Parfumul copilăriei… mele

În categoria „amintiri din copilărie” am câteva poveşti demne de acest minunat subiect. Poveşti simple, care scot din înlăuntrul meu tot frumosul, nostalgia şi toate miresmele copilăriei mele, ceea ce îmi arată cât de dor îmi e de părinţii mei tineri, de viaţa lipsită de griji, de parfumul vremurilor de demult cu patină şi panglică albă, numa’ bună de prins în păr, să porţi cu tine,  mereu, în fiece minut, aerul că totul e continuu şi nimic nu se termină. Nu sunt mamă, nu ştiu nimic din frământările şi acţiunile prezente, din întrebările actuale, nimic din acele „de ce-uri”  de serviciu, de noile preocupări copilăreşti sau nu. Nu mă dau din nou pe tobogane, nici nu alerg iar prin iarba udă cu un mic-micuţ de mână, explicându-i verdele ierbii, murmurul pădurii şi zâmbetul soarelui. Nu învăţ pe nimeni tabla adunării sau înmulţirii, nu îmi fac griji aducătoare de spaime, la gândul fiecărui pas făcut fără mine, nu plâng, nu râd, nu mănânc, nu cânt…nu gătesc pentru copilul meu. Copilăria de acum e un basm sf la care asist, din afară, amuzată sau indignată de ceea ce văd.  Şi totuşi, nu mi-e greu fără şi nici nu port dureri sau regrete. Mă uit la părinţii din jur şi ştiu că e o aventură să creşti un copil în aceste vremuri, deşi cred că totdeauna a fost şi fiecare, la rândul lui, a gândit asta. De asta mă întorc la miresmele copilăriei mele, singura ştiută, adulmecată, trăită şi readusă în simţiri prin poveşti cu zâne în carne şi oase, cu nume proprii şi chipuri dragi. Oamenii mei ce mi-au spus că dorul se parcurge pe distanţa Buzău-Braşov, cele două repere ale mele: una cu parfum de brad, de munte, de ape repezi, de măcriş şi alune de pădure şi alta de piatră seacă, de pământ crăpat, de chirpici, de găini, vaci şi coţofene furăcioase. Copilăria mea s-a născut la sat şi a poposit în oraşul de sub Tâmpa ca într-o poveste cu multe capitole şi desene perfecte. Nu aveam rochiţe frumoase, nici funde în păr, cum m-a întrebat pe mine într-o zi o veche prietenă, ce acum îmi e doar o amintire, deşi trăieşte; nu am primit dovezi palpabile de iubire ci doar sărutări pe furiş şi cuvinte de alint, bijuterii de preţ acum; şi din când în când câte o mustrare zdravănă, tot de drag, cică Copilăria mea a avut ghete roşii cu cel puţin un număr mai mare, miros de fân şi cărţi de poveşti din care nu-mi citea nimeni, de gogoşi şi plăcintă cu brânză, de dovleac copt şi nucă, de miere, de seminţe negre, de mamaie tânără, de mamă cu ochi blajini. Copilăria mea a avut haine croşetate cu drag, căciuli trase pe urechi şi fulare colorate ca un curcubeu. Mirosul pâinii de casă cu unt, amestecat cu cel de vopsea şi diluant al tatălui şi cu ceai de tei, totdeauna venite, după ce el ne trăgea cu sania, în puţinul timp petrecut cu noi, fetele lui. Copilăria mea e prinsă în tabloul minţii, într-o pânză imensă, care face ape, ape şi îşi schimbă imaginile cu ajutorul amintirilor, lăsând în suflet dâre de drag şi nostalgie, de vremuri perfecte în imperfecţiunea lor, cu iz de vechi şi de trecut, mereu umed de lacrimi, mereu cu zâmbet de iubire, mereu prins în inima mea cea matură, fără aer copilăresc, prea serioasă şi prea plină de actual. Şi atunci, m-aş întreba cine aş fi eu, dacă nu m-aş întoarce, măcar prin cuvinte, în vremurile când toţi cei dragi purtau parfumul tinereţii? Habar nu am!
Mulţumesc Mirelei, cea care găzduieşte povestea parfumată în Clubul condeielor parfumate, a cărui temă e acum: „Parfumul copilăriei”, temă propusă de Vavaly. Găsiţi în tabel alte poveşti de soi, poveşti pe care acum le voi citi şi eu, sigură fiind  că ne vom regăsi în întâmplările tuturor din copilărie, asemănătoare cu ale noastre. Şi mulţumesc vouă, cei ce treceţi pe aici. Totdeauna.

O zi la stână

.
„Tanti Ioană! Tanti Ioană! Deschide, bre, poarta, că-s io, Floricel! Nu mă ştii!? Hai, bre, că mă prinde cânele ăsta de pantaloni şi alţii n-am, că-s năcăjit!”

Mă ascunsesem după tufa de liliac de la poartă şi priveam chiorâş la jumătatea aia de om, ca un boţ de ied speriat. Avea un ilic verde, croşetat după portul locului, iar pe cap o miţoasă de căciulă. Era îmbrăcat cam gros, iar afară era destul de călduţ, încât mie mi se părea nepotrivită cuşma aia, mai ales că tataia luase demult pălăria verde din cui. Când oamenii din sat schimbau căciulile pe pălării, puteai fi sigur că frigul nu va mai îndrăzni să apară:
„Ce-i mă copile, ce strigi aşa, că ai lăsat câinele ăsta fără grai de cât te-a lătrat?!”, zise mamaia mea, ce căuta de zor să vadă dacă are prin şorţ vreun bănuţ, văzându-l pe năcăjit…
„Apăi, eu am venit să o anunţ pe tanti Tinca că i-o venit rândul la brânză, la ciobani şi că vineri să ajungă negreşit la stână cu demâncare. Văd că nu-i acasă, aşa că-i spui matale, că am trecut şi am lăsat vorbă, da?”
Din liliac, am ţâşnit  „de vale”, unde soră mea se noroia toată încercând să aducă gâştele acasă:”Mergem la stână, mergem la stână!” Pentru noi, cele două orăşence ce stăteau câteva luni pe an în arşiţa aia de Bărăgan pustiit, mersul cu mătuşa noastră spre a-şi lua rândul de caş şi urdă era una din distracţiile noastre preferate. În plus, era şi partea ce o povesteam totdeauna, cu lux de amănunte, atunci când ajungeam la şcoală şi când distracţiile altora, gen tabere, mare, munte şi Sovata…cu părinţii, păleau pe lângă aventura noastră cu aer tradiţional şi sătesc.
Cu o zi înainte de escapada noastră, ne punea mamaia să dormim bine, ne aducea haine de tot felul şi pentru răcoarea serii, dar şi pentru arşiţa de peste zi, ne făceam rugăciunea şi adormeam emoţionate la gândul plimbării noastre până la locul unde tanti Tinca îşi lăsa, peste an, oile în grija unor ciobani. Era împământenit ca, la o anumită perioadă, stăpânii animalelor să vină şi să îşi ia bucatele, după un tipar bine stabilit şi pe care îl respectau orbeşte. Cu oalele pline de varză călită cu costiţă afumată, cu chifteluţe şi ciorbă de pui, plus ceva vin şi ţuică pentru oieri, urcam în căruţa destul de primitivă şi deloc confortabilă.

Sora mea stătea totdeauna lângă mătuşa, pe scândura ce ţinea loc de capră sau cum s-o mai fi numind şi de multe ori era cea care ţinea hăţurile, într-o frenezie şi o stare de surescitare ce  o putea face să simtă, diferit de mine, lungimea drumului. Eu mă bălăngăneam cumva pe un macat adus din şură de tanti şi la sfârşitul aventurii nu era loc pe trupul meu să nu pară că am primit o corecţie soră cu moartea. Semn că oasele mele şi scândura tare a căruţei nu prea făceau casă bună.

