Prima dată

• M-am născut între munţi şi cât am fost mică nimeni nu mi-a spus că lumea nu e formată doar din munţii mei. Nu m-a plimbat vreunul pe cărări şi nu m-a dus niciunul prin păduri, aşa cum văd că îşi duc, astăzi, părinţii, pruncii lor curioşi. Locuiam în pădure, ca acum aş zice, dar mult mai sălbatic şi îndepărtat de oraş. Peste tot era doar verde, chiar şi iarna verdele brazilor era pregnant şi apăsător. De ce? Pentru că brazii erau imenşi iar eu mică, mică şi îmi venea să le zic la toţi sărut’mîna.

• Locuiam aşa cum locuiau unii români din popor, pe vremea lu’ Ceauşescu, într-o locuinţă de servici, dată de stat. O cameră, o bucătărie, un hol şi o cămară din care mi-a rămas amintirea unor borcane imense de ghebe murate, puse după moda vremii. Nu le-a mâncat niciunul din membrii familiei mele, neobişnuiţi cu astfel de delicatese. Ce ştia „ţăranul ce era şofranul”. Au ajuns pe masa unui restaurant din apropiere, toate, fără excepţie, fiecare având ceva de câştigat din asta: noi spaţiu, iar ei marfă bio, cum s-ar spune acum.  Mie mi s-a păstrat toată imaginea aia pe retină ca şi când a fost ieri. Normal, era pentru prima dată când auzeam şi vedeam ciuperci.

• Păstrez în memorie multe începuturi. Pe mine, expresia „prima oară”  m-a bântuit, m-a posedat şi m-a cutremurat la fiecare întâmplare neîntâmplată până atunci. De exemplu- am văzut lupul. Aveam vreo şase ani. Nu aveam wc-ul în casă, dar nici în fundul curţii. Urcai câteva trepte şi ajungeai în locul cu pricina, repede. Iarna era neplăcut, dar nu cunoşteam alte condiţii şi nu păreau scoase din poveştile fraţilor Grimm, încât să-mi plâng de milă. Credeam că aşa e la toată lumea. Nu aveam de ce mă teme; îmi trăiam obişnuitul ca şi când nu exista altceva pe pământ. Acum da, dar astăzi mă cuprind doar fiorii nostalgiei, nu ai curiozităţii, cum s-ar spune.

• Am ieşit fără să o anunţ pe mama, ca un omuleţ destoinic şi obişnuit cu astfel de drumuri.  Maaare greşeală. Zăpada era imensă, dacă nu era cărare făcută, aproape că nu te vedeai din ea. Când să mă reîntorc în casă, pe dealul de la răsărit (ştiut de mine ca cel din spatele casei), un animal, ca un câine, mă fixa scurt şi aspru cu priviri de oţel. N-am tresărit. Priveam totul ca pe un lucru obişnuit, de parcă a doua zi urma iar să văd animalul acolo. Mă bunghisem oarecum cu lucrurile care aveau să se întâmple prima dată.

• Un urlet prelung m-a făcut să tresar şi să mă tem, preţ de o clipă, iar secundele acelea aveam să le simt ca o eternitate, deşi nici aia nu ştiam ce înseamnă. Dar parcă totul stătea în loc. Nu ştiu cine a cedat, dar eu am ajuns în casă şi nu am scos o vorbă, de teamă. Dar nu de lup, ci de mama, să nu mă certe. Am aflat, după cinci minute, că, pe deal, a fost lupul şi m-am pierdut în închipuiri de Scufiţă Roşie care habar nu avea de animale sălbatice, pericole, dar nici de descrieri gen „animal planet”. Oamenii din jurul meu erau ocupaţi cu viaţa, nu ştiau că eu nu cunoşteam ce înseamnă lup, cu adevărat. Luam totul ca pe un joc şi poveste…aievea.

• Vara era raiul pe hotarul pădurii. Creştea măcriş şi culegeam alune, zmeură şi fragi despre care aflasem, singură, cât de gingaşe, bune şi rare sunt. Şi că apăreau doar o dată, de le aşteptai iar un an. Deasupra capului zburau berzele care-şi făcuseră cuib pe conacul celui care avea  o stână la munte şi a cărui casă mă fascina prin culoarea lemnului tratat cu ulei ars de transformator. Muream după mirosul acela şi mă apropiam prea mult, spre disperarea mamei care nu aflase că nu mă tem de câinele Ursu. Nu m-am temut eu de lup, dar ce ştia ea! Ursu era un ciobănesc mioritic imens, care avea o boală de a sta în drum, spre disperarea celor care treceau pe acolo. Dar el îşi vedea de treabă. Am devenit prieteni până în ziua când am plecat din raiul florilor şi al pădurii. Pe Ursu aveam să-l mai întâlnesc în preumblările mele, mai târziu,până am auzit că a murit de bătrâneţe. Tot atunci m-am mirat de acele păsări care aveau aripi imense, ce rămâneau, minute în şir, într-o plutire fără fâlfâit, de parcă, în orice clipă, s-ar fi prăbuşit în gol. Erau vestiţii ulii.

Prima dată ….

• Prima dată când am văzut veveriţe, şopârle, toporaşi, viorele, ciuboţica cucului,  maci, margarete şi spice de grâu. Toate aveau nume deja. Normal pentru ceilalţi, repetabil în gând pentru mine, ca nu cumva să uit numele vreunei minuni noi din viaţa mea. Tot în anii copilăriei mele aveam să aflu, pentru întâia oară, ce înseamnă cuvântul soră şi bebeluş. M-am deprins greu cu mogâldeaţa trandafirie, gânguitoare şi „fără de folos la casa omului”. În timp, aflam, tot pentru prima dată, ce înseamnă  căldura aia nedefinită din corp, de care vorbeau toţi… ca de iubire. Cu sora mea a început firul iubirii. Şi firul ăla mi l-a împletit ea şi viaţa, iar din el am tras alte fire şi am avut alte prime momente,  pe care le-am păstrat şi le  păstrez cu grijă să nu se deşire. Pentru că, între timp, am aflat cât de fragil e totul şi că lucrurile au început şi sfârşit. Doar că, vorba cântecului, sfârşitul nu e aici.  Aştept prima dată şi pentru alte lucruri, încă.

24 aug 2013

Publicitate

Bradul

De când mă ştiu am trăit aproape de pădure. Lângă ea, în ea,  doar să întinzi mâna şi să o atingi, atât era de aproape. Că îmi venea să le spun brazilor „sărut mâna”, v-am mai spus-o, dar că nu ştiam de împodobitul brazilor, nu cred să fi amintit asta vreodată. Nu am fost la grădiniţă, nu am văzut oameni mascaţi în Moşi, nu ştiam ce-s cadourile. O perioadă. În satul în care mă lăsau ai mei, sat de câmpie, brazii erau rari, iar când m-am făcut suficient de mare, să colind prin sat, am început să văd luminiţe şi artificii. Prima întrebare a venit când am zărit, în vecini, o astfel de frumuseţe pusă la geam, să fie văzută de tot satul cât e de frumoasă. Sau frumos, că despre brad vorbeam.

