa, sa cazi, sa uiti sa te ridici, sa te sfarsesti, sa nu vrei, sa nu stii sa zici decat nu. Să…

Dar când au început toate acestea? Cum? Pe unde au intrat, cum au săpat? Cum le-ai făcut loc? De ce te-ai lăsat pradă? Cand ti-ai pierdut credinta, cand te-ai pierdut pe tine, cand ti-ai pierdut caracterul chiar? Greu de răspuns. Aparent, vine cu o dată fixă, cu o întâmplare ca un factor declanșator, când, de fapt, problema era adâncă, ținea de nemulțumire și evoluție. Sigur ca e ușor sa dai vina pe altul când totul era numai alegerea ta.

DA, am trecut greu printr-o astfel de perioada. M-am adâncit într-o mlaștină a urâtului cu fiecare alegere, faptă sau om necompatibil. Am încercat să mă vindec prin sport, organizare, renunțare la obiceiuri proaste, dar cum făcusem toate alegerile proaste în același timp, păream pierdută. Cândva am mai scris despre asta și îmi pare că mă repet, dar nu conteaza, oricum atunci mă citeau tare puțini oameni, deși textul acela era, zic eu, mult mai bun decât acesta, venit dintr-o strangere de inimă, observând starea deloc minunată în care se afla cineva drag mie și atunci am simțit nevoia sa repet subiectul. Puțin a lipsit ca aceste rânduri, acum , să nu mai aibă cine le scrie. Nu m-am simțit nimic din ceea ce sunt: nici tânără, nici frumoasă, nici iubită, nici cu rost. Nimic. Nu mă iubeam pe mine, în primul rând, și, cel mai grav, nu voiam să recunosc ceea ce îmi doream cu adevărat. Multă lume a crezut ca lipsa materialului, a concretului mă destabiliza cel mai tare; eu, însă, nu-mi doream carieră, nu-mi doream să strălucesc in domeniul pe care gresit mi-l alesesem. Îmi doream, în schimb, o stabilitate afectivă și chiar de zi cu zi. Nu vă gândiți că am căpătat-o peste noapte. Am avut de luptat in primul rand cu mine însămi. E cel mai ușor sa vorbesti cu oameni care te asculta, pentru ca cei care nu ar schimba niciodată nimic la ei sunt destui, care cred ca doar alții sunt cei răi, niciodată ei înșiși, când uită că viața i-a pus în situații asemănătoare dar în timpi diferiți.

Cu timpul descoperi că nu vrei sa te vindeci de ceva. Ca de fapt nu ai fost bolnav de nimic. Ca ai adunat răul in tine și te-ai golit unde nu trebuie, ca ai putea sa te ierti, dar nu știi să o faci, ca in sfarsit ai găsit drumul tău, al tău, nu conditionat de cineva, chiar dacă acel cineva e plin de iubire și folos. Ca nu ai ce demonstra nimănui și că drumul tau devine paralel cu al multora. Ca indiferent de ceea ce vei primi la schimb pentru comportamentul tau esti capabil sa intelegi, sa primesti, să continui, să reziști, să îți pese, dar să ai suficientă putere încât să știi că unele lucruri nu se mai pot schimba și că regretul nu trebuie să te locuiască mai mult decat a făcut-o.  Primisem cu ceva timp in urmă săgeti ca „nu as fi pe picioarele mele complet, că, probabil, prin soțul meu viața îmi pare călduță și comodă. Dacă eram acum 15 ani i-as fi dat dreptate, dar de 13 ani incoace am invatat ca nu exista concurenta in cuplu, ci echilibru, ca nu ne punem in balanta realizarile ci ni le adunam cu grija, ca putem construi și altfel, dar cu ziduri de iubire in primul rand și nu sunt doar vorbe lozinci sau sabloane. Depinde la ce te raportezi și la cine. Dacă ai norocul sa-ti scoata Dunezeu in cale oameni care sa-ti arate ca esti perfect asa cum esti, fara sa trebuiasca sa dovedesti ceva anume, ești salvat. Si, nu stiu cum, dar te trezesti intr-o zi știind ce ai de făcut, cum, cui, de ce și cu cine. Si te miri de simplitatea asta atat de la indemână.