Plecam dis de dimineaţă, când încă nu cântau cocoşii, treceam prin câteva sate şi câmpuri largi până la locul cu pricina. Pe la jumătatea drumului, îmi primeneam gândurile şi mă trezeam regretând că nu am rămas acasă, dar tanti Tinca părea a mă  ghici şi numai ce o vedeam scoţând din sân ceva bun şi dulce, parcă să te facă să uiţi de peisajul ăla arid, ca de stepă rusească,  ce părea  un deşert nesfârşit.
Într-un final, ajungeam la stână. Impropriu spus. Era ca un saivan, cu o colibă din nuiele şi paie şi un ţarc mare plin cu oi şi mieluşei plăpânzi. Un oier slinos cu un brâu negru şi lat, cu o ceafă groasă şi cu obrazul proaspăt ras, ce îmi ameţea puţin percepţiile, ne întâmpina amuzat de musafirii lui din acea zi: „Ce faci, Tincă? Ai adus Braşovul în vizită?  Vezi să nu le mănânce oile mele când le-o vedea pe florile astea ale tale! Hai cu nenicu’ la muls, fetiţele lu’ tata!”, şi ne sălta pe amândouă din căruţă, pupându-ne zgomotos pe frunte.
Două uşiţe mici se deschideau sub picioarele celor doi ciobani, ce se aşezaseră deja pe scăunele mititele, ca în povestea aia cu piticii. Un băieţandru, ce se sui repede pe gardul ţarcului, mă privi curios şi  roşi tot, până în vârful urechilor, când întâlni privirea celor doi oieri: „Ce-i, Vasilică? Ţi s-o făcut de văzut Braşovul? Mai bine dă drumul oilor, încet, la uşiţe că ne-apucă noaptea!” Noi priveam fascinate cum oile îşi băgau capul în uşă, erau proptite bine acolo, mulse şi apoi trimise în cel de-al doilea ţarc. Părea mult de muncă, dar dexteritatea lor şi organizarea făcea ca totul să meargă uns. În timpul ăsta tanti Tinca făcea mămăliga, într-un ciaun mare, pe pirostrii, cu un simţ perfect al cunoaşterii locului, deşi mie totul îmi părea străin şi sălbatic.
„Măi, Vasilică, măi…adu-o, măi, şi pe senila aia ciungă şi hai să facem caşul, că nu mai pupi tu mâncare bună de la coana Tinca!” striga iar nenea ăla cu ceafa groasă, cu ton hâtru, uşor neînţeles de mine.
E  foarte greu de spus cum s-a derulat totul în ziua aceea la stână, cum ritualul caşului a fost de neuitat, cum am privit roţile alea mari de piatră ce făceau ca zerul să se scurgă din bucata aia imensă ce devenea brânză; cum au făcut urda şi cum am mâncat noi jintiţă caldă (urdă nestrecurată ce rămânea în zerul călâi după ce adunau grosul) ca pe cea mai bună mâncare posibilă. Cum cântau ciobanii din fluier, semn că nu eşti cioban de nu ştii colo două, trei triluri şi vreo baladă; cum se agitau câinii într-un cadru organizat, de făceau ca toate oile să rămână într-un loc sau cum le musteau feţele de dragul costiţei din varza mătuşii sau poate de dragul vinului, că nu mi-aş aminti, bag seamă!
Eu priveam toropită cu faţa în pumni, parcă încercând să înmagazinez fiecare gest şi reacţie, neştiind că, după vreo treizeci de ani sau poate mai mult, voi avea nevoie de ele, într-o seară, să descriu minunile simple ale acestui pământ românesc, în care totul se derula ca într-un firesc de poveste şi în care doar exuberanţa soră-mii spărgea tiparul acela molcom de derulare a unor întâmplări obişnuite şi ancestrale.
Mi-e dor de tot ce m-a definit pe mine ca persoană, deşi eram tare mititică,  de căruţa mânată de o femeie şi un copil, de mirosul tare de stână, de jintiţă caldă şi umor fin de oier  ce nu văzuse niciodată Braşovul. Na, că eu vedeam stepa lui. Şi aveam să nu mai uit niciodată asta.

Povestea e înscrisă în duzina de cuvinte ale aceluiaşi club psi şi unde, în tabel, găsiţi aceleaşi cuvinte bolduite folosite diferit. Eu vă mulţumesc.

Parfumul cascadelor Şapte Scări

Am o prietenă dragă mie, ce trăieşte în Bucureşti,  şi care, îmi povestea, că de când se ştie vizitează Valea Prahovei şi nu numai. Mama ei era pasionată de excursii şi fiind educatoare încolona frumos copilaşii şi îi ducea în drumeţii. Aşa, nenăscându-se lângă munte, ca mine, i-a aflat tainele printr-un firesc pe care l-a transmis şi ea mai departe fiicei sale. Din păcate, eu cea care s-a născut înconjurată de pădure şi munţi, doar întindeam mâna şi atingeam frunzele, iar cărările porneau parcă din pragul casei, nu ştiam nimic despre excursii, rucsăcele şi drumuri de poveste. Mie îmi cântau păsările fix la geam, râul curgea mai jos puţin de ferestre, zgomotul oraşului era departe, iar aerul tare îl inhalam la liber fără să mă simt vreo privilegiată.

Locuiam, şi am mai povestit despre asta, într-o zonă de poveste. Totuşi, nu era sâmbătă şi duminică să nu văd grupuri de oameni cu şepci pline de insigne, cu ciorapi de lână trei sferturi, ce mai apoi am aflat că li se spuneau jambiere, cu toiaguri colorate şi paporniţe la fel. Priveam curioasă spre ei, apoi spre mama şi primeam doar un cuvânt, hai două, fără amănunte: „Ei, turişti!” Mai târziu auzeam: „Ăştia nu au treabă acasă, de umblă teleleu?” Aşadar în afară de excursiile mele prin păduri, care erau destul de dese, dar pe trasee la îndemână, nu ştiu să fi fost vreodată „pe munte” până, încolo, spre 13 ani. Cred că totul a coincis şi cu eliberarea alor mei din constrângerile sociale, pentru că s-au simţit cumva datori să ne arate Bunlocul, Tâmpa, Postăvarul şi implicit Poiana Braşov.
De aici încolo au început evadările pe cont propriu, de unele ştiind părinţii mei, de altele nu. Între timp am bifat o Piatra Mare, un Bucegi sau chiar Piatra Craiului, dar nu pot spune că m-am aventurat prea mult pe acolo. Doar că, nu ştiu când a fost primul drum, cred să tot fi avut vreo 17 ani, când  o gaşcă de tineri a insistat pe lângă mama să mă lase în drumeţie. Mulţumită ca nu mergeam decât în apropiere mi-a permis să evadez, fără reţinerea ei permanentă. Dacă ar fi ştiut ea, în schimb, nu ştiu, dar cred că mă prindea din urmă, să se asigure că îmi aşez talpa perfect pe fiecare cărare.
Aşadar am pornit spre Şapte Scări, spre cele şapte cascade (care-s de fapt vreo nouă, dacă nu mai multe), spre locul ce poartă şi denumirea, rară la noi…de ..CANION. Punct magic aflat în apropierea locului unde am copilărit, la o mână întinsă, cum îmi place să zic. Acum mă aflu într-o mare dificultate: aş fi în stare să vă povestesc, enumerând pe rând fiecare drum pe care l-am făcut acolo, începând cu acel moment despre care aminteam mai sus, dar mai bine încerc să vă zic câte ceva despre acest loc, tehnic vorbind. Sau poate mai târziu? 
Prin faţă îmi trec oamenii care în timp m-au ajutat să văd şi să revăd această minune a naturii, şi nu ştiu cum, dar cred că aşa se întâmplă, nu sar niciunul: că a fost drumul cu gaşca, sau cu primul meu boyfriend, că m-a vindecat Lucian, colegul meu, de o depresie pasageră prin drumeţii inopinante, că ne-am răsfăţat nepoata ce atunci luase capacitatea şi a zis că excursia asta i-a depăşit emoţiile de atunci, amuzându-ne cu reperul ei autentic, sau drumul meu fantastic făcut cu Anca şi Bianca într-un august 2012, de unde m-am întors cu un trunchi de copac argintiu ce şi acum îmi împodobeşte curtea, cascadele de la Şapte Scări mi-au vorbit aceeaşi limbă: a frumuseţii şi autenticităţii, a fluturilor adăpostiţi în stomac de emoţie unică, a graţiei apelor sau al pericolului, al gheţii sau răcorii de vară.
Vuietul apelor îţi acoperea orice alt sunet, iar repeziciunea lor îţi cânta sonate de cleştar, dintr-o simfonie a măreţiei naturii. Imaginile ce se derulau printre paşii precauţi te făceau să zăboveşti o clipă pe treptele şubrede, de atunci, ale scărilor. Urcarea mi se părea totdeauna mai uşoară decât coborârea, şi nu de puţine ori deviam traseul renunţând la adrenalina ce ne-o dăruia această experienţă unică. În aer plutea miros de aer purificat, de parcă norii s-ar fi desprins, ca într-o vrajă, şi ar fi ţâşnit dintr-o dată apele îngerilor peste noi. Mâna lui Dumnezeu o simţeai la fiecare pas făcut, iar parfumul cascadelor părea mirosul curăţeniei absolute. Din când în când amestecuri de note de lemn ud, de muşchi, de plante vii şi sănătoase se îmbinau cu reavănul şi udul pământului… din jur.
Se simţeau esenţe tari de aer curat şi apă vie, vindecătoare. Nimic nu reuşea să mai treacă de aceste simţuri, şi ieşeai extaziat din întâmplarea ce purta marca „Şapte Scări”. Dacă aş putea, aş inventa un parfum care ar purta în el forţa apelor, seducţia stropilor repezi, prospeţimea pădurii ce se curăţa de negura timpurilor şi care ne-ar energiza şi învigora precum cascadele din hăurile calcaroase. Nu mă pricep la parfumuri, aşa că prefer să port un parfum ce poartă deja numele Cascade, de la Chopard, şi desi notele lui florale de orhidee şi regina nopţii, alături de cele de ambră, mosc dar şi citrice, sau piper sunt departe de pădurea mea seculară, mă gândesc că flaconul elegant, cu efecte metalice are ceva din sclipirile de metal al cascadelor mele de poveste.