„-Mamaie, ce-i acela pom de Crăciun?”

Se fâstâci mamaia şi zise, aşa într-o doară: „-Dacă o găsi tac’-tu mare unul prin sat, vei vedea!”

A găsit. Unul mic, firav, cu crengi puţine şi de un verde nu prea intens. Soră mea era micuţă dar tot se învârtea pe lângă pomişor strâmbând din nas la fiecare înţepătură. Cred că era molid,  gândindu-mă, acum, că prea înţepau acele ce-l împodobeau. În plus arăta asupru și neîmblânzit, așteptând parcă o vrajă domoală care să-l transforme în ceea ce văzusem eu pe ulițe adormite.

„-Ce bătaie de cap îmi daţi voi! Na, de unde iau eu, acum, podoabe? Că n-are mama!”

Tataia deja cioplea de zor lemnul acela de brad încercând să-l îndese într-o roată de car, un suport ad-hoc, după care arhitecții acestor vremuri tare s-ar da în vânt. În timpul ăsta, mamaie se întorsese deja de la magazin, îmbujorată și îngrijorată că poate misiunea ei nu va fi pe deplin reușită.

Sub braţ ţinea o cutie de carton gri şi urât, nişte coli de hârtie colorată, altele de hârtie creponată, câteva cutii de artificii, nişte suporturi de lumânări şi vreo cinci globuri.

„-Atât am mai găsit în magazin!, spuse ea admirându-ne curiozitatea.

În cutia de carton reciclat zăceau nişte bomboane cu gust ciudat, dar mi se păreau cel mai fascinant lucru de pe pământ. Tot atunci, mamaia a adus un ciur de nuci şi o poală de mere din cramă. Ni le-a întins pe pat şi ne-a învăţat  pe amândouă cum să le învelim în hârtia colorată,  iar ea cu nişte bolduri, cred, înţepa nuca şi lega o sforicică în capăt. Merele care aveau codiţă primeau şi ele legătură sfântă să se poată cocoța în brăduț și să atârne acolo în siguranță și frumusețe naturală.

După ce ne-am muncit, o grămadă, la podoabe, ne-a  mai învăţat mamaia să facem ghirlande din hârtie creponată. A scos şi un pachet de vată, am legat şi bomboanele cu aţă şi am purces la împodobit de brad.Locul pe care îl aleseseră ei pentru pomişorul nostru era o sală, mai răcoroasă defel, unde nu era sobă. Îmbrăcate cu ilice tricotate tot de zâna noastră ce făcea  atunci pe Moş Crăciun, cu botoşei din acelaşi material şi căciuliţe la fel, nu prea ne deosebeai că am fi fetiţe sau băieţi. Poate doar glasurile noastre alintate, să ne fi dat de gol. Încet, încet…mamaia ne arăta cum pune ea în brad, pe ramurile de sus, tot ce pregătisem noi pentru ornat. Cum am putut, ne-am băgat şi noi mânuţele, dar tare ne-am mai minunat când am văzut ghirlandele alunecând pe crengile băţoase ale molidului nostru. Când mamaia a început să aşeze smocuri de vată de bumbac alb, povestindu-ne că acest copac „trăieşte la voi, la Braşov, unde zăpada e singura lui podoabă naturală„, noi ne-am topit uitând de frigul ce ne îmbujorase deja obrajii.

sursa: amelie. ro

Totul era perfect. Nu aveam luminiţe, nici nu ştiam prea bine că există şi aşa ceva. Am aplaudat minunea şi mai apoi uşa s-a închis, iar bradul a rămas singur pe sală, strălucind cuminte într-o singurătate de neînțeles. Noi două ne zgâiam pe geamul uşii ce ne despărţea de el, fremătând de bucurie și admirație.

Proastă alegere făcuseră. Eu ajungeam la gemuleţ, dar soră mea se urca în pat şi nu se mişca de acolo, cântând şi bătând din palme de fericire. Am acompaniat-o, în scurt timp, caci nu ne mai săturam privind capodopera din odăiţă.

sursa: vlad dumitrescu-my romania

În noaptea de Ajun, când copiii mergeau cu „Neaţalaşul” sau cu „Bună dimineaţa”, cum se mai spunea acolo în sat, noi lăcrimam şi visam la ziua când ne vom putea încolona  cu ei. Nu se primeau prea multe- nuci, covrigi şi mere, dar era o seară fascinantă, iar de la primul brad, la primul colindat nu a mai trecut mult.

Îmbrăcate de parcă eram Prăvale-Baba, cu haine de împrumut, cu un chipiu de școlar pe frunte, cu cizme de gumă în care îndesam ciorapii de lână, dar nu cei buni, ci cei cârpiți, pe care oricum nu-i vedea nimeni, cu mănuși legate cu ață de după gât, care mai tare ne încurcau, neavând decât un deget croșetat, de parcă mamaia fusese Eliza și noi lebedele ei micuțe, și în munca ei neobosită nu reușise sa facă cinci degete mănușilor. Dar ce mai conta. Colindam satul și auzeam la fiecare casă, gospodari care se minunau: ”Hai, bărbate, și tu la ușă că a venit Brașovul la colindat!”. Iar noi prindeam glas și strigam și mai tare:
Bună dimineaţa la Moş Ajun
Şi mâine cu bine la Moş Crăciun
Am venit şi noi o dată
La un an cu sănătăte
Bucurii să ne aducă
La covrigi şi la nuci multe
Ne daţi ori nu ne daţi, ne daţi, ne daţi?

Tot atunci, de Ajun, mamaia dădea drumul la o ploaie de artificii, dar erau rudele sărace ale celor ce le vedem azi pe cer. Mirosul lor îmi bântuie şi acum nările, dar magia lor efemeră dura, de fapt, mult în mintea noastră de copii. Ne-a aprins şi lumânărelele din suport, dar doar pentru o clipă. În seara aceea mamaia ne-a dăruit portocale şi glucoză…iar noi nu ştiam de ce suntem aşa de răsfăţate. Târziu am aflat povestea Moşului când, intrând la şcoală, a fost inevitabil să nu aflăm ce înseamnă de fapt Crăciunul, Moşul şi bradul împodobit.

Încet, încet, părinţii noştri s-au aliniat vremurilor şi aveam şi noi bradul nostru aşezat la intrare pe hol, să nu mai stam cu nasul lipit de ferăstruici. Cu toate acestea, bradul meu de poveste stă încă pe sala din satul meu cu oameni buni. Şi e plin de nuci, mere şi frumos.