Spuneam acum ceva vreme că urăsc cuvântul maturitate. Nu trebuie sa te apropii de 5o de ani ca să crezi că ești matur. Poți să nu fii matur decât fizic și atât, dar nici copilăros nu ți se potrivește. Poți avea, în schimb, incapacitatea de a nu fi în stare să fii reper pentru alții, să poți da educația meritată, să dai exemplul bun și  să ai mândria că ești demn și onest. De fapt, mereu am vrut să scriu despre diverse trăiri din vremuri nu tocmai minunate, dar dacă eu am depășit prin iubire și cu iubire orice, chiar si amintirea unui timp care nu imi face onoare, mă lovesc de cei care nu pot trece peste un text și se identifică cu autorul sau chiar cu bucăți din viața lui în care i-a fost parte. Si atunci nu am cum sa tin cont prea mult de asta. Voi reveni cu alte scrieri, căci nimic nu mă poate opri să nu scot din experientele mele, bune sau rele, sau f rele, cuvinte pecete.

 Și pentru că vorbeam de incapacități, nu-ți rămâne uneori decât să păcălești cu privirea, cu zâmbetul, cu ochii inimii, ca sa nu simtă nimeni că de fapt ai urla de neputință și că nu poți fi, poate, decât un om care nu s-a iubit suficient, nu s-a acceptat destul și nu a știut ca, intr-o zi, chiar avea sa afle care îi era drumul.

Când eram mică, am văzut o scenetă cu Stan și Bran. Cumpăraseră o limonadă pe care trebuia sa o imparta. Stan a luat paharul și l-a băut pe tot, iar la privirea indignata a lui Bran, a răspuns cu miorlăiala specifică: „Îmi pare rău, dar jumătatea mea era la fundul paharului” Cred ca si eu am băut multe pahare de nenoroc ca sa-mi găsesc jumătatea de noroc de la cel sortit. În graba mea, poate am băut și licorile altora. Acum, însă, le umplu cu gânduri bune pentru fiecare în parte, chiar dacă știu că nu le vor mai sorbi niciodată din mâna mea. Nu-i nimic. Trăiesc eu și cu asta, pentru că, măcar eu știu că cel mai mare călău și judecător deopotrivă nu-ți poate fi decât conștiința. Ea e cea care îți dă deseori peste nas, mai ales când viața pare bună cu tine și te saltă puțin mai sus. Nu e cazul sa o lasi sa-și facă tot rolul, poate doar intr-atat cat sa nu te avânți prea în înalt. Si a pluti e tot o formă de zbor. Mai lin și mai asumat.

 Sa fiți iubiti și atenti la cei din jur. Va jur, depresia mea nu se vedea, o depistau doar cei ce erau căutători de umbre slabe. Poate mâine vă povestesc ceva vesel din vremea cand eram tăcută în mijlocul lumii, dar urlet in interiorul meu.

depresie

24 de gânduri despre „Când urletul îmi era tăcere

  1. În astfel de momente există întrebări pe care nu ai voie să ți le pui, și întrebări la care nu ai voie să răspunzi. Chiar dacă cei de lângă tine încearcă să-ți fie aproape, fără propriul ajutor nu-ți vei putea reveni. Dacă îți vei cere ție însuţi un sfat, vei observa că gândești clar dar că ai tendința să procedezi mai puţin limpede decât gândești. Să nu te judeci prea aspru, nu tot ce se întâmplă e din vina ta, dar nici să te ascunzi în adâncul ființei, înainte de a coborî în suflet ar trebui să verifici scara. Se spune că „la marile răscruci nu judecata conduce, ci întâmplarea”. Dacă ai trecut prin astfel de stări, Adriana, și nu te-ai cufundat în abis, înseamnă că Dumnezeu ți-a fost alături și nu te-a lăsat să te rătăcești. Alta era lucrarea Lui, aveai de îndeplinit altă menire, îți pregătise și cealaltă parte a drumului, mult mai lină și mai frumoasă.