Nu am cum să vorbesc despre cascadele din acest loc în puţine cuvinte. În vremurile când mi-am purtat paşii pe acolo, până anul trecut, lucrurile se deteriorau cu fiecare zi, devenind un real pericol. Trepte lipsă, parapeti uzaţi, scări ce se balansau in aer, treceri periculoase de pe o scară pe alta îţi puneau sufletul la încercare. Anul acesta totul s-a recondiţionat, au fost lucrări ample, ce a costat timp şi au necesitat investitii majore. Locul a devenit arhiplin, chiar dacă se percepe o taxă de 10 ron, iar imaginile preluate de acolo îţi taie respiraţia.
Aşadar, în valea Şipoaia, se află acest Canion Șapte Scări. Este un defileu săpat în calcare jurasice din partea nord-vestică a munților Piatra Mare, în Săcele, județul Brașov, România. Lungimea lor este de 160 metri cu o diferență de nivel de 58 de metri, la o altitudine de 948 metri. Defileul este format din zece trepte cu înalțimi între 2.5 și 15 metri, transformate în cascade prin volumul de apă al pârâului Șapte Scări, afluent de stânga al Șipoaiei, Traseul poate fi parcurs cu ajutorul unor scări ( noua la număr) şi a unor pasarele metalice, nefiind nevoie de echipament specializat , dar obligatoriu cu echipament de munte (cel puţin ghete sau bocanci). Denumirea ,,Şapte Scări” vine din anii 1920-1930 când accesul se face pe şapte scări din lemn. Accesul principal se face dinspre localitatea Sacele prin Dâmbul Morii, pe drumul Dn1Braşov. Despre acest canion şi mai multe fotografii inedite, mai ales cu cele ce îl înfăţişează renovat, găsiţi pe pagina de facebook cu acest nume. 

Povestea este scrisă pentru Clubul Condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema Parfumul Cascadelor îmi aparţine. Iar dacă povestea nu a convins suficient şi vreţi să vă amuzaţi un pic, vă las cu o poveste pe care am găsit-o încercând să găsesc informaţii, şi culmea, a fost prezenta tot în Clubul parfumat cu ceva timp în urmă: Vienela si parfumul cascadelor de râs.

iarna, inainte de renovare

                                                                                           

cea mai mare dintre  scările canionului
cascadă de pe traseul turistic Şapte Scări
copacul ce l-am dăruit sotului meu la aniversarea celor 7 ani de căsnicie.
Copacul dragostei de pe traseul cuminte ce ducea spre Sapte Scări. Acum decor inedit in curtea noastra.

e greu să fotografiezi şi stâncile, scările şi cascadele in acelasi timp

Amintiri albastre din vise ronţăite

Într-o zi, ronţăiam vise albastre …..de Paris. Dacă ar fi fost verzi, mi-ar fi fost fatale. Aşa că, am fost recunoscătoare pentru cele albastre şi m-am mirat, mai apoi, cât de albastră am rămas. Nu, nu! Să nu-mi spuneţi că situaţia poate deveni albastră, că deja am avut revelaţia asta! Mă risc! Ce poate să i se întâmple unei fete alb-negru care fură un pic de albastru de peste tot? Lăsaţi, nu fiţi moralişti! Am făcut altele şi mai rele!

De exemplu: am privit ore în şir o femeie. Da, ore în şir. Şi ea, şi eu ne aflam la o coadă unde ar fi trebuit să se vândă ceva carne. Mai ţineţi minte, înainte de 1989, cei ce au trăit pe atunci, că ne adunam cu toţii, cu mult timp înainte de  a se vinde ceva, doar la un zvon şi rămâneam pe loc ore? Ei, în orele alea, o doamnă cu chip de Audrey Hepburn (asta vă spun acum, că atunci nu auzisem de Breakfast at Tiffany’s sub nicio formă) s-a aşezat timidă în dreapta cozii, fix în raza mea vizuală. Purta o pălărie albastră, cu boruri uşor căzute peste chipul ei curat, de păpuşă şi un costum de mătase albastră. Nu se încadra deloc în mulţime şi, deşi ştia că e fixată de mulţi ochi, se purta de parcă acum se va ridica cortina şi va da un recital de frumos.
Albastrul  costumului avea reflexe verzui, în tandem cu ochii, pe care şi-i pleca uneori stingheră sau ne înfrunta cu eleganţă.  Menţionez că nici mătasea nu o recunoşteam printre cârpele care domneau la noi acasă. Am privit-o mult, îndelung, supărător, iscoditor, atentă, cu drag…. dar hărţuitor. Ştiu că imaginea asta nu va dispărea uşor de pe retina mea. Nici măcar nu s-a dat carne în ziua aia, dar pentru mine nici nu a contat, primisem darul meu albastru printr-o cunoaştere: mătasea.
Alt rău, în afară să hărţuiesc femei delicate cu privirea? Hmmm! Am rupt flori de nu mă uita şi am călcat prin ape albastre pângărindu-le cu picioarele. Am  trimis ceva nori cu puterea minţii, într-o leneveală pe vârf de munte, pentru a rămâne doar seninul cerului pe care nu-l împărţeam cu nimeni. Mint. Îl mai împărţeam, că excursia era organizată. Într-o vreme, desenam păsări albastre, dar asta pentru că ai mei nu aveau bani de acuarele şi carioci, iar din împărţeala cu sor’-mea mie îmi rămâneau două: roşu şi albastru.

Sau uniforma? Uniforma aia albastră de şcoală primară în care toţi păream traşi la indigo, într-o clasă albastră? Mi-am rupt-o într-un gard pe care nu am reuşit să-l sar şi greu a găsit mama o aţă albastră. Toată viaţa am căutat rochia roşie perfectă. N-am găsit-o, dar am trădat-o cu cea mai frumoasă rochie albastră posibilă. Da, am trădat! Sunt nedemnă de încrederea albastrului. Fug uneori pe culmi alb-negre, mă plimb prin gânduri gri, scot râsete purpurii dar totdeauna, absolut totdeauna am vise albastre.

Şi, chiar şi acum păcătuiesc: îmi doresc ca exuberanţa asta albastră de început, din grupul oamenilor albaştri (cărora le dedic aceste rânduri), să nu dispară uşor. În definitiv, câte gânduri albastre putem avea?

Pepenii copilăriei

Pepenii. Cuvânt sacru de deschis inima spre amintiri de zahăr,  proaspete şi răcoritoare. Amintiri cu tata. Amintiri de demult. De acum. Din şi pentru totdeauna. Amintiri despre vremuri ceauşiste cu repere concrete şi cu adulmecare de anotimpuri, cu o consecvenţă cu formă de ritual de la an la an. Vara era anotimpul experienţelor culinare naturale. Mi-amintesc despre ouăle bătute. Ouă luate imediat din cuibar şi aruncate iute în tigaia încinsă după ce, în prealabil, o biată furculiţă le făcea zob. Era cel mai simplu mod de a mi le face singură la cei 10 ani, chiar dacă, din cauza buteliei, nu aveam voie să mă apropii prea des de aragaz. Ouăle mele bătute nu purtau nume importante de omlete, scrob sau jumări. Era cea mai simplă şi cea mai pe plac mâncare pentru mine, acolo în satul copilăriei mele, despre care tot amintesc pe aici. Dacă le mai asezonam şi cu o felie de mămăligă rece totul devenea perfect.