Acum…nu concep a avea brad natural în casă. Nu mă umplu de oroare dacă văd la alţii, dar eu prefer brazii mei din pădure, cei cărora le spuneam eu „sărut mâna” şi care mă saluta de la fereastră. La noi lucesc nişte luminiţe din doi brăduţi artificiali de  vreo 55 de cm fiecare, care amintesc de faptul că bradul a fost ales de Dumnezeu să-l pomenească de ziua Naşterii Lui, aşa cum spune o legendă. Cu toate astea pentru mine bradul înseamnă trăinicie, dor şi speranţă, visare şi amintiri cu nuci şi portocale, cu beteală creponată şi miros de …mamaie încă tânără.

23 dec 2013

Toamna din mine

• La Braşov e o zi de toamnă perfectă. Aşa cum visăm să fie: cu raze timide, cu rugina copacilor nedefinită încă, spre marea mea bucurie, cu foşnete uşoare, cu umezeală firească dar aducătoare de somn nefiresc în plină zi; cu parfum de pământ reavăn şi sclipiri de veveriţe jucăuşe. Acestea din urmă mă uimesc cât de aproape îmi trec prin faţă. Una e de-a dreptul prin crengi, pe jos şi, parcă într-un joc de-a prinselea, nu cred că-mi termin numărătoarea până la zece că ea e deja în vârful copacului, făcându-mi în ciudă. Braşovul meu are aer de toamnă prins în straie şi tare mi-ar plăcea să nu-şi ia cojocul devreme. Să rămână aşa în ia asta brodată în frunze, ghinde, ace de pomi verzi şi crenguţe deocheate. Asta era toamna ce o aşteptam. Dar toamna din mine nu e aceeaşi. Toamna din mine poartă un nume şi acel nume azi îl aduc pentru a nu ştiu câta oară în atenţia voastră: mamaia mea.

• Nu întâmplător îmi place acest anotimp. Chiar şi acele zile în care îmi fac griji pentru sănătate datorită ploilor şi frigului interminabil, sau pentru facturile umflate, sau datorită somnolenţei ce nu se mai dă plecată. De ce? Pentru că toamna mea o cunosc din totdeauna. A avut glas pentru mine,  de ăla de domnişoară tânără, neplecată de acasă; şi-a făcut griji datorită mie, m-a crescut ca o mamă pe când nu avea vârstă de bunică şi pentru că, in anotimpul acesta, întâmplător sau nu, ar fi împlinit o vârstă frumoasă, o declar pe mamaia mea toamna din mine, primită în dar în ziua când m-am născut. De atunci o port ca şi când e un anotimp perpetuu, roditor şi plin de poveţe.

• Mi-o amintesc ca pe o parfumereasă de soi, cu prăvălie deschisă în odăiţa ei cu tavan albastru, prea jos şi prea aproape de mâini de copil. Păi cum parfuma mamaia mea încăperea cu o bucată de dovleac, pe care picura zahăr din belşug, de se adunau miresme colorate şi îmbietoare, nu mai reuşea nimeni (văleu, asta a sunat a Creangă, dar mă iertaţi …nu schimb nimic, că-i fix adevărat). Da, colorate nu vă miraţi! Parfumul avea culoare brun-roşcat  şi multă vreme am asociat în viaţă culoarea asta cu mirosul. Prăvălia ei de parfumereasă aduna şi ceva gutui aurii puse strategic pe sobă, ca un designer de succes care cunoştea trendul bio, de pe atunci. Arunca şi o poală de nuci în ciurul pentru mălai ca şi când tentaţia avea să fie, aşa, la îndemâna oricui, fără vina înfruptării lacome. Totul era permis. Şi ca să fie şi mai reuşită înmagazinarea esenţelor în mintea mea de copil neştiutor, toca un piept de gâscă, îl parfuma cu ardei roşu şi verdeaţă „tristă dar cu aer optimist”, zicea cineva drag mie; îl învelea în varză încă dulce, opărită cu borş proaspăt făcut de ea din „huşti” de tărâţe, pe care le vântura ca în poveste, cu valuri şi cascade oţeţite. Mai băga şi nişte plăcinte cu brânză sau dovleac, iar împărăteasa parfumurilor şi toamna supremă era decretată pe loc: mamaia mea.

• „Sărutul meu sărat de Bărăgan” (cum o numesc eu) s-a născut acum 81 de ani într-o zi de Sfântă Cuvioasă  Paraschiva. O zi de toamnă profundă ce ne-a picurat-o în suflet pentru totdeauna, chiar şi după ce a plecat fizic de lângă noi. Tot ea îmi aminteşte de străbunica mea, soacra ei, cu acelaşi nume ca al sfintei de care vorbeam mai sus. N-a cucerit-o din prima, cu obrazul ei smead şi ochii prea sfidători nu era nora ce şi-o dorise pentru primul născut. N-o cucerise nici faptul că „fugise” cu el, după o seară de bal, dar îl cuceri total pe socrul ei cu spiritul descurcăreţ şi cu inteligenţa nativă şi uimitoare. „Toamna mea” s-a desfăşurat în viaţă complet şi cu dăruire, picurând în toţi cei cunoscuţi nectar de iubire pură. Nu ştiu ce nume purtaţi în voi cu chip de toamnă, dar ştiu că nimeni nu se va putea întrupa vreodată în locul ei. Mi-a lăsat în mine doruri adânci, drag şi ropot de izvoare nesecate ale toamnei de ţară, de sat autentic, cu rod şi recunoştinţă, şi plin; şi prea-plin, şi hambare doldora, cu tărtăcuţe şi oale de lut cu lapte prins. Închid ochii şi în mine trece pe cărarea sufletului, neumblată de mai bine de 10 ani, o siluetă de femeie trupeşă, şi o forfotă caldă, cu câine legat în  lanţ, cu animale nerăbdătoare, cu pui şi găini aţipite de raze călâi, cu miros de must şi ţuică ieftină. Şi parcă văd, cum după sobă, într-o sticlă verzuie, stă licoarea ei cu zahăr şi cuişoare parfumate, puse tainic pentru vreo vecină curajoasă:

”-Bem, Tincă, o ţuică de asta de-a mea? -Bem, Ioană! Dar tare-ar merge fiartă şi cu o cafe….lângă ea!” Închid iar ochii, şi nu ştiu cum,….din toamna mea rămân aburi pişcăcioşi, dintr-o poveste cu a fost odată şi va fi totdeauna, chiar dacă fizic nu mai e posibil: TOAMNA din mine, mamaia mea, plecată la îngeri acum.

14. 10. 2013.

…..şase staţii

• Aveam 8 ani, atât. Nici prea mulţi, nici prea puţini. Stăteam în centrul Braşovului, într-o casă a cărei poartă mă fascina teribil. Mă fascinează şi acum când trec pe acolo.  E neschimbată. Nu aveam spaţiu, locuiam patru persoane într-o cameră pe care ai mei, cu dibăcie, o împărţiseră în două. Atunci am auzit, prima dată, cuvântul ”glasswand”,  adică acel perete despărţitor. Nici nu ştiu dacă l-am mai auzit prea des de atunci. Era frumos pentru mine, nici nu aveam nevoie de mai mult. Tata era tot timpul plecat, iar mama şi sor’-mea erau ca o muzică bună pentru mine. Nu simţeam că suntem în plus sau în minus pe acolo.