    Apreciază

    • DA, ai ințeles perfect, iar concluziile de acum mi-s clare. Inca nu mi-e clar, dar nici nu mai caut sa vad asta, cum, atunci, nu reușesti sa vezi ca totul are o rezolvare. Nici macar nu-ți pui intrebarile pe care le ai acum, cand te simti ca si ceilalti….din afara. Cand esti implicat ai alte intrebari și multe par fara raspuns. Sper insa ca cei ce au vreo astfel de probemă sa aiba norocul sa fie ajutati, sa nu se distrugă cu buna stiinta. Cunosc deja prea multe cazuri. Eu am fost la un pas de asta, iar acum imi da mana sa vorbesc desi inca mai port cu mine frici care nu arata deloc credinta de care vorbesc. Se zice ca daca-l primesti pe Dumnezeu nu iți mai e frica de nimic. Semn ca mai am de inteles lucruri.

      Apreciază

  2. Ai deschis așa o fereastră largă spre sufletul tău… cred că toți avem momente de cădere, când culorile se sting ușor în cenușiu. Și atunci parcă nu putem să spunem decât „de ce eu?”
    Dragostea celor apropiați, în special a omului de lângă tine, ne dă acel echilibru fragil care se poate rupe oricând din nou. Cred că trebuie să apreciem ceea ce avem, să găsim în noi această putere indiferent de capcanele vieții. Și pe copilul din noi. Bucuria ingenuă de lucrurile simple. Știu că sună ca o teorie răsuflată, căci toți suntem așa de bun de dat sfaturi. Eu am învățat în anumite momente că fiecare zi trebuie trăită separat. Așa, pe bucăți. Fără proiecții în viitor. Azi e ziua mea, plouă sau e soare, nu contează… Și a doua zi la fel… și tot așa.
    Iar ce e greu și urât pus într-un sertar și rătăcită puțin cheia. Doar azi. 🙂 Pentru că azi, indiferent că plouă sau e soare, că mi-e frig sau cald, azi e ziua mea. Fiecare zi care conține o dimineață e ziua mea. Deci azi… e ziua mea. 🙂

    Apreciază

    • Ei, acum când deja adaug ..asta cu iubirea celui de langa mine, cred ca nici macar nu aveam timp sa las sa intre vreo picatura de neliniște, nemaivorbind de stari care au ars celule intregi și au instalat tristeti aparent iremediabile. Acum pot sa-mi zic multe, adunând și scazând, dar, spre deosebire de atunci, acum il simt mai tare pe Dumnezeu in mine și, poate, stiu și eu, aceea a fost semnul prin care trebuia sa-l aflu, nu imi dau seama bine. Dar asa cum in vremurile acelea indepartate nimic nu prevestea dezastrul, asa nu mi-am inchipuit ca altii ce eu îi stiam puternici sa intre de bunăvoie in chinul acela, tot nesustinuti, tot neînțelesi.

      DA, acum îmi spun multe în care cred, dar de multe ori nu mi le spun eu ci iubirea pe care am primit-o neconditionat. Sper insa la astfel de rezolvari și pentru cel care mi-a inspirat aducerea aminte. Zi buna si faina!

      Apreciat de 1 persoană

  3. Nu sunt foarte mulți cei care întâi au străbătut meandrele adânci ale vieții, înainte de a ajunge la liniște. Iar dintre cei care străbat acele meandre, puțini pot realiza, ATUNCI, că toată puterea și salvarea se află în ei înșiși. Trecerea de la gândul lucid la faptă nu este facil totdeauna, căci mai mereu ai în față mai multe posibile variante, iar cea bună aduce adesea întâi anumite dureri pe care ai vrea să le ocolești. Și cred că cel mai greu este să poți ajunge să înțelegi să te ierți pe tine însuți, să ajungi să înțelegi că undeva se ascunde datul sorții, că ai un anume țel de împlinit, la care nu poți ajunge altfel. Aș rezuma: a te cunoaște pe tine însuți, pentru a putea apoi să-i înțelegi pe ceilalți. Când ajungi la un anumit nivel în cunoașterea ta, restul parcă vine de la sine. Dar asta este doar o părere personală, care poate că nu este aplicabilă și altora.