 

Înainte de a purcede la gătirea lor, treceam prin grădină. Veneam cu doi castraveţi proaspeţi, găsiţi sub frunzele mari crescute prea mult şi care mă făceau să joc un v-aţi ascunselea grădinăresc până îi descopeream. Furam şi o roşie, numărate parcă pentru sucurile ce aveau să devină şi mă bucuram de oferta asta naturală fără să fi bănuit, măcar, cât vom mai regreta, în timp, aceste vremuri. Salata mea era aşa la îndemână, de credeam că orice om are o bucată de pământ pe care să-l cultive şi de unde să adune mai apoi…bunătăţi. Ouăle mele bătute deveneau lux accesibil. Natural.

 

Acum înţeleg ritualul tatălui meu cu pepenii. Din motive necunoscute mie, deşi diferenţa dintre cele doua sate ale părinţilor mei, ca şi kilometri, era nesemnificativă, în satul tatălui meu oamenii cultivau pepeni, iar dincoace îi cumpărau doar. Tata începea sa ne istorisească, în fiecare an, cum stătea el de pază la pepinieră şi cum ştia fiecare soi. Fiecare pocnitură ce era în plus însemna prea mult, aşa cum şi sunetul a gol nu era prea bine. Dungile soiurilor, seminţele, precum şi lujerele  aveau fiecare în parte  povestea lui de premiant; iar codiţa era veşnic responsabilă de succesul unui pepene bun.

 

Când tata ne aducea pepeni acasă, ne miram cât era de puternic pentru a căra ditamai monştri dulci, spre bucuria şi încântarea noastră. Nu aveam voie să-i mâncăm până nu primeau răcirea corespunzătoare, ca un ultim tratament de înfrumuseţare înainte de căsăpirea magică. Întotdeauna era aşezată pe masă şi o pâine mare albă ca şi completare pentru îndestularea zilnică. Era tributul ce-l plătea tata pentru vremurile copilăriei sale sărace, dar extrem de naturale. Nu uit niciodată cum pârâia coaja pepenelui pe masa mare din bucătărie şi cum ne băteam, la tăiere, pe mijlocul ce ieşea ca o creastă semeaţă de pasăre sângerie, strigând amândouă într-un delir neînţeles acum: „cocoşul, cocoşul! Eu vreau cocoşul!” Tata tăia bucata aia în două şi noi ne topeam de plăcere.

 

Cu timpul mama a învăţat să facă dulceţuri fine din coaja de pepeni; peltea şi chiar ne făcea nişte cocktailuri interesante din pepene şi gheaţă, ce ne ţineau loc de sucuri răcoritoare. Erau rudele naturale ale sucurilor ce urmau să apară şi cărora nu le ştiam atunci numele, pentru că lipseau cu desăvârşire. Cu pepenele galben tata ne păcălea. Ne spunea că, de fapt, e un fruct zămislit din dragoste pentru copiii cuminţi. Punea o ploaie de zahăr deasupra oferindu-ni-l ca pe o prăjitură nouă cu gust răcoritor.

 

Tata purta discuţii lungi, obositoare şi pentru noi şi pentru comerciantul al cărui gând era să termine mormanul lui şi să se întoarcă acasă. Dar nu aveam niciunii curaj să-l întrerupem din monologul şi oda lui adusă pepenelui. Până spre sfârşitul vieţii tata a rămas fidel pepenilor lui, porumbului copt, nu fiert, şi lădiţelor cu struguri zemoşi care deveneau principalele alimente pe timp de vară, chiar toamnă târzie.

 

Au trecut veri când, poate, nu m-am apropiat decât de o felie de pepene. Pasiunea pentru ei a dispărut în acelaşi timp cu tata. Azi am tăiat din acel mijloc al pepenelui, vestitul cocoş, am pus alături o felie de pâine şi cu o lacrimă de dor mi-am savurat masa de prânz cu gândul la tata. Naturalul din viaţa lui, pe care îl ridica la rang de normalitate, a început de multă vreme să mă bântuie şi pe mine. Port cu mine poveştile despre grădina magică de la ţară, de unde adunam cu mânuţa mea tot ce vedem acum în pieţe; iar astăzi, prin mâinile muncite ale mamei, ne bucurăm aproape tot anul de legumele şi fructele din ea. Castraveţi, dovleci, fructe puse pe iarnă; toate, mama le adună într-un alt ritual sacru, lăsat parcă spre perpetuare, pentru ca noi să nu uităm  cel mai frumos cuvânt de pe pământ: NATURAL.

Sora mea are vise dincolo de anii tinereţii noastre, cu legume pitite în solar şi animale crescute în aceeaşi ogradă, din acelaşi sat, cu amintiri eterne.  Normale şi naturale!

Ştrandul meu, ştrandul Noua!

Căldură mare, mon cher! Căldură mare! Căţeii s-au ascuns la umbră, pisicile torc tolănite, noi ne sfârşim de cald! Nu ne putem mişca! Grătarul de la prânz ne-a venit de hac! Unde să te mai duci acum? Da’, ce bine mergea un ştrand, o piscină, ceva! Mă gândesc să nu mă hazardez cu subiectul ăsta pe aici, pentru că e ceva banal şi perimat. Cine mai vorbeşte acum despre ştrand? Nu! Acum avem piscine, spa-uri, aqwa-parcuri, aqwa-magicuri şi alte parcuri acvatice, că de ştrand ……n-o să se mai ştie….. curând.

Eu însămi am auzit despre ştrand la 9 ani, când am aterizat în blocul ce avea ca privelişte un imens loc de agrement.:
– Mamă, asta înseamnă ştrand?
-Asta!
-Şi noi când putem merge?
-Când bazinele vor avea apă. La vară, în vacanţă!

Până atunci, scăldatul însemna: gârla Buzăului. Dar nu aia revărsată, ci apa liniştită, din matca ei, unde se adăpau şi vitele, şi caii de la căruţă, şi oamenii fericiţi că se pot răcori de arşiţa mistuitoare. Doar că Buzăul era murdar, îmi intra nisip şi mâl în chiloţi, şi mai era şi periculoasă, având atâtea ochiuri de apă nevăzute; că după atâtea poveşti de groază despre ele, mă lipseam bucuroasă de mersul la scăldat. Nu-mi plăcea! Mă mai bălăceam eu într-o copaie, iar de cuvântul piscină nici nu aveam să aud ….multă vreme de atunci. Se dusese vorba în cartierul nostru, ăl cu ştrand, că în pădure, la o casă, care avea ca proprietar un june, din ăi de soi, ar fi o piscină minunată. N-o văzuse nimeni însă niciodată. Suspinam doar după june. Tare mai era frumos!

 

Aşa că, să ne întoarcem la ştrandul nostru cel organizat şi …nou! O minune!  Cu adevărat! Vara, în schimb, era capricioasă tare. Parcă nu era atât de călduroasă ca acum. Cu toate astea, în anii’ 80, ştrandul avea cabine noi, duşuri funcţionale, bazine pe mărimi şi apă curată. Curată, curată…dar rece, rece. Că doar era din Timiş, râul care mi-a mâncat inima şi nervii, la câte restricţii am avut din cauza lui. Nu le era teamă  alor mei de bazinele cu apă, cât le era teamă de râul ce tăia domeniul ăla în două părţi. De multe ori, trebuia să-mi iau păturica, cărţile de joc şi era musai să ne aşezăm cât mai aproape de bloc, să fim sub ochii mamei care ne veghea de la…balcon. Doar v-am zis că puteai sări direct acolo, din casa noastră. Noroc că locuiam la etajul nouă şi nu eram chiar în vizibilitatea maximă a mamei, că, altfel, adio joacă relaxată .

 

Ştrandul era şi bucurie şi tristeţe. Dacă făceam vreo boacănă, nu mai pupam noi scăldat; dacă primeam bilet de voie, sigur era mama vorbită cu soarele să nu apară în ziua aia. Cred că o făcea înadins, dar noi habar nu aveam, atunci. Dădea vina pe nori, şi gata! Nu era loc de comentat. Alteori, nu erau bănuţi, dar ne strecuram noi prin vreo spărtură de gard.

 

Ştiu că, atunci, am remarcat,  pentru prima dată, ce înseamnă sa fii frumos natural. Că nu aveam la îndemână niciun artificiu sa fim altfel. Botox şi silicoane nu erau, dar nici oameni grăsuţi nu vedeai…prea mulţi. Sora mai mare a unui prieten de al meu era atât de frumoasă, că prietenul ei de atunci, soţul de acum, era ca un bodyguard mândru şi periculos  pe lângă ea.