• Sor’-mea a fost cel mai vesel copil. Şi cel mai senin. Era suficient să-i dai o lingură şi o oală drept jucărie şi făcea cele mai năstruşnice jocuri. Dădea de mâncare tuturor din jur, bătea în ea, amesteca în gol, punea oala în loc de pălărie şi lingura drept ţigară şi era cucoană. Ce mai? Şi câte, şi mai câte. Avea 5 ani şi nimic de făcut. Eu, în schimb, cea mare, cum v-am spus într-o zi pe aici, aveam o grămadă de îndatoriri. Oi fi avut şi drepturi, dar în lumea mea de atunci nici nu se vorbea despre ele, nici nu se ştiau măcar, aşa că şi obligaţiile mele nu-mi prea păreau corvoadă. Trebuiau făcute şi gata!

• Tata era zugrav. Mi se părea cea mai fascinantă meserie. Toată ziua era pe drumuri. Dacă nu era la servici, sigur avea el un ciubuc. Aduna tatăl meu precum furnica. Îi intrase în cap să ne ia casă. Şi ne-a luat de-a lungul vieţii trei case, nu una, dar asta e altă poveste şi se întâmpla în alte timpuri. Pleca tata de acasă ca un clovn: vopsit tot pe haine, cu o ciupilică ce nu încăpea pe capul lui, cu ditamai părul creţ, de parcă era din clanul Jackson. Cu bidoane,  perii,  roluri,  mistrii şi cine ştie câte alte pensule şi ustensile. Făcea vreo două drumuri până la locaţia cu pricina. Taxi nu lua niciodată, ar fi scăzut visteria şi…. nu era tocmai bine.

• N-aveam telefon. Ba, eu când vedeam unul stăteam pironită în faţa lui doar, doar, o suna, să ştiu şi eu ce sunet poate să scoată minunea aia de aparat. Aşa că, mesagerul  era nea Vasile, vecinul, zugrav şi el dar cu mai mult noroc, la vremea aceea; deşi avea, săracul, trei fete. Da, dar avea baie şi mai mult spaţiu, dar şi mai multă invidie pe tata. Că, deh, prea se descurca! Nea Vasile îi transmite mamei că tata şi-a uitat acasă o plasă foarte importantă şi că, neapărat, într-o oră, să facă bine să i-o trimită.

• Mama, nici una, nici două, ne îmbracă pe amândouă, ne dă plasa în mână, ne urcă în TROLEIBUS, şi ne spune sec:
  -Număraţi 6 staţii şi coborâţi, aţi înţeles? Eu-mută. Nimic nu ziceam, ea continua:
  -Pe urmă, coborâţi, traversaţi, nu-i dai drumul soră-tii la mână, mergeţi tot înainte şi daţi de tac’-tu? Clar?

• Nu, nu era clar, dar ce conta, mai ales că şi la întoarcere trebuia să numărăm tot 6 staţii. Of? Cui să-i spui, cui să te jelui! Tocmai proprii părinţi ne puneau la astfel de încercări. Sor’-mea, deja, se zbenguia pe scaunul pe care abia  ne aşezasem. Eu eram încremenită de spaimă, iar când troleibusul s-a pus în mişcare, m-am pornit, frate, pe plâns, de nu mă putea opri nimeni şi nimic. Dacă uitam câte staţii au trecut, câte vor mai fi, dacă şoferul vede că nu e nimeni în staţie sau nu coboară nici măcar un om şi nu opreşte defel, şi atunci sărim peste vreuna? Dacă n-am înţeles, ne rătăcim şi ne omoară mama? Ce mă fac? Dom’ le, povestea cu drobul de sare era mic copil pe lângă temerile mele. Dacă, dacă, dacă……

• Într-un sfârşit, după ce au sărit de vreo două ori, vestiţii captatori şi m-am prins că nu e staţie, am traversat cu sor’-mea de mână care din empatie, încă, îşi continua bâzâitul; i-am predat plasa tatălui nostru, ce ne-a apostrofat, cum îi era vorba: „Pe unde-aţi umblat, tu-vă mama voastră? De când vă aştept!” Ne-a repus în troleibus şi ne-am întors numărând staţii.

• De atunci, mă chinuie o întrebare: de ce ne-a trimis mama pe noi şi nu s-a dus chiar ea? Şi ce curaj să ai, să laşi doi copii lelea? Dar ce  mă mai mir! Ne urca ea în tren, ”ne dădea în grija conductorului” până în Făurei, unde ne aştepta tataia! Alte vremuri, alte amintiri, alţi oameni! Dar multă vreme, chiar şi acum, când urc într-un autobus, deşi o fac rar,  număr staţiile. Doar că, nu mai plâng. Îmi plânge doar sufletul…..după tata şi a mea copilărie când el era tânăr şi frumos!

• 18 03 2013

DRĂGAICA BUZĂULUI, bâlciul copilăriei mele

• Uneori am gândurile precum nuca. Strânse, strânse, lipite între ele şi prinse ca într-o carapace de unde nici cu ciocanul nu le poţi scoate. Şi parcă nici nu ai vrea, deşi ştii că sunt gânduri bune, dulci, hrănitoare. Nu-ţi rămâne decât să le culegi repede şi să pui de-o dulceaţă zemoasă şi parfumată fix ca în borcanul meu real de pe tejgheaua bucătăriei. Doar că nici pe ăla nu l-am păzit bine. Până să mă laud eu, cineva, persoană importantă, nu dau nume, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a lăsat borcanul pe jumătate. Adio, contemplaţie! Mă reped să-l adulmec şi eu cu fiecare papilă şi simţ abandonat că dacă nu, până mâine, rămâne doar un borcan cu ”a fost odată”. Şi aşa poate se trezesc şi gândurile alea ale mele amorţite. N-ar fi rău! Nu?

• Miros de vară caniculară de Braşov. Cum vine aia? Păi, tot  mai avem, pe ici-colo, o adiere de pădure. Cât ar fi căldura de mare, pomişorii noştri ne scot din beleaua cu fierbinţeala. Că de aia locuim la munte să se simtă. Ăsta era gând de anul trecut,  anul acesta dorul ploii de altădată e  viu şi încă umed in simturile mele. Oricum în dimineaţa asta, când repostez povestea, înainte de a pleca la treburi, privind afară şi în curte, parcă soarele se joacă şi transmite semnale de vară nouă. Fain.