    Apreciază

    • Sunt total de acord. Cu diferența că atunci, când păcatul umbrelor se aseaza pe tine intunecându-ți faptele și gândirea, multe acțiuni capătă semn de povară. Povară ești pentru cei din jur, povara ți-s vorbele spuse, poveri devin și unele lucruri pe care le faci de parcă nu esti tu. Iar daca ai norocul sa vindeci ceea ce crezi tu ca vindeci, in realitate mergand și pe alte segmente de care attunci nu esti constient și poate de aia esti și trimis la specialisti, atunci vei reuși sa vezi ce ai de facut. Acum pot face diferenta la cei din jur intre o tristete banală și o depresie instalata și cel mai tare mă sperie ca tocmai cei implicati nu vad pericolul. Par toane fără sens. Culmea e ca eu vad ca sunt bombe cu ceas, dar n-am nicio putere. Si de asta aleg sa scriu, pentru că nu puțini mă văd pe mine cea cu zambet cat casa in alegeri mistuitoare, in intamplari fara sens. Si atunci le amintesc. Mai știi..

      Apreciază

      • Când porți pe umeri povara și tu însuți ești povară pentru cei din jur, privești cu teama de a nu deveni povară și mai mare, de aceea acționezi în felul în care o faci, căutând „răul cel mai mic”, nedându-ți seama că acel rău este de fapt cel mare. Uneori chiar vezi drumul cel drept, dar tot teama aceea ciudată te depărtează de el, pentru că și acolo este durere și povară. De aceea nu am văzut sau nu am ales atunci calea cea bună.
        Știi ce îmi pare ciudat? Că am avut vreo două momente în viață, când vedeam că drumul nu este cel bun, vedeam și calea adevărată, dar picioarele mele continuau să meargă pe poteca greșită, parcă în ciudă. Acum îmi spun că acele momente „mi-au fost sortite”, că acolo era un ceva ce aveam de învățat și că aceasta a fost dorința divină, să străbat partea mea de Golgota.
        Azi vedem cu ochi limpezi totul, pentru că încă mai avem în minte cele prin care noi înșine am trecut. Vedem la cei din jur semnele acelor zbateri interioare, intuim întrebările care scormonesc mintea din fața noastră. Recunoaștem toate semnele, dar realizăm că singurul ajutor este acela de a susține pe cel în nevoie pentru a-i da răgazul să vadă și el cu adevărat. Uneori nici măcar această susținere nu știm cum ar fi mai bine să o acordăm, pentru că eu spre exemplu, refuzam orice venea din afara mea. Poate că ține de personalitatea mea lucrul ăsta, dorința de a rezolva totul prin forțe proprii.
        Tu măcar poți scrie despre, dar eu nu am această abilitate, de a-mi descrie „citeț” toate trăirile și stările de atunci.

        Apreciază

    • E o poveste cu vechime scrisă pentru un om care acum ma vede fericita, implinita, veselă, cu dor de scris, de trăit, de făcut, implicata in proiecte noi, cu 6 căței care nu imi dau timp sa am balansuri de gand, d-apăi de stare. Si ca sa nu uite ca toate acestea le am ACUM, i-am scris aici despre mine cea de ATUNCI.

      Multumesc pentru urări, semn și vizită. Zi bună și senină!

      Apreciază

  4. încearcă (de poși) să citești anatomia depresiei. recunosc că mie mi-a fost imposibil.
    și mai știi tu că eu am o vorbă: oamenii care par puternici își cară în spinare cele mai grele cruci.
    acceptă, iartă și te bucură de ceea ce ai. ultima parte știu că ți-e mai mult decât crez și fel de a fi. dar eu cred (dacă greșesc sau sunt prea băgăcioasă) eu cred că mai ai de acceptat și de iertat.
    depresia nu este o boală de care te vindeci, știm amândouă că da…. cel puțin nu ușor. dar să recunoști și să scrii despre ea este parte din acceptare.

