Astrid, cucii și dor de ducă

Astrid se potcovise cu numele asta pe când taică-său, cu o cătare de om venit de prin birtul satului, încă își plângea amarul că nici de astă dată nu va avea fotbalist în ogradă și iar va trebui să aibă buget în plus pentru volane și inutilități feminine, nicio minge nu se va rostogoli în ograda lui și asta il durea mai tare decât orice, pe lumea asta. Se hotărâse, așadar, să boteze copchila cu numele coniacului pe care-l băuse, întruna, de aseară. Doar că nu-i mai știa numele și zise clar: Astrid s-o cheme. Astrid a lu’ Măturică. Și dă încoace să plătesc și taxa aia la impozit să nu zic c-am venit degeaba!, îi zise el, cu năduf, funcționarei de la primăria din deal, în timp ce scoase un teanc mototolit de bănuți, dintr-o ciupeală de a lui, cu Fane Mere-Roșii, de când îi tăiase porcul, să aibă de Paște, că altfel nici ăștia nu reușeau a trece vremurile, cu copchii cât de o echipă sportivă.

Biata maică-sa, niciodată, nu a strigat-o pe nume clar. Îi spunea Florența. Așa îi scrisese pe hârtie, căpcăunului de soț,  s-o înscrie în acte. Florența era pentru Astrid o redecorare stupidă a unui nume și a unor încercări de părinți nefericiți, prinși într-o casnicie din care nu-și amintea niciun eveniment mai acătării. Doar urlete, scandaluri, plâns în batic și fuga de acasă a Mălinei, sora cea mare. Poate doar ăla sa fi rămas ca o ardere, de care nu putea scăpa niciodată. Se vedea, de la o poștă, că sora sa, satulă să tot vada cate un meci de box, în fiecare seara, la ei în casă, se lăsă furată de băiatul plutonierului din sat, într-un prag de primăvară tâmpă,ajungând  pe post de noră într-o altă ogradă cu nefericiri asemănătoare. Fără acte, că deh, fuga de acasă echivala cu pecetluire clară de cununie, fără mire și mireasă, ci cu pocinogul făcut pe post de bârfa satului, pentru vreme îndelungată.

Cand o văzu pe sora sa, la o lună de la întamplarea de nuntă fără nuntă, ca un ambalaj de ciocolată, gol, mototolit și turtit ca semn într-o carte, cu rol de nu mă uita, știu că măritișul nu e nicio scofală și îi incolți gând de ducă. Doar că satul lor nu cunoștea nici cuvântul șosea, cum trebuie. Era trântit între două culmi, așa la ocheala lui Dumnezeu, într-un moment în care parcă spuse: Aici e colț de rai, aici va veni, cândva, Astrid. Lumea o credea pe Astrid mută. De fapt așa și o strigau- muta satului-, deși fata vorbea. Însă putin, tare puțin, cât puteai face inventar de cuvinte cu tot ce catadicsise ea să spună până la cei 17 ani. Ei nu-i pasa. Îl luă pe Gioc, câinele cu pete negre care îi era umbră de când intrase la gimnaziu, și fugi la biblioteca satului. Tăcu cât să se auda trei mierle și cercetă drumul spre capitală. Știa ea că trebuie să gaseasca repere și să fugă de aici, odată pentru totdeauna.

18.Simonul

Ușa se deschise. O femeie într-un costum roșu intră hotărât. O salută scurt și își aprinse o tigară subțire. Rămăsese pironită cu ochii la ea uitand și de capitală, și de faptul că nu vazuse nici măcar un tren, vreodată. Doar masinile satului care erau destul de muncite datorită drumurilor pietruite, cu piatră din cariera din dosul Glăjăriei.  Astrid nu-i spusese nimic femeii, răspunse la salut cu un semn al capului echivalent cu un bun venit. Femeia se ridică, privi atlasul și ghici pe dată gândul fetei cu nume straniu.

Nu-ți place aici?, o întrebă ea, scurt, parcă știind că doar așa ar ajunge la inima fetei.

Ba da.

Nici nu știi ce noroc ai că ai putut face liceul, acolo, în Valea cu flori. Când eram ca tine mergeam cu căruta lui nea Vasile Oierul, zi de zi, o gramadă de vreme, sa învăț carte. Eram 7 copii. Am fi fost mai multi, dar unii pribegiseră, alții renunțau repede doar la gând de corvoada drumului. Acum vin din Bucuresti, voi fi învățătoare aici.