 

Nu ştiam prea multe despre flirt, dar ne-am prins noi cum stă treaba, repede. Aveam şi eu admiratorii mei, care mi-aduceau napolitane Dănuţ şi piersici. Jucam cărţi şi remi, fără să bănuiesc nicio clipă că şi asta însemna, de fapt, un flirt, de ăla instinctiv. I-am trădat repede, când am pus ochii pe un băiat brunet şi atletic, cu albastru în privire. Venise din centru şi ni se părea că venea de la Paris,  mai degrabă. Doar că, după două zile de râsete şi chicoteli, omul nostru a plecat la mare. Mare pe care nu o ştiam decât din auzite, din şoptite sau mai rău, din vreo laudă a vreunui copil mai norocos. Aşa că, a lăsat balta noastră de cartier de izbelişte, iar eu am realizat repede cum e cu amorul pasager. Mi-era doar ciudă că  îmi luasem adio prea degrabă, de la napolitanele Dănuţ. Băieţii mei, să mă supere, s-au orientat repede spre altă fată. Doar câteva zile, că pe urmă, tot la jocul meu de cărţi au venit.

 

Ştrandul! Ştrandul meu a strălucit până în ’90.  N-am mai fost eu atât de activă pe acolo, pentru că deja, experimentam noile cuvinte învăţate: piscină, mare, etc. Dar eram tare mândră de zona mea. Mă trezeam în zilele călduroase şi mă uitam, de la fereastra dormitorului, la puhoiul de lume ce pentru câteva ore nu se bucurau decât de soare, apă şi bălăceală. Frumos şi magic.

 

 După ’90, ştrandul meu nu a mai fost ştrand. Murea încet! Loc de interese şi orgolii. Una din bătăliile mărunte, dar  atât de mari pentru unii. A rămas un timp loc de promenadă, de jucat tenis, de stat cu pătura la soare şi cam atât. Mulţi ani, nimeni nu a mai făcut nimic cu ştrandul meu. În 2006, a început să se construiască un Aqwa parc.

 

 Dar eu nu l-am mai văzut de la balcon. M-am îndreptat spre o altă pădure şi spre stânca mea de acum, cu melci, fără ape şi râuri curgătoare în jur. Nu l-am văzut nici reconstruit. Doar în treacăt, din maşină, cu coada ochiului, ca nu cumva, să-mi ştirbească prea mult din amintirea mea. Altă amintire pregnantă a copilăriei. Uneori, mi-e dor atât de tare de merii, corcoduşii şi verdele de acolo, încât nu deschid ochii până nu sunt sigură că îmi ies toţi la numărat. Aşadar, 4 bazine, trei cabine, şase duşuri, o ţâşnitoare, un tobogan şi alte învârtitoare,  brazi (mai mulţi la număr) un teren de tenis în faţă, mai multe în spate, cinci meri, şase corcoduşi, şiiiiiiiiiiiiiii….

Hai, că mă opresc. Dar, dacă nu-i mai găsiţi, când vă veţi duce în vizită pe acolo, să mă credeţi pe cuvânt, da? Mie îmi ies toţi…în ştrandul meu, ştrandul Noua!

CU MAMAIA LA DISCOTECĂ

  • Când eram mică, una din expresiile pe care le uram cu foc era „pe vremea mea”. Nu puteam să mă fac şi eu că stau degeaba şi pe gânduri, că, hop, „pe vremea cuiva” nu era timp de asta, şi, vezi Doamne, se alerga încolo şi încoace pentru un blid de mâncare. Nu mă puteam şi eu un pic făli cu vreo rochie mai şuie, că, gata, „pe vremea altcuiva” nu existau decât două bucăţi -una de fiecare zi, şi alta de duminică. Începusem să mă cam obişnuiesc cu expresia asta, dar nu însemna că-mi şi plăcea. Nu-mi place nici acum, cum spuneam.

 

  • Într-o zi, mi-am cumpărat singurică, din bănuţii câştigaţi de mine, o pereche de saboţi. Erau închişi în faţă, şi eram tare mândră de ei. Până am ajuns acasă. O ora s-a chinuit tata să înţeleagă cum vine asta – albastru în degrade. ”Măi, tată, măi! Vezi că te-au înşelat ăia şi ţi-au dat pantofi uzaţi! Tu nu vezi ca nu au nicio culoare? Păi, pe vremea mea, culorile erau culori, nu degrade” ,și mai scuipa un pic pe papucul meu, încercând cu o cârpă să uniformizeze culoarea. După ce s-a bunghit că aşa erau din fabrică, m-a înjurat dulce, bombănind în barbă: „Apăi, pe vremea mea nici papuci n-aveam! Nu m-am dus la horă să mă pup şi eu cu o fată că eram desculţ! Am ajuns cu o pereche de başcheţi la Braşov, şi ăia împrumutaţi!”

 

  • Orice făceam, aducea invariabilul,de mai sus, branduit deja. Aproape că voiam bătaie decât sa mai aud, o dată, această vorbă care te tăia până în fundul sufletului. Dar uite cum deviez eu de la o întâmplare, care dacă nu s-ar fi petrecut aievea, jur că o inventam eu, doar pentru amintirea de nepreţuit care mi-a rămas într-un cotlon ascuns şi de care nu pot vorbi fără să mă gâtui de emoţie.

 

  • Crescusem. Aveam vreo 17 ani, şi nimic, nimic, nu-l făcea pe tata să accepte lucrul ăsta uşor. Fusese multă vreme plecat din ţară, iar şocul de a mă vedea aproape femeie nu-i dispărea deloc, din păcate. Nu mai vorbesc de toate conflictele neînţelese de mine, dar logice pentru el, care mă secătuiau şi mă ţineau departe de toate activităţile caracteristice vârstei mele. Acceptam, nu fără să mă revolt, orice hotărâre. Asta nu însemna că tristeţea nu era pe faţa mea ca o mască permanentă.

 

  • Tata avea nevoie de odihnă, aşa că ne-am refugiat, pentru o vară, cu toţii, în satul mamei mele. Ehehe! Ce vremuri! Toţi erau sănătoşi, în putere, familia reunită într-o formă cum rar se va mai întâmpla în timp. Doar eu mă topeam pe picioare de plictiseală şi de căldura aia mocnită, de sat uitat de lume, în câmpuri arse şi uscate. Vremea când plângeam până la Mizil, de dragul mămăiţei mele, trecuse şi lăsase loc doar unor frământări de adolescentă suferindă. Era suficient să mă privească tata, în starea mea de zi cu zi, că un nou incident stătea să înceapă.

 

  • La un moment dat, se aude în sat că, la Căminul Cultural, va fi seară dansantă. Habar n-aveam să dansez, deşi ani aveam destui, dar despre asta vă voi vorbi, pe scurt, altădată. Cu toate astea, încolţise în capul meu ideea că n-ar fi rău să pot participa şi eu la un eveniment de genul ăla, măcar de curiozitate. Degeaba încercam sa-l înduplec pe tata, să-i promit că doar pentru o vizionare, măcar, să mă lase, că nu mă amestec la dans cu „ţăranii” satului, că doar scenarii absurde îi treceau prin minte. Totul era până la închipuirea că nişte mâini străine s-ar putea încolăci peste mijlocul meu, într-o încercare bâţâitoare.

 

  • „Nu mai insista!, spunea tata, din ce în ce mai nervos. Nu te duci, şi gata! Pe vremea mea, fetele tinere mergeau însoţite de femeia bătrână din casă şi erau bine supravegheate.”
    Nici una, nici două, că mamaia mea, care plângea în colţul basmalei ei înflorate, nici că mai aşteptă să înceapă alte comentarii, că numai ce o aud:”Ei, Iosifică, dacă e aşa mamă, merg eu cu ea! Dar o iau şi pe Sorina să vadă şi ea cum se distrează tineretul!”

 

  • Mama, care era simplu spectator, şi care cu ochii minţii vedea spectacolul gratuit oferit de bunică mea tineretului sătesc, a încercat zadarnic să ne oprească acţiunea. Mamaia şi-a pus şorţul nou, basmaua cea de duminică, şi-a luat toiagul nelipsit picioarelor sale neputincioase, pe noi de ambele braţe şi ne-am îndreptat spre Căminul Cultural.

 

  • În urma noastră lumea râdea ca la urs. Nu se mai văzuse aşa ceva, nici măcar cu fata popii, cea crescută după taine şi canoane. Eu, înaltă, slabă, ca o arătare de Braşov, prea plină de fusta ei de piele gri petrol, care şi acum ar face victime în lumea fashion prin culoarea deosebită ce o avea, nesigură de acţiunea în care se afla, dar prea curioasă pentru a renunţa uşor la aceasta, păşeam printre pietrele uliţei făcându-mă că nu văd rumoarea creată. Doar sor’-mea, Sanda, ţopăia fericită că-şi va întâlni acolo suratele de joacă de pe stradă.

