Veverița cuvintelor

De la o vreme, blogul meu a înflorit. De parcă cineva i-a pus apa vie la radacina si a crescut ca voinicul din poveste. Fb-ul sa traiasca și multumiri infinite celor care au facut ca el sa aiba atat de multe vizualizari – pentru mine multe, sa fim intelesi, vorba lui gărgă cu papion, pe care o găsiti aici-, iar fiecare postare, buna sau rea, sa intre in raza de interes a multora. Eu care nu aveam decat arareori vreo cautare mai deosebita, mi se mentioneaza că au venit oameni pe blogul meu prin expresii  gen ”intr-un sărut găsești aromă de cuvinte nespuse; am venit aici din zbor… pentru a-mi liniști gândurile, cuvinte ce au gust de dragoste, veverița cuvintelor, obloane cu dor și cuvinte care incep cu litera C. Astea sunt o parte, ca restul seamana a cautare de blog și atat.

La capitolul țări, de unde imi vin cititori noi, nu mai spun, o diversitate, că mă intreb pe unde umblă oamenii astia și cum de iși au casute asa indepartate ca in Kuweit, Irlanda, Iordania, Suedia, Tarile de Jos, Liban, Canada, Belgia, Danemarca, Israel, Norvegia,  ca de cele cu Anglia, Spania, Franta, U S A si Italia, recunosc, sunt obisnuita. Stiu ca pentru ceilalti o fi ceva normal, dar pentru mine e o efervescență de care mă bucur.  Cumva, cumva, fac eu niste sinapse și imi amintesc cativa ce locuiesc in locuri care mie imi par tare exotice și nu pot decat sa îi invidiez putin pentru asta. Nu, nu as locui nicaieri in alta parte, si nu pentru ca nu m-ar atrage si alte zone care nu-mi sunt decat povesti frumoase in minte, dar dacă eu as putea sa renunt la multe din legaturile mele, sotul meu, românul absolut, nu ar face față la aceasta provocare. Asa ca salutam oamenii care au vieti pe care noi numai putem a le bănui cat sunt de frumoase, usoare sau dificile.

Acum sa ma intorc la una din cautarile de pe blogul meu, blog care, pentru mine, a fost mereu doar o cutie de adapostit ganduri scrise, in care pot gasi, după o vreme, toana care m-a stapanit in ziua cutare, cand am scris nu stiu ce articol sau  amintirea unor  intamplari si senzatii care, altfel, s-ar uita cand ar veni, tavalug, alte lucruri zilnice care sa le curme efemerul. Am ales, in schimb, sa ignor faptul ca dincolo de ecran sunt cei ce ma citesc voit sau din curiozitati de ei stiute si intelese. Si astfel un text poate ramane nealterat de frici inchipuite, imaginandu-mi, in prima faza, că doar eu pot vedea ce scriu și numai eu. Sporul fiecaruia in ce interpreteaza si observa, eu nu renunt la ce imi place, dar  nici nu voi recunoaste ca nu vreau sa uitati, niciodata, ca nu emit decat pareri personale despre vreun subiect și cam atat. Asa cum, acum, nu renunt la „veverita cuvintelor”. Un singur articolas am pe cand inca aveam pisici și erau vanatori de soi, dar veverita cuvintelor, nene?

Acum putin timp, am fost intr-o vizita. O vizita obisnuita. Casa avea două intrari, cumva intr-un unghi de 90 de grade. Intram noi, invitati de gazda, ne asezam la masa, povestim, bem cafele, tot ce faci intr-o chestie agreabila cu oameni cunoscuti. Cainele nostru cel mic, Toto, alerga pe langa tarcul ciobanescului mioritic, ciugulea gainile din alt tarc, o nebunie. In casa, pe un taburet, o pisica tărcată, ne ignora cu desavarsire. Totul era extrem de fain și comod. Oameni obisnuiti cu animalele, deci nesuparati pe faptul ca Toto facea putina atmosfera neplacuta. Totuși, din cand in cand, Mihai iesea din casa sa il mai puna la punct pe diavolul tazmanian, cum frumos l-am alintat noi, mai demult, din cauza maraitului exagerat.

Si nu stiu cum, frate, din senin, se isca nebunia. Ametit, Mihai nu e tocmai atent și deschide ușa cealalta. Ca la un semn, cei doi ai casei – bărbat, femeie- plus ochiosul tărcat tasnesc din camera urland. Io, după ei impacientată. Aud: „Închide ușa! Închide ușa, Mihai și rămâi acolo!” Auoleu, mi-am zis, știind ca asa fac și eu cand vine părintele cu botezul sau omul cu citirea la lumina sau doar un prieten care nu adora haita mea de catei. Îi bag in camera, le tine Mihai o morala, ei se aliniaza, și puteti crede sau nu, dar nu cracnesc și nici nu ne dau de gol că după singura usa din casa, cea de la baie, stau niste ghidusi pregatiti sa rupa ciorapii cucoanelor și sa pupe domnii pe fata. Sunt innebuniti după domni cățeii noștri, cred ca stau prea mult cu mine. Bine, in tot acest timp, mă rog ca nimeni sa nu aiba nevoie la toaletă, iar daca tot nu le destainui „secretul” nostru, sper sa nu inceapa zgomotele prea curand. In fine, amănunte din casă, care nu-s tocmai normale, dar astea sunt – avem prea multi catei. Asa ca e lesne de gandit ce sentimente mă incercau cand oamenii pareau atat de ingroziti.