Ușa se deschise, din nou, și un ibric de lapte cald plus trei felii de cozonac erau aduse de Nuța, îngrijitoarea. Femeia în roșu se uită, scurt, vazu două căni și împărți lichidul acela cu miros de acasă. Se duse la Astrid și îi puse în față ofranda de pace. Nu o întreba nimic, nici măcar cum o cheamă. Își regretă gândul cu țigara, dar știa că așa îi putea capta atenția, dincolo de faptul că încerca să intre în atmosfera aceea a satului de care îi fusese așa dor, dar nu-și putea lăsa deoparte deprinderi de orășancă.

tii, dacă vrei să pleci la oraș trebuie doar să ma-ntrebi. Tocmim o mașină, te duci acolo și cauți ceva cu chirie, apoi platești chiria cu salariul de la locul de muncă pe care-l vei lua și viața ta se va aseza cum dorești!, se trezi vorbindu-i de parcă la București stătea unul de zicea care ești măi nou in oraș încolonează-te aici pentru servici și trece-te în catastif pentru cameră cu chirie.

-Poate nu-ți va fi dor de nimeni, o vreme. Poate îți vei face prieteni, poate vei cunoaște un băiat bun, faci copii, înveți rostul orasului. Poate. Mi-amintesc perfect pașii și chiar unii în plus. Singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să aștepți doar puțin!

Astrid gustă cozonacul cu miros de vanilie și își ascunse, rușinată, fața, în cana cu lapte. O enerva băgacioasa asta de femeie cu aer atotștiitor, venită să-i sădeasca îndoiala. Știa și ea că ar trebui să termine școala, mai întâi, dar nu mai avea răbdare, măcar se documenta.

Zarzării se înfoiau, liliacul exploda, mugurii țâșniseră toți din toate părțile, iar în ea înmugurise dor de ducă. Se ridică, mulțumi șoptit, iar în trei cuvinte contabilizate și fugi pe ulița roșie toată, arzând de neputință. Gioc o linse pe mână și o făcu să uite de toată nebunia ei.

-Cum o cheamă pe fata care a iesit acum de aici?, întrebă femeia în roșu;

E Astrid, Doamnă, muta satului!

Doamna clipi de parcă făcea grafica unei imagini deja știute, coborate din amintiri cețoase.

Astrid va fi învățătoare aici, dar ea nu știe încă. „Poate e semnul cerut când am intrat din nou în satul cu flori la poale și gând de cuci umblători, pribegi în neștiință..!

Fără să ceară direct, Astrid primi dar și protecție, om medicament, soartă care va răsuna, peste vreme, într-un nume cu rezonanță de care nu va uita nimeni din sat, vreodată. Astrid, doamna director al unei școli dintr-un sat în care ocheala lui Dumnezeu făcea minuni controlabile.

Cucii…

Oare a distins vreodată ureche de om cântecul lui? E cu dor de ducă.

cucul-cuculus-canorus

Mulțumesc, Radu, azi mi-ai adus in minte dorul de ducă în felurite feluri. Multumesc pentru inspirație. Cita, iți dedic aceasta poveste cu tot dragul și toata multumirea mea pentru prietenia ta deosebita. Iar cuvintele vedetă sunt: meci, ciupeala, impozit, buget, primavara,ambalaj, venit, eveniment, , minge, gioc, ocheala,redecorare. Le găsiți reașezate, in texte ale altor bloggeri care incă au drag de provocări și adunate, toate, în tabelul lui Eddie.

Reclame

37 de gânduri despre „Astrid, cucii și dor de ducă

  1. Deci asa arata un cuc? 😀
    Astrid o cheama pe prietena fii-mei. Nume scandinav.
    Costum rosu, hm? Iti place tie rosu. Si mie.
    Uite asa as trebui sa mai scriu si eu, ca daca a facut SB-ul asta ceva, a fost sa-mi mai dezmorteasca partea creierului care se ocupa cu scrisul. Sper sa nu se astearna iar praful acum.

    Apreciază

    • ..ti-am zis ca mintea mea are clickuri? Femeia in roșu exista. ȘI DESI AM VAZUT-O IMBRACATA SI ALTFEL aparitia ei, atunci, in clipă de inceput pe care nu-l voi uita curand, m-a marcat teribil. Si a avut efect asupra copilului din mine. Abia asteptam sa ma reintorc la povesti. Si da, asa arata un cuc. Sper sa ne dea un imboldla scris și de acum, eu chiar vreau asta..

      ..e tot ce conteaza..

      Apreciază

      • Am si eu o haina rosie, frumoasa si eleganta, am luat-o din Alicante in toamna.
        Aud si eu un cuc prin preajma din cand in cand. Mi-e drag de el. Si de ciocanitoare.

        Apreciază

    • Sb ul mi-a luat altele, mi-a dat energie si mi-a dezmortit subiecte uitate. Multumesc ca unei doamne in roșu că nu m-ai abandonat și in alegerea mea. Culmea, te-am convins sa cumperi crema depilatoare, dar doamnele de la Farmec mai ca m-au dat jos de pe podium cu nota lor. Asa ca, in momentul de fata inteleg cum e sa fi atins fiecare pozitie de podium șși cum risti sa ramai cu…dor de duca, precum cucii…

      Apreciază

    • …asta mi-e povestită cu imaginația ..doar. Nu stiu dacă exista vreo Astrid, dar cu siguranta exista vreun om cu dor de ducă și cu nostalgii după raiul lui de acasă, cu dealuri și gradini, cu viata grea. Atatia oameni s-au intors „acasa” in ultima vreme, ca am vrut sa le dau tribut lor..