 

  • Deja zvonul circulase şi ajunsese înaintea noastră la Cămin, aşa că, atunci când uşa se deschise şi a apărut mamaia zâmbind ca o fetişcană, nimeni nu s-a mirat prea tare. Auoleu, dar abia acum începea aventura pentru mine. Cu un ghiont prea vizibil, de care m-am jenat prin natura lipsei de experienţă de viaţă, mamaia mă împinse şi pe mine în grupul celor mari, fără să stea pe gânduri, aşa din instinct și dragose. Toată lumea se risipi, însă, lăsându-mă primadonă, la concert, fără spectatori, de-mi venea să intru în pământ, nu alta. Nici măcar fetele de pe stradă nu se înghesuiau să mă salveze. Şi de ce ar fi făcut-o, când, de fapt, le adusesem duşmanul, fix la singura lor serbare comunală?!!!! Cât mai umblaseră ei după DJ- ul scump la vedere, mai rău ca soarele în timpul furtunii! Ehehe! Şi-acuma, na, belea…

 

  • Încet, încet, toţi se mutau afară din Căminul Cultural să se poată pupa şi strânge în braţe, liberi, fără să-i vadă tanti Ioana lui nea Nelu Colan. Eu, deja, îmi doream să ne întoarcem, doar că sor’-mea bâţâia pe ritmuri disco, cu o Doiniţă şi o altă fată de vârsta ei. Mamaia zâmbea politicos tuturor. Doar de mine nu se apropia nimeni, de zici că se dăduse cu bomba cu neutroni, fix în jurul meu.

 

  • Tot mamaia m-a salvat, drăguţa, strigând într -un microfon că pentru ea asta e singura seară în care nu vede, nu aude şi nu pricepe, şi că n-au decât sa se pupe după boscheţi cât vor, dar s-o danseze şi pe nepoată-sa careva. Să mooooooor, nu altceva! Şi, ca să nu plâng instantaneu, m-am trezit într-un blues al vremii cu finul nostru cel mai mare. Salvată de clopoţel, cum s-ar spune, şi de la ruşinea abătută asupra mea de nicăieri. Naiba mă pusese să vreau la bal?

 

  • Nu mai ştiu amănunte. Am senzaţia că am plecat destul de repede, spre dezamăgirea soră-mii, care tocmai ce se băgase într-un joc de a ascunselea. Tata s-a declarat mulţumit, mamaia şi-a ţinut promisiunea şi nu a spus nimănui care pe care a pupat, dar nu s-a mai mirat când unul, sau altul, anunţa vreo logodnă. Ea, deja, avea notate, în carnetul sufletului şi al minţii, toate datele. Cât despre mine, atunci am fost mulţumită, atât cât se putea, de toată seara cu pricina. Dansasem ceva, habar nu aveam ce, văzusem lumea tânără a satului, seara disco, şi îmi fâţâisem şi fusta mea, cea de neegalat, printre lume, care nici că mai văzuseră aşa ceva până atunci. Nu mi-am mai dorit la discotecă. Ba, în timp, puţinele seri petrecute prin discotecile din împrejurimi mi-au lăsat gusturi amare… de nepotrivire.

 

  • Întâmplarea asta, în schimb, cu mamaia la discotecă, a devenit, peste vreme, una din amintirile mele de aur, iar dacă ar trebui să o mai trăiesc l-aş ruga pe Dumnezeu să nu o ocolească, pentru că, fără să ştiu, atunci, „pe vremea mea” am trăit lucruri din „vremea lor”. Şi… nu regret. Uite aşa azi, cu eroii vieţii mele, v-am mai adus o poveste, iar eu am încă un punct bifat cu SĂRUTUL MEU SĂRAT DE BĂRĂGAN……

Te iubesc, mamaie! Dincolo de cuvinte şi întâmplări, până acolo de unde mă veghezi azi…

Accidente, gropi, si o scoala improvizata.Tot in NOUA.

Clasa a patra. Martie. Ziua femeii. Nebuna zi. Avusesem sedinta cu parintii. Inutila pentru mine. Ce mai putea sa spuna invatatoarea in plus? Ca sunt, parca, un pic mai absenta, ca de obicei? Sau ca nu prea am prietene? Si ce? Ma obisnuisem. Viorica, colega mea, suplinea cu chipul ei dragalas, si ochisorii  albastrii, tot ce n-as fi putut da eu vreodata….natural. Si ajungea doar una in clasa. Multi copii, m-au crezut, probabil, la acea vreme, poate, un pic invidioasa pe popularitatea ei si a altora la fel. Mie imi era suficient ce aveam. Nu era timp de drame. In seara aia, totusi ,invatatoarea se daduse peste cap sa faca un eveniment din aceasta banala reuniune. Impusca doi iepuri. Zicea in doua vorbe ce credea ca e important despre copii; si le sarbatorea pe mame. Discret, la o prajitura in clasa. Doar ca, din nu stiu ce motiv, a apelat la tata, care i-a facut rost de o gramada de prajituri cu frisca de la casa de comenzi, a trustului unde lucra. Era o mare de prajituri la noi in camara.

Mama era cea responsabila cu cresterea noastra, si tot ea a fost si amfitrioana, atunci. Erau rare astfel de suete, iar seara se lungise un pic mai mult. Habar nu am de ce ma aflam in jurul scolii, dar stiu ca a fost un moment, cand, invatatoarea m-a trimis acasa, dupa tata, probabil sa ajute la debarasat, sau sa-i multumeasca personal, nu mai stiu. Scoala era impropriu spus, cladirii in care ne aflam. Se inchiriasera niste camere largi, intr-un bloc ce apartinea de un trust de constructii. Oricum, pareau sali de clasa; si nu era decat ciclul primar. Restul de copii, mai mari, deplasandu-se un pic mai departe, intr-o scoala, ce se afla situata langa gradina zoologica din cartier.

Noi ne aflam in partea in care se construia inca, plina de macarale, buldozare, si blocuri incepute ici-colea. Ca tot Brasovul si cartierul asta avea o parte veche,cu bastinasii locului, familii intregi ce-si duceau numele din generatie in generatie, care aveau povesti ametitoare si unice; si noi, clasa muncitoreasca, plina si aglomerata deja de oameni din toate partile: olteni, munteni, ardeleni, toate ” natiile” tarii romanesti, dar cu preponderenta moldoveni. Acum, brusc, deveniseram brasoveni. Toti.

Va amintiti cum spuneam despre cartierul meu ca era super indepartat?  La asta se adauga si diversitatea asta ”multietnica”, plus vreo doua zvonuri, nu prea ok , si lumea Brasovului, cu staif si ”origini” sanatoase, fugea mancand pamantul,doar la auzul numelui .Vedeai prin ziare, chiar si la acea vreme, anunturi cu schimb apartament, exclus Noua. Mie mi se parea paradis, asa ca nu pricepeam de ce…..” exclus Noua”. Imi faceam, in gand o idee; cum ca, aici, nu mai trebuie sa vina altii; si ca vom ajunge sa ne recunoastem atat de tare intre noi, incat ne vom da buna ziua fara sa ne stim  numele. Nu a fost asa. Cartierul s-a marit destul de mult, iar azi e o combinatie, nou cu vechi, cu un singur numitor comun: natura super generoasa.

Dar sa ma intorc la seara mea de martie. Am plecat in fuga spre blocul unde locuiam. Era deja intuneric bezna si, desi cunosteam fiecare pietricica, de pe drumul cel bateam zilnic dus si intors, am cazut fulgerator intr-o groapa adanca.  Era parte din santierul de care va vorbeam . Teoretic nu aveam ce cauta pe acolo, practic, ma mancase groapa cu totul. Bezna, frig, teama, frica de ce aveam sa patesc cand ma vor vedea ai mei; basca, ca aveam o durere surda in umarul drept, toate la un loc, erau de-a valma, in mintea mea.

 Nu aveam timp sa ma gandesc nici, macar, cum ies de acolo. Stateam chircita, pentru ca, in caderea mea de cascador, m-am izbit cu umarul de o bucata de fier beton, uitata pe acolo. Bine ca a fost doar atat, ma gandesc acum. Cred, totusi, ca gemetele mele de pisicuta ranita, au facut, ca un trecator sa ajunga acolo, sa se aseze deasupra gaurii negre, si sa ma roage, sa intind bratele chiar de pot, chiar de nu pot. Eram in transa, si poate doar  ingerul meu pazitor m-a facut sa-mi intind mainile, cu o putere neintelesa, intr-o zvacnire fermecata, a trupului meu tulburat de incident.

