Când urletul îmi era tăcere

Un articol, alt articol, două citate, uite si vreo două scrieri motivaționale, multi iți spun cum sa bei apa, cand sa plângi, de ce să plângi, de ce să n-o faci, pe unde sa nu te apuce amocul, mai vin doi experti, trei psihologi, cinci profesori. Fiecare povestește, cum stie mai bine, ce sa faci daca pe cel de langa tine il ia depresia sau ce crezi tu ca pare depresie, sau cum sa depistezi ca are ce n-are, sau că n-are ce are.

Fantastic. Dar ce te faci cand tu, acasă, chiar duci o  astfel de povară? Când deschizi ușa apartamentului – da, stiu, bine ca ai ce deschide – și cauți pisica, ti-aduci aminte ca și-a luat lumea în cap de singurătate mai rău decât ți-ai lua-o tu, cauți un semn care să te facă să reziști, să nu pui capul pe pernă mai repede decât trebuie, ca mai apoi să te trezești în mijlocul nopții numărând de câte ori ai dat greș în viața asta, de câte ori nu ți s-a legat nimic și de câte ori ai trăit din surogatele altora?!

Nu ai computer, nu ai fb, televiziunea prin cablu iți serveste fericire la pahar sub formă de siropuri de filme in care tot mai vezi ceva happy end, deși tu habar nu ai ce inseamna ăla. Pe jos zac trei reviste. Toate îți zic:„Fugi, trăieste, îndrăznește, acceptă ce ți se oferă, ia, dă, lasă vina deoparte, scopul scuză mijloacele și o grămadă de bălării asemănătoare”. Mai suni cate un om, simți cat e de agasat de prezenta ta, chiar si asa eterica. Uiți ca ai vrut sa intrebi ceva, te strecori inapoi in angoasele tale. Ai tai dau din umeri: „Ce să-i fac, mamă! Nu-i lipseste nimic. Servici are, frumoasa e, curtata la fel, tanara, desteapta. N-am ce să-i fac!”

Știi că spune asta și eviți să auzi aceeași replică. De fapt pe cei pe care îi eviți cel mai mult sunt exact cei din familia ta. Simți cum se eschiveaza fiecare. Esti obositor, pesimist, ai ochii ca de căprioara, mereu umezi, mereu tremurânzi, mereu plecați. Îți frângi mâinile. Auzi dimineata o voce calda care se asigură că mai răspunde cineva la celălalt capăt. Bun și telefonul fix, inca mai poți verifica ca in casa aceea mai e un locatar: ”Auzi, sigur esti bine? Hai, ca găsim noi o solutie!” Parcă sângerezi mai puțin.

Dacă acolo, intre patru pereți ești cât de cat bine, in luptă doar cu proprii demoni și propriile neîmpliniri, cand iesi dai de cei cu două picioare. Băgăcioși, iscoditori, care-ți repereaza repede umbra sufletului, care simt cum iți târâi picioarele, simulând un mers mândru, când de fapt tu strigi în  interior de neputință. Toți îți ațin calea sau cel puțin asa ai impresia cand, de fapt, tu iți doresti sa fii invizibil. Se asaza sub ochii tai, cu respiratia prea aproape de tine, sfredelindu-te cu privirile ușor impertinente. Mereu am evitat oamenii care atunci cand vorbesc stau foarte aproape de tine, de mai ai putin si ghicesti si ce pasta de dinti folosesc sau daca au mancat de pranz.  Aceia te intreaba, cu oarecare compasiune, pe care oricum o detesti si de care te lipsesti bucuros, daca ai castigat la loto, mori sau ti-a picat cu tronc vreo altă formă de existență, de nu mai esti asa de vizibil acolo unde erai in permanenta.

Nu toti sunt rai intentionati, dar tu nu ai rabdare sa dai in bobi, sa vezi unde și in cine se află bunăvointa. Intrebările in tine suna mai mult decat raspunsurile. Deja incepi sa faci greseli peste greseli, incepi sa nu mai mănânci, sa nu mai vorbesti, sa te gâtuie plansul, sa fugi, sa nu mai vrei nimic, sa iți pui ”de ce mie?” ca motto la usa, sa cazi, sa uiti sa te ridici, sa te sfarsesti, sa nu vrei, sa nu stii sa zici decat nu. Să…

Dar când au început toate acestea? Cum? Pe unde au intrat, cum au săpat? Cum le-ai făcut loc? De ce te-ai lăsat pradă? Cand ti-ai pierdut credinta, cand te-ai pierdut pe tine, cand ti-ai pierdut caracterul chiar? Greu de răspuns. Aparent, vine cu o dată fixă, cu o întâmplare ca un factor declanșator, când, de fapt, problema era adâncă, ținea de nemulțumire și evoluție. Sigur ca e ușor sa dai vina pe altul când totul era numai alegerea ta.