• Totdeauna perioada aceasta mi-aduce aminte de terminarea şcolilor, chiar dacă a trecut atâta vreme de atunci. De-a mea vorbesc,  şcolile încă îşi închid cursurile la jumătatea lui iunie şi acum, cum se ştie. Doamne, ce ne mai zburau ghiozdanele! Aşteptam premierile; înfăşcam tot ce se putea înfăşca în materie de premii şi, zdrang-buf, direcţia Buzău. Eram ca în sevraj. Visam, cu două săptămâni înainte, cum aterizăm în gara Făurei şi cum ne oprim, fix, în bătătura cu miros de mamaie şi tataie. Ei, poate v-aţi săturat de ei, săracii, rătăciţi prin amintirile mele. Aşa, şi? Dacă stau bine şi mă gândesc nici rătăciţi nu sunt. Sunt acolo permanenţi, încununaţi de câte un gând de-ală bun din borcanul meu de dulceaţă de nuci verzi. Apropo de asta, îmi amintesc cum, anul trecut pe timpul asta, tataia se afla la Brasov, la sora mea, intr-o mini vacantă fortată pentru ca biata mama să-şi mai tragă sufletul de încrâncenarea dintre ei care o epuizase fantastic (greu e să ai grijă 10 ani de un bătrân sâcâit şi fără nicio vorbă la purtător, dar care  îmbătrânise frumos fizic, semn că roadele şi grija ei se vedea permanent); dar despre aventura recunoaşterii unor locuri pe care nu le văzuse, din păcate, de ceva timp de cand mama s-a dus să locuiască acolo, dar și despre deznodământul acestei perioade am scris, cu tristete, anul trecut. Moşu’-cocoşu’, Imediat se face anul de când a plecat pe tărâmul bunicilor îngeri.

• Doar că, în povestea noastră de iunie îşi făcea loc cel mai frumos eveniment din viaţa mea de copil: DRĂGAICA. Nu, nu vă gândiţi la fecioare îmbrăcate în straie albe diafane. Nici la dansul lor magic pentru prosperitate. Nu vă gândiţi la sărbătoarea Sânzienelor, din 24 iunie şi nici la floarea galbenă de drăgaică, care dacă nu înfloreşte până atunci, poate fi aducătoare de primejdii. Nu!

• Gândiţi-vă că eu nu ştiam nimic din toate astea, atunci. Pentru mine DRĂGAICA era bâlciul de la marginea Buzăului, unde se strângeau, spre bucuria şi împlinirea noastră, toate darurile lui Dumnezeu, pentru strădania noastră şcolară de peste an. Mamaia ne spunea că acolo s-au adunat toate „comediiile” (nu ştiu cum să pun accentul pe i, să înţelegeţi frumuseţea cuvântului), toate ” ringhişpirurile”, lanţurile, căluţii şi bărcuţele pământului, să ne distreze pe noi, copiii, dar şi pe cei mari. Era sărbătoarea tuturor. Pe ea o aşteptam, visam şi o ridicam în slăvi de bucurie. Bucurie sinceră de copil de oraş.

• După data de 24 iunie se închidea. Dar, atunci, în sărbătoarea sărbătorilor, când tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază şi ar fi păcat mare, lumea venea puhoaie de prin prejur, din satele buzoiene, să petreacă.

• Cânta muzica, lăutarii, umblau ţigăncile cu ghiocul în fuste largi de mătase colorată care ne luau ochii şi minţile, sfârâiau micii şi pocneau floricelele de porumb. Trosnea asfaltul de la căldura sufocantă şi se încingeau pietrele sub tălpile noastre. Dar nu simţeam nimic. Ne anesteziam  cu bulgări coloraţi de floricele, cu vată de zahăr şi bragă rece, singura pe care nu o suportam DELOC.

•  Treceam repede prin spatele celor ce trăgeau cu puşca viselor, poate, poate, plecau cu vreo raţă crăcănată pusă premiu. Citeam, la început silabisind, dar din ce în ce mai bine cu fiecare an, toate afişele de pe rulotele circului ambulant: femeia cu mustaţă, clovni, picioroange, pitici şi animăluţe. Nu le-am văzut niciodată. N-am vrut. Clovnii mă speriau atunci, acum mă deprimă. Magia nu era înţeleasă de mamaie şi nici la mine nu ajungea mesajul; pe femeia cu barbă n-am văzut-o niciodată. Updatez scrierea: între timp se pare că a apărut la Eurovision să împartă lumea în ”toleranţi” sau nu, în admiratori sau mai degrabă, in contestatori. Ciudăţenie cântăcioasă. Ce vizionară sunt! Pfui! Din partea mea putea rămâne ascuns/ă căci nu mi-a produs decât o reacţie de respingere, recunosc. Dar să revin: doar omul cu picioroangele mişuna prin bâlci, ca reclamă, însoţit de o familie de pitici la care ne zgâiam ca la urs, dându-ne coate şi împingându-ne de bucurie.

• A doua oară ne uitam după băieţii şi fetele mari; cu ei şi veneam acolo. Se dădeau în lanţurile cele lungi cu protecţie şi se învârteau, se răsuceau,  se sărutau în văzduh ca nişte îngeri în zbor, lăsându-ne într-o visare şi o speranţă că vom zbura şi noi vreodată aşa, în îmbrăţişarea cerului, în rotirea pământului. N-am zburat. N-am avut nici întâmplare, nici ”ales”.  Dar am zburat cu imaginaţia atunci şi a fost minunat. Şi chiar….suficient.

• A treia oară mergeam exact de sărbătoare. Atunci vedeam straie curate, oameni frumoşi, primeniţi, cu vorbe lungi şi zâmbete largi pe faţă. Din loc în loc, costume populare colorate. Dar şi papuci de plastic ce tronau în târg în mormane uriaşe, de credeam că toată lumea e obligată să-şi cumpere papuci de Drăgaică. Şi muzică populară autentică de Siriu, de Prahova , de….of, of şi măi, măi…….

• Cu timpul nu am mai mers în vacanţe la ţară. Foarte puţin. Drăgaica nu mai era arătoasă. Rememorez  o seara, cu o colegă ce avea bunica chiar în Buzău şi al cărei tată ne-a plimbat prin târg ca la expoziţie. Deja eram noi înşine sânziene, nu ne mai uitam după cele ce dansau în ritualuri de sărbătoare. Mi-amintesc, în schimb, de nişte colţunaşi cu vişine şi smântână….. minunaţi.

• Ultima mea amintire cu Drăgaica a fost un pic mai tristă. După o înmormântare a mătuşii noastre, dragi sufletului nostru, ne-am oprit şi în Drăgaica viselor copilăriei mele. Se întâmpla exact cu 12 ani în urmă. Nu mai avea strălucirea de altădată. Câteva manele, terase, trei căluţi prăpădiţi, dar şi  comedii care aveau alte denumiri.  Mai în trend. Am mâncat mici, fără gustul ştiut şi am rupt dintr-o gogoaşă autentică de Buzău.