Omul m-a adus la suprafata. Aveam un umar luxat, fapt ce aveam sa-l aflu mai tarziu, dar in momentul ala ma bucuram doar ca simt iar pamantul intreg sub picioare, si ca vad chiar si umbrele serii. Intunericul acela, scurt, apasator si rece l-am purtat cu mine multa vreme in amintire. Era primul meu contact cu ideea de libertate. Aveam sa mai simt asta de cateva ori in viata, dupa aceasta intamplare. Omul s-a departat, dupa ce l-am convins ca cel ce se vede la 50 de metri, e chiar blocul in care locuiam. Am facut cativa pasi si am intalnit o fata vesela, cu o minge, care ma chema rugator, sa ne jucam volei amandoua.
”-Camelia, cred ca mi-am rupt mana!”, ea nu ma auzea. Insista aiurea, si parca, nici lacrimile ce aproape ca se iveau in ochi, nu parea sa le zareasca.
”- Tu n-auzi? Mi-am rupt mana”.

De nicaieri, parca din tunelul timpului, exact langa mine, statea tata:
”-Pot sa stiu si eu de unde vii?”,ma intreba el pe ton rastit .
”-Si, de ce te tii de mana?”

N-am avut un cadou prea frumos pentru mama in acea zi. Sase saptamani am stat legata cu mana langa trup, ca intr-o simbioza totala. Era dreapta. M-am refacut cu bine si-am punctat o poveste in cartea vietii mele.

In urma cu 16 luni, mi-am fracturat glezna stanga; iar maine, ar urma sa-mi scot tijele, intr-o operatiune neplacuta dar necesara, in schimb. Si uite asa, mai adaug un capitol, in cartea de mai sus, la categoria accidente. Sa zicem, ca povestea de azi, a adus-o pe cea de la 10 ani, pe aici; altfel, nu stiu care ar fi morala.
Sau, poate, mi se arata ca si lucrurile neplacute au o rezolvare usoara, totusi; si, ca pot exista povesti mult mai dureroase de atat, fara happy end. Eu voi fi bine, insa. Pana data viitoare, va doresc sanatate. Tuturor.

Acasa in NOUA. ” Vad pasii copilariei mele ajungandu-ma din urma”

Eram in clasa a treia, cand tata, primise prin secretarul de partid, de la trustul in care lucra ,o locuinta a noastra. Numai a noastra. Noua, curata, si spatioasa. Aveam cam 9 ani si nu mai calcasem intr-o scara de bloc decat la unul din fratii lui tata, si asta, destul de rar. Primii 7 ani am locuit undeva in afara Brasovului, la Dambul Morii, unde am stat intr-un fel de demisol, nu foarte mare, la o vila turistica ce apartinea tot de ONT. Imi placeau casele pe pamant. Toti pe care-i stiam aveau astfel de case, si, cand am primit vestea ca vom avea blocul nostru, din care nu ne mai da nimeni afara, sentimentul a fost destul de straniu. Mi se parea ca vom primi un castel, in care lumea va trai ca o mare familie, ca voi avea frati noi, unchi, matusi si veri nestiuti inca. Si cam asa a fost. Am devenit, in timp, o mare familie.

Cartierul era nou, indepartat de centrul Brasovului, in care locuisem pana atunci, spre incantarea noastra, mai mult de un an de zile. Nu prinsesem radacini, doar parfum de iedera salbatica si dorinta de patine cu rotile. Stiti ce cuvant magic era acesta pentru mine? PATINE. Destul, ca cele, pe gheata, erau ca niste vraji facute picioarelor sa alunece pe gheata patinoarului, din vecinatatea casei din centru, ca le-am tradat repede; iar noaptea in vis, se rostogoleau niste rotite cu ghete cu tot, intr-o perfecta derulare pe caldaram. Eram fascinata. O fata din vecini, sasoaica, era cea care-mi bantuia visele, cu minunile din picioarele ei. Am lasat totul acolo, si, ne-am mutat cuibul definitiv.

 Cand m-am trezit in fata acelei cladiri imense,cu 10 etaje, cand am urcat prima oara in liftul mic, inghesuit, cu oglinda, in care-mi priveam bucuroasa chipul, spre ciuda sora-mii care nu ajungea, m-a cuprins nelinistea. Daca voi cadea, sau liftul asta, daca nu se opreste? Si, de unde stie butonul ala ca n-am gresit? Si de ce aici?

Casa mirosea a var si vopsea proaspata .Era cel mai mare apartament pe care-l vazusem pana atunci. Si cuvantul apartament l-am invatat tot atunci. Va dati seama ce simplu ni se pare acum fiecare lucru? Eu mi-aduc, totusi, aminte, ca in fiecare an al trecerii mele prin viata, ma simteam destul de stinghera in fata oamenilor care apucasera sa invete deja sensul cuvintelor noi, pe care eu nu le mai intalnisem pana atunci.

 Blocul era construit in 1977, il prinsese cutremurul in plina actiune, si, avea o oarecare inclinare. Toti cei din cartier radeau de blocul nostru, din aceasta cauza, dar noua, nici ca ne pasa. Doar doua scari de bloc erau gata, celelalte trei erau in desfasurare si muuult am mai haladuit noi prin grotele santierului nesupravegheat, spre disperarea mamei. Aveam o priveliste minunata din casa, cu padurea in fata. Zona este si acum de o frumusete rara. Strandul, care era sub ochii nostrii, la o aruncatura de bat, ne-a fost ”maidan” in orice anotimp, fie ca era vorba de scaldat, fie ca doar o leapsa sau doar un loc linistit de citit si meditat.

Incet, incet, s-au adunat si oamenii pe la fiecare etaj. Noi am ajuns direct la etajul 9. Aproape de Dumnezeu, glumea tata. Sa ne aiba sub ochi mereu. Si ne-a avut. Acolo s-au derulat anii nostrii superfericiti, de copii far’ de griji, si cu parinti tineri, si in putere. De foarte multe ori, si acum, sora mea,  isi mai poarta visele prin casa aceea cu amintiri caldute. Ciudat, totusi. Eu am mai locuit o gramada de ani, chiar dupa ce ai mei si-au luat ,cum era cazul, casa pe pamant, iar Sanda, a plecat sa locuiasca cu ei. Doar ea.

Eu m-am facut castelana, si am ramas, sa fiu salvata din turnul meu, de cavalerul meu blond cu ochi albastri. Multe as avea de depanat, cu fiecare om, intamplare memorabila, cu fiecare bufnitura de usa de lift, sau mai rau, cu revizia acestuia, ce ma ajuta sa raman la o silueta ideala ( 9 etaje, totusi, nu-s de ieri, de azi). De ceva vreme retraiesc anumite momente prin cateva fetite, regasite acum, prin magia facebookului. Doar ca, fetitele mele sunt si ele femei, in toata regula, apropiindu-se mai toate de venerabila varsta de 40 de ani, si daruindu-mi  sentimentul, ca, au fugit prea repede prin viata, lasand atata loc necompletat.

 Mi-e dor de bara din fata blocului, unde ne-am prins cu totii mainile in hora prieteniei, si ne-am trimis povesti, din om in om, ca intr-un nesfarsit telefon fara fir, din care am ramas cu totii cu un ultim cuvant: acasa. Si, pentru ca, acasa purta un nume, si pentru ca, inca, ne  bat in piept inimi nostalgice, mai trimitem printre suspine si emotie, un gand bun, noua celor din NOUA, casa copilariei noastre: nu uitati ,ca  fiecare din voi ,purtati prin lume, o lume mai mica, in care am avut iubire neconditionata, frumusete si tinerete! Iar lumea asta mica e inca acolo. Ne asteapta, cuminte si rabdatoare, chiar si pe noi, cei ce nu mai avem decat amintiri. Abia astept sa-mi port pasii, facand rondul lacului nostru vestit. Hei, cine ma insoteste anul asta?

Si, ca intr-o rugaciune colectiva, am primit un raspuns de departe, incredibil de asemanator cu ultima mea fraza:
”Ohhhh… Vad pasii copilariei mele ajugandu-ma din urma…ce frumos!”by Monica Sancraian. Cine urmeaza, asadar?