DA, am trecut greu printr-o astfel de perioada. M-am adâncit într-o mlaștină a urâtului cu fiecare alegere, faptă sau om necompatibil. Am încercat să mă vindec prin sport, organizare, renunțare la obiceiuri proaste, dar cum făcusem toate alegerile proaste în același timp, păream pierdută. Cândva am mai scris despre asta și îmi pare că mă repet, dar nu conteaza, oricum atunci mă citeau tare puțini oameni, deși textul acela era, zic eu, mult mai bun decât acesta, venit dintr-o strangere de inimă, observând starea deloc minunată în care se afla cineva drag mie și atunci am simțit nevoia sa repet subiectul. Puțin a lipsit ca aceste rânduri, acum , să nu mai aibă cine le scrie. Nu m-am simțit nimic din ceea ce sunt: nici tânără, nici frumoasă, nici iubită, nici cu rost. Nimic. Nu mă iubeam pe mine, în primul rând, și, cel mai grav, nu voiam să recunosc ceea ce îmi doream cu adevărat. Multă lume a crezut ca lipsa materialului, a concretului mă destabiliza cel mai tare; eu, însă, nu-mi doream carieră, nu-mi doream să strălucesc in domeniul pe care gresit mi-l alesesem. Îmi doream, în schimb, o stabilitate afectivă și chiar de zi cu zi. Nu vă gândiți că am căpătat-o peste noapte. Am avut de luptat in primul rand cu mine însămi. E cel mai ușor sa vorbesti cu oameni care te asculta, pentru ca cei care nu ar schimba niciodată nimic la ei sunt destui, care cred ca doar alții sunt cei răi, niciodată ei înșiși, când uită că viața i-a pus în situații asemănătoare dar în timpi diferiți.

Cu timpul descoperi că nu vrei sa te vindeci de ceva. Ca de fapt nu ai fost bolnav de nimic. Ca ai adunat răul in tine și te-ai golit unde nu trebuie, ca ai putea sa te ierti, dar nu știi să o faci, ca in sfarsit ai găsit drumul tău, al tău, nu conditionat de cineva, chiar dacă acel cineva e plin de iubire și folos. Ca nu ai ce demonstra nimănui și că drumul tau devine paralel cu al multora. Ca indiferent de ceea ce vei primi la schimb pentru comportamentul tau esti capabil sa intelegi, sa primesti, să continui, să reziști, să îți pese, dar să ai suficientă putere încât să știi că unele lucruri nu se mai pot schimba și că regretul nu trebuie să te locuiască mai mult decat a făcut-o.  Primisem cu ceva timp in urmă săgeti ca „nu as fi pe picioarele mele complet, că, probabil, prin soțul meu viața îmi pare călduță și comodă. Dacă eram acum 15 ani i-as fi dat dreptate, dar de 13 ani incoace am invatat ca nu exista concurenta in cuplu, ci echilibru, ca nu ne punem in balanta realizarile ci ni le adunam cu grija, ca putem construi și altfel, dar cu ziduri de iubire in primul rand și nu sunt doar vorbe lozinci sau sabloane. Depinde la ce te raportezi și la cine. Dacă ai norocul sa-ti scoata Dunezeu in cale oameni care sa-ti arate ca esti perfect asa cum esti, fara sa trebuiasca sa dovedesti ceva anume, ești salvat. Si, nu stiu cum, dar te trezesti intr-o zi știind ce ai de făcut, cum, cui, de ce și cu cine. Si te miri de simplitatea asta atat de la indemână.

Spuneam acum ceva vreme că urăsc cuvântul maturitate. Nu trebuie sa te apropii de 5o de ani ca să crezi că ești matur. Poți să nu fii matur decât fizic și atât, dar nici copilăros nu ți se potrivește. Poți avea, în schimb, incapacitatea de a nu fi în stare să fii reper pentru alții, să poți da educația meritată, să dai exemplul bun și  să ai mândria că ești demn și onest. De fapt, mereu am vrut să scriu despre diverse trăiri din vremuri nu tocmai minunate, dar dacă eu am depășit prin iubire și cu iubire orice, chiar si amintirea unui timp care nu imi face onoare, mă lovesc de cei care nu pot trece peste un text și se identifică cu autorul sau chiar cu bucăți din viața lui în care i-a fost parte. Si atunci nu am cum sa tin cont prea mult de asta. Voi reveni cu alte scrieri, căci nimic nu mă poate opri să nu scot din experientele mele, bune sau rele, sau f rele, cuvinte pecete.

 Și pentru că vorbeam de incapacități, nu-ți rămâne uneori decât să păcălești cu privirea, cu zâmbetul, cu ochii inimii, ca sa nu simtă nimeni că de fapt ai urla de neputință și că nu poți fi, poate, decât un om care nu s-a iubit suficient, nu s-a acceptat destul și nu a știut ca, intr-o zi, chiar avea sa afle care îi era drumul.

Când eram mică, am văzut o scenetă cu Stan și Bran. Cumpăraseră o limonadă pe care trebuia sa o imparta. Stan a luat paharul și l-a băut pe tot, iar la privirea indignata a lui Bran, a răspuns cu miorlăiala specifică: „Îmi pare rău, dar jumătatea mea era la fundul paharului” Cred ca si eu am băut multe pahare de nenoroc ca sa-mi găsesc jumătatea de noroc de la cel sortit. În graba mea, poate am băut și licorile altora. Acum, însă, le umplu cu gânduri bune pentru fiecare în parte, chiar dacă știu că nu le vor mai sorbi niciodată din mâna mea. Nu-i nimic. Trăiesc eu și cu asta, pentru că, măcar eu știu că cel mai mare călău și judecător deopotrivă nu-ți poate fi decât conștiința. Ea e cea care îți dă deseori peste nas, mai ales când viața pare bună cu tine și te saltă puțin mai sus. Nu e cazul sa o lasi sa-și facă tot rolul, poate doar intr-atat cat sa nu te avânți prea în înalt. Si a pluti e tot o formă de zbor. Mai lin și mai asumat.

 Sa fiți iubiti și atenti la cei din jur. Va jur, depresia mea nu se vedea, o depistau doar cei ce erau căutători de umbre slabe. Poate mâine vă povestesc ceva vesel din vremea cand eram tăcută în mijlocul lumii, dar urlet in interiorul meu.