    Apreciază

    • Subiectul e teribil de ofertant, iar dacă sapi adânc în suflet mi-ar ieși material cât pentru 10 articole în care nu m-aș repeta cu nimic. Când bucuriile, de care alții ar tremura la gândul că le-ar putea avea și nu le au, nu îți mai sunt suficiente, când îți structurezi priorități care nu par a deveni prietenoase cu tine, ba chiar te ocolesc prin alegeri nu tocmai chibzuite, când stima de sine e scăzută și te vezi deformat, când nu știi despre tine lucruri dar nici nu porți în tine fărâma aceea că ai putea afla, când multe și mărunte dau năvală, prima stare care se instalează e apatia. Tu te comporti aparent normal, cu exceptia faptului că nimic nu iți face plăcere, iar cele spuse in prima parte a articolului incep a se zari și ghici, venind la pachet cu tot dezacordul părtilor participante care nu înțeleg cum, când și de ce. Am ales să scriu din nou despre asta, dintr-o disperare a sufletului, vazand ca netrebnica asta de stare a pus stapanire pe un om pe care nu l-as fi crezut capabil sa o lase sa intre in el. Mi-am pierdut, definitiv, prin alegeri dramatice, două cunoștințe, și le pun doar pe ele la socoteala care, acum când scriu, pare că mai adauga cifre și chipuri. Eu m-am salvat atunci, dar exact cum spui, nu am vrut să uit acele momente niciodată pentru că atunci, cu adevărat, am câștigat lupta cu viața. Acum e parfum, acum trăim dând din coate și având aliati din iubire și cu iubire. Atunci, după ce tăvălug vin acțiuni și stări pe care dacă le-ai bănui cât de mult vor merge cu tine la pas și după, cred că te-ai gândi de zece ori înainte de a spune sau face. Dar ce a fost de iertat, am iertat, ce a fost de concluzionat la fel și tot la fel mă voi speria vâzand cazuri in care ceilalti membri ai familiei unde exista o astfel de problemă se comporta de parca respectivul e ciumat și face doar probleme din prea mult bine. De asta am spus ca și a pluti e o formă de zbor, pentru că nu toți au norocul acesta deși sper ca multi sa aiba fâlfâitul de aripi …cadou nesperat. Mulțumesc pentru semn. Te imbratisez cu tot dragul.

      Apreciază

      • fiecare dintre noi ne purtăm propriile himere în suflete. unii le pot spune, alții le ascund chiar și de ei înșiși. e greu… dar e viață.
        acuma… reacțiile oamenilor în fața depresiei sunt varii: unii se sperie și fug, alții rămân, dar au atitudini de struț, tu însăți ai spus (și știu și eu) depresia este o boală perfidă, omul este versatil, iar naturile profund interiorizate se prăbușesc în tăcere.
        eu pândesc un prieten care mi-a spus că nu va cădea. dar știu că o va face… și pândesc ca o candelă: jumătate luminând, jumătate urlând a neputință. dar voi fi acolo cu plasturi, cu uterea mea mică, cu toată inima.
        trec oricum pe la tine, trec pe la mai puțini acum și nu prea las semne. boala asta însă… mi-e prieten vechi.

        Apreciază

  5. Se spune că persoanele care au suferit sunt mai bune, sau macar se straduiesc ( ocolesc încearca) să fie așa. Cunoscând ce înseamnă durerea, faptul de a se simți nebăgați în seamă, lipsiți de importanță, marginalizați, după depășirea acestei stări, ajută necondiționat, se implică întot felul de activități caritabile. Așa se zice?!? Nu știu dacă are vreun sens ceea ce am scris eu aici… Poate da, poate nu, poate depinde de persoana care citește. 🙂