• Totuşi, într -un colţ, pe lângă un morman imens de papuci de plastic, parcă acelaşi uitat din copilăria mea, era o rulotă cochetă, vopsită cu motive ţigăneşti. Am intrat în ea şi, încet, încet, fiecare dintre noi, cinci la număr, am ieşit deghizaţi. A ieşit o fotografie pe cinste: cu tâlhari, ţigani, ţigănci, şi un căpitan de vas. Din păcate, e pierdută şi ea, ca şi amintirea mea cu Drăgaica sufletului.

• Acum, de Drăgaică, o sărbătoresc pe fata prietenului meu cel mai bun, Dan. De 14 ani, cea mică mi-a intrat în suflet şi a refuzat să mai plece. Într-o zi şi ea îşi va lua zborul, pentru că amintirile se înlocuiesc cu altele noi, tasându-le pe celelalte. Dar ei îi va rămâne pe veci, ca o ştampilă, la fiecare aniversare,  ziua Sânzienelor.  Nici măcar ei, nu i-am spus de Drăgaica mea. Poate anul ăsta…… ar fi cazul,  aşa de …dor. Dor de DRĂGAICĂ MEA! DOR  DE MAGIA COPILĂRIEI! Dor de alte vremuri, fără nostalgie, ci doar recunoştinţă. Zămbesc cu sufletul şi mă îndrept către o săptămână nouă şi magică. Aşa să o aveţi şi voi!

Primavară ploioasă cu miros de salcâm

• Plouă. Ma uit fascinata la picăturile de ploaie ce-mi par, de data asta, mărgici magice ce nu ating pământul. A fost atâta nevoie de ploaia asta încât am senzaţia că nici nu au apucat să cadă din cer prea multe ca s-au şi evaporat în aerul asta şi-aşa îmbâcsit. Stau cu nasul lipit de geam cu o cană de cafea cu frişcă în mână (răsfăţul suprem pentru mine) şi mă uit cum se înghesuie căţeii sub masa din sufragerie. Nu cred că e stăpân de câini să nu aibă amintiri cu ascunzişurile lor pe timp de furtună sau artificii. Un deliciu pentru noi, un supliciu pentru ei, cu siguranţă.

• De cate ori plouă mă plimb de la o fereastră la alta să văd spectacolul în desfăşurare pe mai multe planuri. Uneori stau întinsă în podul casei mele şi privesc iluminatoarele. Apa şerpuieşte pe ele şi cerul capătă nuanţe, degradeuri şi luciri de tot felul. Din când în când, câte-o frunză rătăcită se lipeşte şi rămâne acolo  parcă să-mi strice mie tabloul abstract ce mi-l pictez cu ochii minţii şi cu simţurile uşor ameţite. Dispare luată de un şuvoi mai puternic şi brusc mă adun, trezită instinctiv…de ropotul ploii devenită serioasă.

• Când eram mică a plouat în neştire săptămâni întregi. Eram în satul copilăriei mele şi singurul impediment pentru mine era faptul că nu aveam voie să ies din casă. Zumzăiam cu sor’-mea în cântecele de noi inventate, ne adunam toţi eroii într-un război pe viaţă şi pe moarte şi ăla imaginar, dansam pe muzica auzită doar în mintea noastră şi ne lipeam năsucurile pe geamurile şubrede de atâta umezeală, poate, poate, vedeam o rază de soare străbătând pomii din faţa casei. Dar raza de soare nu apărea. Adormeam devreme. Nu mai era demult curent electric, cred ca din a treia săptămână de când se instalase urgia. Ne aşezam aşa îmbrăţişate, rugându-ne la îngeraş să vină vremea bună. O auzeam atunci pe mamaie plângând pe înfundate şi zicând întruna:”Vine gârla! Vine gârla! Gata, ne ia Dumnezeu! Măcar dacă puteam să trimitem fetele astea acasă!”

• M-am bunghit repede că-i necaz mare, iar când am văzut că oamenii îşi urcă în poduri toată agoniseala, am început să mă prind ce înseamnă ”vine gârla”. Porci, găini, grâne, ţoale, totul de-a valma, pături, haine şi ceva merinde. Auzeam resemnarea din ce în ce mai mare:” Lasă-le, Nelule. Nu le mai chinui, că tot ne ia Dumnezeu la vale! Copilaşii mei!”, şi iar îşi băga mamaia nasul în basmaua ei înflorată, plângând pe ascuns, cică.

• Au mai trecut aşa vreo două zile. Dormeam îmbrăcate, păzite de îngerii noştri din ogradă, de data asta, dar şi de cei din Ceruri, pentru că după cele două zile a venit gârla. Aveam vreo şase ani, sor’-mea trei. Eu am urcat singură în podul casei noastre, parcă, oarecum, conştientă de îngrijorarea bunicilor noştri. M-am aşezat lângă un maldăr de haine, m-am învelit cu o pătura groasă, am strâns în braţe o căciulă miţoasa de-a lui tataia şi cu lacrimile şiroind am aşteptat. Nu ştiam ce. Nu-mi închipuiam ce înseamnă apa mare şi nu pricepeam cum de vine până la noi în sat, că doar Buzăul era hăt-departe, ştiam eu, de ajungeam acolo cu o căruţă, după drum lung. N-avea nimeni timp să îmi explice, însă. Nimeni.

• Pe sor’-mea a luat-o o verişoară, prin alianţă, şi s-au urcat amândouă în podul casei sale, nu înainte de a ascunde în sân două bucăţi de mămăligă rece de pe plită. Dintr-o dată s-a înnegrit totul, a început să tremure tot pământul; vibra casa, geamurile, toate oratăniile curţilor scoteau zgomote disperate, fiecare în legea ei; se auzeau ţipete, cuvinte nedesluşite, dar pe care le traduceam cu mintea mea de şase ani ca disperate, vedeam mişcându-se găinile în pod, dar abia dacă le băgam în seamă. Nimeni nu urca acolo cu mine; stăteam singură, cu lacrimile înnodate în barbă, spunând întruna:

”Înger, îngeraşul meu
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Eu  sunt mic, tu fă-mă mare
Eu sunt slab, tu fă-mă tare
În tot locul mă însoţeşte
Şi de rele mă păzeşte.”

• Nu puteam să-mi fac cruce, atât de blocată eram, dar îmi făceam semnul cu limba pe cerul gurii  într-o speranţă că gestul ar putea să-l înduplece, cumva, pe Dumnezeu. Nu ştiam, nici măcar, că n-ar fi  fost de ajuns asta şi, spre norocul meu, nu concretizam ce se întâmplă afară cu adevărat. Ghiceam. Bănuiam. Atât.