      Multumesc tare mult.

      Apreciază

    • Da, chiar am nevoie de un aprilie liniștit, desi, cred, ca doar după Paste sa rasuflu usurata ca am iesit din tavalugul acesta de evenimente. Sambata, de Florii, iar mergem la copii cu daruri și costume nationale. Va fi sarbatoare autentica imbogatita de oameni dragi cu flori și rugaciune, cu cadouri și spirit romanesc. Apoi ne pregatim de Paste. Superblogul mi-a mancat ceva din timpul liber, dar mi-a daruit chef de scris. Si pentru asta sunt recunoscatoare. La fel și tie, pentru fiecare semn și gand bun!

      O saptamana minunata!

      Apreciază

  2. Multumesc mult pentru dedicatie! 🙂 Esti deosebita iar povestea te represinta!
    Drumul unei vieti este presarat cu tot felul de intalniri in rochie rosie, cu flori, cu cuci, cu lacrimi, cu surasuri si cu… prieteni!
    Sper ca ai primit emailul! Cu drag iti doresc putere si voie buna!

    Apreciază

  3. Pingback: Astrid, cucii și dor de ducă | MAGAZIN CRITIC

  4. Pingback: După perdea | Silving

  5. Aseara, inainte de culcare am vazut articolul tau. Si l-am citit. Am ramas cu imaginea pe care ochii mei au construit-o si cu sufletul plin de amintiri.Amintirile unor oameni dragi, care si-au pus amprenta ,a drumurilor in care descopeream frumosul creatiei lui Dumnezeu si dorul calatoriilor de vara. Fiecare avem un om care ne face sa veden mai clar in jurul nostru. Omul medicament.

    Apreciază

  6. Pingback: #PoateVăInteresează - Cristian China Birta

  7. Dorul de ducă ne încearcă de multe ori, mai mult sau mai puţin pregnant, iar dacă
    îi cedăm, în căutarea mirajului oferit de meleaguri reci, străine, pentru bani, de cele mai multe ori, oricum sufletul ne rămâne aici, niciodată nu va fi acasă altundeva decât în locurile în care am văzut lumina zilei, am făcut primii paşi, am rostit primele vorbe deschizându-ne aripile pentru zborul vieţii. Ştii, am o prietenă ce purta un costum roşu în ziua în care am cunoscut-o şi e plecată de ani buni, tot în căutarea unui trai mai bun. Nu e niciodată fericită pe deplin, acolo departe de casă, dar strânge din dinţi şi merge mai departe cu gândul că se va reîntoarce fără a mai fi nevoită să stea departe de tot ceea ce înseamnă acasă. Eu una nu aş avea curajul necesar pentru a porni într-o astfel de aventură. Frumos şi cald ai scris, cu drag de oameni şi încredere în ceea ce au ei mai bun. 🙂

    Apreciază

    • ..cunosc oameni care aud cucii și lasa tot, dar și pribegi care s-ar intoarce mâine in coltul lor de rai. Viata nu e mereu corecta, de asta si scot doar franturi de poveste din ea. Povestile intregi…tulbura prea tare.

      Apreciat de 2 persoane

    • Sper sa fie primit cu bucurie. Eu am inteles, demult, că povestile si articolele mele au publicul lor. Mi-ar plăcea, insa, ca cei care nu gusta aceste lucruri sa nu se mai strecoare aici. E inutil sa incerci sa iți placa ceva cand inima iți spune altceva. Asta am invatat, sa nu mă chinui sa inteleg lucruri care nu mă ating sufleteste și sa continui sa fac ceva care imi place, indiferent de ecouri.

      Apreciază

    • ..și uite asa am mai descoperit un om cu ganduri pline, un om cu ganduri-cerc, obsesia mea din totdeauna…

      Multumesc mult de popas, semn și pentru că scrii atat de rotund și plin. Imi voi lasa timp sa te rasfoiesc alene, ca pe o carte cu coperti noi dar știute.

      Apreciat de 1 persoană

      • Vă mulţumesc frumos pentru aprecieri.
        Vă aştept cu drag doar că jurnalul meu este unul cât se poate de simplu şi modest.

        Prezenţa dvs mă onorează!
        Cu admiraţie,
        D.

        Apreciază

    • Nu stiu cum ai ajuns fix la acest articol, dar ma bucur enorm, mai ales pentru ca esti ca un mister pana si pentru blogul meu. De pe tableta vad comentariul tau, de pe laptop zici ca a intrat in pamant. Nu-i. Dar eu sper sa apara. Daca nu te voi imbratisa la tine acasa. Multumesc.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s