Problemele unei adolescente cu ”accesoriile naturale”

Va spuneam ceva de o fotografie cu mine, intr-o fusta neagra şi o bluza alba, undeva la 14 ani. Bluza mea era dintr-o matase naturala, fina şi eleganta. Mi-o croise o vecina dintr-o camasă a unei cunostinţe, ce o primise la rându-i din Franţa. V-am spus ca moda nu e nici pe departe locul meu tare. La ce combinaţii dezastruoase am facut in timp, ma mir ca nu m-a arestat cineva pana acum pentru lipsa de bun gust. Da, dar macar stiam ca naturalul e natural si n-are cum sa fie urât. Accesorizasem bluza cu un snuruleţ negru, delicat. Ei, aici sunt consecventa, fundele, bretelele, cravatele, baticuţurile, esarfele sunt  si acum, accesoriile mele preferate. M-a stapânit, multa vreme, sindromul hainelor de duminica, asa ca un cult tainic si stiut doar de mine, dar mostenit de la bunici, de la ai mei. Tocmai de asta, hainuţele cele bune  mi le-a pus mama in valiza, cu grija, când am plecat la liceu, la Bucuresti, sa le imbrac la ocazii, zicea ea.Ocazii nu prea erau si, oricum, inceputul liceului a fost asa un mare soc pentru mine, incat, la cât de devastata eram nu puteam deosebi noaptea de zi. Asa ca, ma bucuram ca nu trebuie sa ies din moda uniformei purtata oriunde: şi când luai masa la cantina, si la cursuri, dar mai ales pe stradă, să se vada ca esti eleva acelui liceu, altfel nu primeai bilet de voie. Mult mai tarziu, am reusit sa mai imbracam si alte haine, dar in general eram terni si anosti.

Când am vazut, prima data, la o colega mai instarita o fusta pantalon din material de jeans aproape ca am lesinat de emotie. Când am primit eu, prima pereche de blue jeans, undeva in clasa a unsprezecea, va zic, ca si acum pot sa va descriu modelul, atat de marcata am fost de moment. Erau inchisi la culoare, cu un singur buzunar la spate, ce avea o clapeta micuta, care se incheia cu o capsa lucioasa. De vis. I-am purtat pana s-au tocit.

Nu acelasi noroc, la purtat, am avut cu bluza mea de matase naturala. Se ivise si ocazia, undeva pe la sfârsitul lui octombrie. Vestitul ”Bal al bobocilor” ce ne era destinat, impunea o ţinuta mai de soi. Mai de soi decat cele doua piese vestimentare ale mele,din valiza, n-aveam; dar cum ma tot repet cu asta, nici nu prea aveai nevoie, teoretic.

Zis si facut. Ma imbrac frumusel cu fusta. Am un obicei prost si acum, mai intâi ma incalţ si pe urma ma imbrac, am eu o legatura forte cu pantofii, macar atât. Normal, ca urma si faimoasa bluza, când, descopar, ca peste bust, camasa mea nu se incheia. Acum sa va spun drept, ma inchisesem in baie, din care trebuia sa ies victorioasa, mai ceva ca Cenusareasa la balul ei. Numai ca, bagheta magica, rugaciunile si lacrimile mele nu au facut sa se incheie nenorocita aia de bluza. In doua luni, de când plecasem de acasa imi explodasera sânii, si sa mor, daca inţelegeam fenomenul, fara sa bâzâi, si sa ma oftic teribil.

La balul bobocilor n-am mai fost. Am trecut asa, in graba, tocmai, când, frumoasa mea colega, Oana, cânta ceva pentru un titlu de Miss. Si mi-a trecut supararea instantaneu, in momentul in care, am vazut-o pe ea, modesta, printre celelalte concurente impopoţonate, imbracata, da, aţi ghicit, tot in uniforma. Drama luase sfârsit. Nu, si problema mea personala cu crescutul sânilor. M-am dus, fuguţa, la farmacie, am cumparat doua suluri de tifon si-am inceput sa ma infasor, sa nu se vada, sa nu se stie. Mi-era o rusine de muream. Mi se parea ca sunt prea matura si prea femeie, si ca, toata lumea se uita ciudat la mine. Când ma uit acum, cum toate isi umfla buzele, si-si pun silicoane, zâmbesc amar. Moda mea! Ce inapoiata eram, Doamne!

La jumatate de an de la aceasta intâmplare, ma cheama bunica-mea, la o nunta la Buzau. Se insura varul mamei. Eveniment asa de mare pentru noi, ca n-aveam voie sa-l ratez. Eu am venit direct de la Bucuresti. Ai mei din Brasov. Intre timp imi cumparasem singura ceva ţoale, mai de soi, si, mai pe masura. Dar ura mea faţa de ”accesoriile” naturale, tot ramasese. Mi-am achiziţionat, totusi, si, un sutien. Ce era de facut, ca doar nu veneam pansata sub o bluza gen, ie româneasca?! Cand m-a vazut neamul, au inceput sa ma arate, mai ceva decât la târgul de fete de pe muntele Gaina. ”Uite-o!, manca-o-ar mama. Ea e. Da, Adisor a noastra. Dii lu ‘ mamaia.” Ce mai . Eram asa de mândra, ca uitasem de hamul ala, ce ma ţinea in frâu, ca nu cumva, sa ma dedau la ceva scalâmbaieli pe muzica, nu de altceva, dar poate pocneam.

Si-am pocnit. Am pocnit rau, in plina nunta, la un dans cu tataia, in care ma minunam de chiuitul lui:
”Unde joaca buzoienii, acolo pamantul geme. Iuiuiu si iuiuiu.”
Cand poc, mi s-a rupt ţâţarul. Noroc ca era mama pe faza, si, printre hohote de râs, l-a innodat cum a putut de repede, saraca, ca nu cumva, sa ma cuprinda tristetea. S-a impus, totusi, schimbarea iei, prea se vedea urât. Noroc ca nu mai aveam doar o bluza. Nu! Venisem cu una de rezerva, in doua culori, luata de pe Lipscani. Fusta nu, aveam doar una in bagajul meu. Dar ce puteam sa mai paţesc, de acum? Aici parea totul sigur.

N-am sa uit cât oi trai nunta asta! In afara, ca cei doi miri mi se pareau ca niste ingeri de frumosi, am fost magulita, ca m-a asezat mirele, la masa tineretului. Masa asta era speciala pentru ca era asezata pe scena Caminului Cultural; asa ca, ma simteam mai ceva decat artistii aia din Bucuresti, care mi-erau atat de aproape acolo, dar nu-i puteam vedea pentru ca nu primeam niciodata bilet de voie de la pedagogele caminului. Daca unii dintre voi nu stiu ce sunt alea pedagoge, n-aţi pierdut nimic. Sunt un fel de bau- bau, Hitler si Cruela in persoana, puse acolo sa suga sânge de scolar venit din provincie. Inca o amintire demna de mers la psiholog cu ea.

Dar, hai, ca i-ar am zburat cu vorbele de pe-aci. Asadar, pe scena aia, lânga frumosii si frumoasele satului, cu fusta mea visinie, asortata la bluza mea in doua culori, plus pantofi la fel, lucru rar pe vremea lu’ Ceausescu, nu mai aveam nevoie de nimic, nici macar de mâncare. Uitasem si de incidentul de mai devreme, când, dau sa ma infrupt din sarmalele, venite pe nepregatite, pe masa, si de care nu ma puteam lipsi, indiferent de ce spusesem mai devreme. Nici una, nici doua, ca nu stiu ce figura de jujiţu satesc fac, si, mi le pun pe TOATE direct in poala, spre disperarea mea si amuzamentul celorlalţi. Se terminase cu aerele mele mondene, eram tot Adriana lor de la Cotu Ciorii.

Aud de la Direa, flacaul tomnatic al satului, care avea si are cea mai originala voce, cu un timbru de neimitat, uimitor:
”Hai, lasa, ia la nenicu si manânca!”, si-ncepe sa culeaga sarma cu sarma de pe cutele fustei mele cu pliseuri late.

Pâna in clasa a uns’pea, când am incetat cu cresterea brusca, am mai trecut prin tot felul de incercari, dar ca astea, zau, daca am mai trait cândva.Vremurile alea, in care mama ne croseta de la papuci, bluze, pulovere si pardesie calduroase, pâna la marfa de contrabanda adusa de vaporeni din ţari ale caror nume le stiam doar de la geografie, erau singurele noastre rasfaţuri. Ceasescu nu ne vroia la moda pe toţi. Cum spuneam, eu n-am fost niciodata o favorita a modei. Dar sa stiţi ca la sfarsitul clasei a doisprezecea tot am descoperit , casele de moda ale vremii. Am avut cei mai frumosi pantofi cu toc cui. Mai frumosi si decât cei de acum, unii albi, si altii negri. De rochii nu mai vorbesc. Dar din sabloane tot nu ieseam. Eram aceeasi fata, fata de azi, FATA ALB-NEGRU.