• Şi n-a fost de ajuns. Apa a venit. Turbată, neagră, zăludă, aducând cu ea case, hoituri, bucăţi de lemne. Mamaia a rămas demnă, jos în curte, urlând de durere când a văzut o bucată de casă, departe în zare, luată de ape, cine ştie de pe unde. Câinii lătrau sfâşietor şi când casa de pe vale a căzut bunicii mei au îngenuncheat de neputinţă. S-au adăpostit, nu mi-amintesc pe unde şi ştiu că apa a ajuns şi în bătătura noastră, dar ca într-un film cu sfârşit fericit ne-a lăsat în picioare, nu a luat aproape nimic din ogradă. Din pod am văzut cum apa ajunsese la gard, cum pluteau tot felul de obiecte; zăream o lustră, o roată de tractor, o găleată şi Dumnezeu ştie ce or mai fi fost.

• Din când în când auzeam cum mă striga mamaia, cu un glas hotărât, culmea, fără disperare, conştientă că e musai să mă ştie liniştită:”Să stai liniştită, mamaie, că scăpăm şi de data asta!”, auzeam  din pod.

• Pomii plângeau, parcă-şi întindeau crăcile spre tine, să le culegi rodul. Ce rod?! Ca abia de se zăreau nişte poame mici, abia ieşite din floare. Mirosea a mâl, dar, curios, mirosea şi a liliac, şi a salcâm. Oare de ce? Îmi spuneam obsesiv că plâng pomii şi poate de asta.

• Nu ştiu cât am zăcut acolo; nu ştiu nici când am realizat că apa nu ne inundase cu totul, nu ştiu când s-au retras apele. Încet, am început să-i aud glasul zglobiu al soră-mii, care, spre deliciul tuturor, mânca mămăliga aia rece cu nişte corcoduşe acre, culese de fata ce-i stătea alături.

• Şi, ca într-o poveste magică în care Dumnezeu îşi arăta prezenţa, râsul soră-mii, în disperarea din jur, era speranţă şi nădejde, şi viaţă: plină, nouă, vie…

• În amintirea mea, confuză, văd o barcă şi un vâslaş, tataia cred, plus o plimbare tăcută, a jale, parcă  a ne arăta de mititele ce înseamnă căderea şi nenorocul, şi deznădejdea, şi lacrimile, dar şi  renaşterea. Pentru că în vara aia, în toate curţile, oamenii făceau chirpici şi construiau case.

• Dintr-un maldăr de lucruri, rămase pe uliţe în urma apelor, un braţ de păpuşă golaşă m-a făcut să tresar. ”Cine ştie cine plânge după ea?!”, îmi spunea mamaia, aproape ghicindu-mi gândurile;

• ”De-ar veni mă-ta să vă ia, că tare spaimă am tras!”
  Mama nu ne-a luat, ne-a lăsat acolo, parcă la îndemnul lui Dumnezeu de a  putea lua parte şi la revenire, nu numai la urât.

• A trecut multa vreme până ce totul a început să ia forma cunoscută, dar de atunci, când înfloresc salcâmii şi plouă, mulţumesc Cerului pentru povestea mea de atunci. Şi, când pot, stau aşa ca azi, cu nasul lipit de geam, în aducere aminte a celei de atunci, dintr-o primăvară ploioasă cu miros de salcâm.

14 mai 2013

30 de zile cu parfum de vânt

Îmi plac enorm de mult cuvintele ce pot aduce o mie de înţelesuri şi pe care le poţi dezvolta după bunul plac şi inspiraţie de moment. ”Parfumul vântului”. Hmmm, ”vânt”, aşadar, temă simplă dar atât de ofertantă. Exact ce spuneam. Vântul ce poate fi o adiere caldă dintr-un anotimp la alegere, vânt salbatic, aspru, zbuciumat, vânt de schimbare, vântul unei fapte bune sau rele, vânt trecător, vântul asociat aerului condiţionat sau provocat de orice maşinărie ce are nevoie de ventilaţie, ”Pe aripile vântului”, Mondial şi a lor ”De va veni la tine vântul”, sau altă melodie ”Aseară vântul bătea, badea-n braţe mă strângea”, că de Scorpions şi altele mai la modă, sigur îţi aminteşte toată lumea,  Sorin Ovidiu Vântu…..hahaha, uite-mă în dilemă. Hotărât lucru, m-as putea opri în orice moment al vieţii mele în care aş putea rupe un crâmpei pe care sa vi-l ofer învăluit de miresme şi asocieri deosebite. Aş putea aduna metafore care să vă poarte în văzduhuri senine sau întunecate sau aş putea doar vui în cuvinte seci şi neademenitoare.

Cu toate astea, pentru că în Clubul Parfumat se scriu poveşti, mă voi opri şi eu în clipe în care inima, sufletul şi realitatea s-au îngemănat şi voi încerca să vă port pe aripi de vânt, dintr-un timp al aducerilor aminte, acolo unde poposesc des şi de unde culeg încă un fir de viaţă pierdută, peste care s-ar aşterne uitarea.

Acum 10 ani, de fapt imediat se fac 11, într-un ianuarie nemilos, în care parcă s-au reinventat zăpezile de altădată, de acopereau case şi drumuri simple, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns acolo, în satul ăla buzoian şi greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat acolo 40 de zile. 10 cu a mea familie, iar 30 doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obişnuita, departe de oraş şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aş putea vorbi la nesfârşit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, parcă, cuprindeau prea mult din ceea ce ştiam eu că înseamnă ziua. Mă pierdeam într-un vâjâit prelung de iarnă geroasa şi mă cutremuram la sunetul sumbru ce părea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară, unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic, vuia vântul dinspre miază-noapte, vuia Prinţul Întunecat din poveştile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducător de geruri şi zăpezi viscolite, de fumuri îngemănate în poveşti cetoase şi de gheturi aspre şi deloc înveşmântate în luciri de cristal cu care eram eu obişnuita.

Îmi alungam demonii, ce parcă mă împresurau din afara casei, cu pagini de carte rătăcită prin odaia fără vreo urmă de bibliotecă pasageră. Îmi lucram mâinile şi mintea mi-o ocupam curăţând porumb, în coşuri mari pe care le aducea tataia în casă. De cate ori se deschidea uşa, părea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, iţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul pielii fine dacă întârziai în activităţi firesti. 30 de zile, pe care nu le voi uita niciodată,  în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de cate ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. 30 de zile ciudate.

Ma uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam cate vânturi le-au bătut şi cate le-au şficuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe.  Mie îmi plângea faţa şi ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, care trecea spre camera din spate, căreia si acum îi spunem camera din Crivăţ să vada dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa.  Îi auzeam cuvintele  ce parcă-l blestemau uşor spunând ”Traistă goală” ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că de fapt ascultam glasul salcâmilor ce  se împotriveau vântului năpraznic  şi mă rugam să dispară şi sa ne lase aşa..netroieniţi.