    Apreciază

    • Hmmm, sens are. Chiar mult, dar in acelasi timp e o muzica frumoasa pentru urechi sensibile. Am disperat și m-am ridicat, am făcut greseli pentru care nu m-am iertat nici azi, am simțit decăderea dar cel mai mult am iubit sentimentul de siguranta, nu darurile fizice și materiale care veneau odată cu linistea de după. Mi s-au intamplat toate acestea si am reușit sa ma iert, sa invat sa traiesc cu vina mea, cu viata mea trecuta, cu oamenii lăsati acolo, cu amintiri, cu dezastre, cu toate. Ce am facut in zilele noastre? M-am reașezat pe drum, am ocolit oamenii pentru care nu sunt decat o amintire urata, am ocolit tot ce scotea raul din mine, am cautat sa invat lucruri noi, experiente noi, sa inteleg ideile altora, crezurile mele sa vad daca se impletesc cu cele ale sotului, de exemplu. Si…am avut și puțin noroc, de ce nu? Prin bunătatea lui, prin credinta lui, prin iubirea si devotamentul sau m-am vazut cum ma vedea el, desi imi stie si cele mai urate amănunte. Depresia? Nu plecase cand l-am cunoscut pe Mihai ci a pierdut din forta datorita lui, disparand total. Asa pot face și lucruri bune, caritabile chiar, dar eu oricum primisem nesperat de mult, asa ca e ușor sa vezi lucrurile altfel. Cred ca trecem prin multe și..alegem. Puteam sa nu mă schimb niciodata. Inca gresesc, inca aleg gresit uneori, dar mă adun mai repede fara sa mai las sa se instaleze in mine sentimente găunoase. In viata asta, acum, fac lucruri care-mi plac, dar tare rau a fost cand nu simteam decat ca sunt o umbra. Multumesc, Dana. Subiectul e …fără sfârșit pentru mine. Prea m-a stapanit multa vreme.

      Apreciază

  6. … se spun multe, se dau sfaturi și mai multe, așa cum ai zis și tu, dar numai fiecare dintre noi știe în ce ape adânci și tulvuri, sau nu, se scaldă. Eu mă bucur mult că te-am cunoscut așa cum ești acum, cu un drum drept pe care ai ales să mergi, braț la braț cu un suflet geamăn, iar dacă umbre din trecut mai apar uneori, sunt sigură că le cei face fată, fără a le da prea mare importanță, pierzându-și astfel din putere. 🙂

    Apreciază

  7. Pingback: Tot de-ale mele – arhivele lunii ianuarie 2016 | VERONICISME

  8. Pingback: Colierul talisman | Înşiră-te mărgăritare

  9. Abia azi am ajuns aici, am citit TOT si… ti-as spune si eu ceva dar ce sa mai adaug?
    Un singur lucru poate: vindecarea vine in ziua in care incetezi sa te detesti, cand inveti sa te iubesti asa cum esti, cand iti pui sufletul in mana Domnului si Il lasi pe El sa te mangaie! Cine nu iarta nu este iertat si cea mai imposibila dintre neiertari este cea de sine! Iubeste-te, fara sa te divinizezi, ci doar… iubeste-te iartandu-te!
    Sper ca o faci deja! Cu drag!

    Apreciază

    • Da, Cita. E o scriere in completare a celor ce s-au spus luna asta. Am vrut sa fie clar celor care cred ca sunt privilegiata cu tot felul de lucruri frumoase acum, ca nimic nu a venit pe drum lin, ci a venit cu zbatere, cautare, durere, greseala și impăcare. Sunt bine acum, dar am sa recunosc ca, uneori, mai privesc peste umăr cu teamă. Si da, mă iert ca sa pot fi intreaga pentru cei ce mă iubesc si au nevoie de mine! Sa fii bine, Cita!

      Apreciază

      • Ineleg mai bine decat crezi! Stii, pe blogul meu „Darul din urma” am scris intr-o zi despre marele pacat am invidiei. De ce este pacat sa invidiezi? Pentru ca te opresti la suprafata, pentru ca vezi doar o parte a adevarului, pentru ca nu stii ce sta in spatele fiecarei fericiri! In viata totul se plateste si orice fericire are umbra ei si plata ei!
        Nu spun decat ceea ce am trait! Am fost invidiata pentru viata mea dar azi nimeni nu m-ar invidia pentru cele doua cancere nici pentru chimioterapii nici pentru alte si alte suferinte!
        Mi-esti draga!

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s