În casă, focul din sobă trimitea arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, singurele răsfăţuri şi timp de 30 de zile am simţit în mine amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de cameră. Poate de aceea parfumul care îmi vine în minte nu este unul asociat vântului despre care vorbeam, ci amestecului de brad şi tamâie, şi tare mi-ar plăcea să încerc vreodată unul unisex de la Annik Goutal-Les Orientalistes-Ences Flamboyant, ce  mă fascinează prin mister dar şi prin notele de prospeţime date de brad sau de căldura tămâiei, ce parcă ar încununa astfel de zile în care vântul negru le-ar fi stăpânul.

Dincolo de cuvinte însă ne rămân asocierile de întâmplari şi mirosuri, de arome şi stări, de vise şi adieri, de gusturi şi oameni. Azi le-am unit într-o nouă poveste, ce pare veche, pentru acelaşi  club parfumat, cu tema deja bănuită ”Parfumul vântului”. În tabelul Mirelei veţi găsi şi altele.

O zi la stână

Înşiră-te mărgăritare

.
„Tanti Ioană! Tanti Ioană! Deschide, bre, poarta, că-s io, Floricel! Nu mă ştii!? Hai, bre, că mă prinde cânele ăsta de pantaloni şi alţii n-am, că-s năcăjit!”

Mă ascunsesem după tufa de liliac de la poartă şi priveam chiorâş la jumătatea aia de om, ca un boţ de ied speriat. Avea un ilic verde, croşetat după portul locului, iar pe cap o miţoasă de căciulă. Era îmbrăcat cam gros, iar afară era destul de călduţ, încât mie mi se părea nepotrivită cuşma aia, mai ales că tataia luase demult pălăria verde din cui. Când oamenii din sat schimbau căciulile pe pălării, puteai fi sigur că frigul nu va mai îndrăzni să apară:

„Ce-i mă copile, ce strigi aşa, că ai lăsat câinele ăsta fără grai de cât te-a lătrat?!”, zise mamaia mea, ce căuta de zor să vadă dacă are prin şorţ vreun bănuţ, văzându-l pe năcăjit…

„Apăi…

Vezi articolul original 974 de cuvinte mai mult

Primavară ploioasă cu miros de salcâm

Înşiră-te mărgăritare

Plouă. Ma uit fascinata la picăturile de ploaie ce-mi par, de data asta, mărgici magice ce nu ating pământul. A fost atâta nevoie de ploaia asta încât am senzaţia că nici nu au apucat să cadă din cer prea multe ca s-au şi evaporat în aerul asta şi-aşa îmbâcsit. Stau cu nasul lipit de geam cu o cană de cafea cu frişcă în mână (răsfăţul suprem pentru mine) şi mă uit cum se înghesuie căţeii sub masa din sufragerie. Nu cred că e stăpân de câini să nu aibă amintiri cu ascunzişurile lor pe timp de furtună sau artificii. Un deliciu pentru noi, un supliciu pentru ei, cu siguranţă.

De cate ori plouă mă plimb de la o fereastră la alta să văd spectacolul în desfăşurare pe mai multe planuri. Uneori stau întinsă în podul casei mele şi privesc iluminatoarele. Apa şerpuieşte pe ele şi cerul capătă nuanţe, degradeuri şi…

Vezi articolul original 1.049 de cuvinte mai mult

Rochia din infern

Blocul în care locuia croitoreasa era la capătul cartierului. Aşa mi se părea, copil fiind şi trecând razant pe lângă câmpul pe care vedeam mişunând doar câinii. Nici ţipenie de om nu era seara pe acolo şi  mă uitam disperată în jur după cineva, oricine, pentru că uşa metalică era atât de grea încât nu reuşeam să o deschid nici folosind toată puterea mâinilor mele împreunate. Găseam totdeauna o scuză să nu trebuiască să ajung eu acolo. Cu greu am intrat în scara care era înecată de miros al morţii, al viciilor şi al sărăciei. Nu ştiu dacă era tocmai aşa, dar ăsta era un scenariu ce se derula în mintea mea, de fiecare dată când ajungeam pe acolo. La etajul trei, unde trebuia să merg eu, era o scrumieră imensă, pe hol, din aceea ca un capac rotitor, în care mucurile tronau claie peste grămadă, negre, râncede şi îndoite pe jumătate, semn că cineva se tot grăbea să  stingă ţigara vinovată. Mirosul ce venea dinspre ea parcă îl întregea pe cel de la subsolul şi  parterul blocului. Un sunet prelung şi un răcnet de fiară, cu nume de om, mă făcură să uit pentru o clipă numărul apartamentului. Soneria nu funcţiona, iar scaunul din faţa uşii, pus nefiresc, mă încurcă puţin şi îmi dădu un sentiment că am greşit etajul. Ca şi când era un senzor nevăzut, o femeie măruntă şi cu o mustaţă proeminentă îşi făcu apariţia în faţa mea. Îngheţasem. Clanţa se auzise asurzitor, dar imaginea aceea, desprinsă, parcă, din cărţile cu vrăjitoare, atenuase zgomotul scurt de dinainte. Avea ochii duşi în fundul capului şi o măsea umflată atât de rău, încât un obraz părea ca o scorbură în comparaţie cu celălalt. Uitasem ce aveam de întrebat, cu ce scop şi de ce mă aflam eu acolo, dar am reuşit să scot un „bună ziua” destul de răspicat, că aproape m-am uimit de puterea mea de a silabisi. Până să mai zic ceva, un hohot de râs se slobozi din gura femeii, care nu contenea să mă privească fix ca în „Hansel şi Gretel”. Mă împinse cu putere în mijlocul camerei, spunându-i fetei ce cosea la maşină, într-un colţ: „Vezi că a venit sclifosita asta mică la o probă! Eşti gata?” Cred că am schimbat trei rânduri de culori în obraji, văzându-le naturaleţea, când pe mine locul acela încă mă înfiora de neplăcere.

Rochia mea albă cu trandafiraşi roz era pe scândura de călcat. Clara o scutură de scame şi aţe şi mi-o îndesă cu putere pe mine, sub privirile mamei căpcăun. Dintr-o dată, vocea aceea butucănoasă cu tentă masculină îşi arătă  duioşenia glasului: „Parcă-i un îngeraş, mânca-o-ar mama pe ea de fată! Hai că-i mai trebuie trei pense şi gata, te poţi duce la serbare gătită prună!” Nu înţelegeam ce e cu pruna în expresia aceea, dar nu am mai zăbovit în a cere explicaţii. M-am privit în oglindă mulţumită şi am plecat fericită , cu rochia mea pe braţ. Aveam un gând: cum deschid eu uşa aia grea de la intrare? Am găsit-o proptită într-o piatră, semn că şi altuia i-a dat de furcă şi am zbughit-o, lăsând în spate mirosul acela de moarte, sărăcie şi promiscuitate. Teama m-a condus până acasă. De atunci am refuzat să mai merg în locul acela, pe care-l vedeam ca pe infernul în care locuiesc oameni trişti şi necăjiţi.

Textul e înscris în duzina de cuvinte. În tabel găsiţi alte încercări.