Mihai se lipeste de zidul camerei, timp in care, precum infractorii, se strecurau prin crapatura de usa, incet, mai intai femeia și apoi bărbatul. Pisicul și cu mine stateam nedumeriti după, fără să avem indrazneala de a face vreun pas. Pardon, asta eram eu, ca pisicul deja era cocotat pe pervaz, mieunand si agitandu-se ca Tarzan in junglă, din casa se auzeau deja rasete și strigate de uimire, iar o mana strecurata de după usa mă trase in interior. Am avut o senzatie de deja vue. Mai traisem sentimentul, cu multi ani in urma, la o verisoara de-a mea care tinea in casa, in camera sa, bine incuiata, o veverita și pe care, inainte de plecare, ne-a prezentat-o, pe holul casei. Am fost și atunci tare uimita de cum se catara veveritoaica pe pereti, pe om, pe mobila, peste tot. Totuși, atunci mi s-a parut excentric momentul si cam atat, dar nu mă gandeam sa dam peste a doua surata crescuta liber in apartament. Bre, dar nu-i usor cu veveritele. Nu stau o clipa, risti sa te raneasca cu gherutele, dar sunt teribil de afectuoase și dragute. Am privit-o mancand, alintandu-se și zgâindu-se pe geam la inamicul numărul 1-motanul tărcat.

veve

Nu stiu de ce nu au incuiat cu 7 lacate oamenii usa, dar in ziua aceea, cand am ajuns acasa, le-am dat binete veveritelor din pomii nostri. Ce, credeti? Doar am și eu veverita ce vine aproape de pervaz. Si nici motani nu mai am, dar sunt lătraturi de avertizare. Acum, dacă tot au căutat oamenii aici, „veverița cuvintelor”, mă retrag, să ronțăi și eu vorbele altora sau sa născocesc altele care să-mi țină loc de poveste nouă. Zi faină!

Reclame

Lupu

Vă amintiți povestea lui? Mai e puțin și face anul. Un an cu un câine ghiduș care  are o mulțime de porecle noi: Colonelul, Fasole (pentru că rânjeste ”fasolea” la mine de cate ori vreau sa-l scot afara din casă), Elvis, pentru că atunci cand se enervează i se ridică blana și așa cam mare, Grasu, Pofticiosu, Ghidușu. Pisic nu mai avem, dar aventurile sunt altele și tot mai frumoase. Mi-am dat seama că evit să pun povești cu animăluțele mele, dar asta nu vreau să o pierd

lu 1

„Mă cheamă Lupu-Băiatu’. La sfârşitul anului  trecut (2014) am tot mers pe stradă vreo trei zile, in sir, fără să părăsesc zona. M-au văzut oameni, dar nu m-a căutat nimeni. Nu ştiu cum am făcut că am ajuns în alt an, 2015, şi o creaţă cu un blond m-au luat acasă la ei. Cică m-au căutat vreo două ore. De ce? Că nu eram al lor. Nu eram atunci, dar sunt acum. Creaţa a fost tare curajoasă deşi eu am mârâit-o înfricoşător, iar acasă la ei nu voiam să stau că nu ştiam de ce trebuie s-o fac. Mi-am pus in scopul de a mă lăsa liber toate armele: am urlat ore in sir ca lupul, eram trist, mârâiam, cum am spus. Nimic. Ei zâmbeau şi aveau răbdare cu mine.

Au anunţat lumea că sunt găsit, că par bătrânel (sunt cu ceva ani, dar sunt in putere, mă credeţi, nu?); lumea a dat sfoară in ţară. 500 de distribuiri au fost pe fb-ul acela la care sta creata destul de mult, iar eu o privesc asa ca in poză. Acum, da, nu atunci. Atunci m-am căţărat sa fug, de au făcut ăştia cazemată şi au stricat feng shuiul gardului de fier forjat. Nu par supăraţi. Nici măcar pe faptul că am stat in cuşca vilă, ce mi-a făcut-o blondul din prima zi, doar o noapte. Pe urmă am văzut nişte căţei ce se buluceau la usa lor şi m-am gândit că poate o să-mi placă un coteţ mai mare. Spaţios coteţul, ba i-am făcut pe astia din casă să lase caldura mai putin şi sa stea mai bine imbracati, că mie imi era prea cald.

In timp eu m-am mai obişnuit şi ei la fel. Am avut şi nişte supărări mai mari, căci după o săptămână m-au dus la unii de m-au căsăpit şi am ajuns s-o iubesc pe una neagră şi faină din casă, Alma, doar platonic. Ba, mi-au pus şi-un coif de m-au poreclit toţi Lampă, m-au cipat, iar ieri m-au vaccinat. Între timp a inceput sa-mi placă mult aici. Plang mult şi prelung cand pleacă vreunul de acasa, iar dacă pleacă amândoi e jale mare. Cand vine blondul acasă sunt in stare sa sar peste poarta de fericire, iar de mâncare nici nu vă mai vorbesc, căci eu sunt mâncăcios din fire, nu ca lupoaica mofturoasă din pădure. Am descoperit ce fain e sa stai pe canapea şi e fix pe măsura mea. Am găsit şi un pisic aici, nu i-am făcut nimic, dar de o săptămână stă intr-un cos in bucătărie, zice că e mai sigur.

Am bănuţ, am prieteni, toţi mă iubesc, doar un căţel blond şi zulufat e cam isteric; a sărit să mă muşte, de parcă n-ar fi cât laba mea de mare. Am o problemă, urc eu scara de duce unde dorm toţi, dar de coborat nu pot şi nu-mi place sa dorm singur. Ma obişnuiesc, iar creata mai doarme uneori cu mine, deşi eu aş prefera blondul, pe el il iubesc cel mai mult, dar na…să nu mă spuneţi. Vă spuneam că mă cheamă Lupu? Lupu Tîrnoveanu. Nu m-a căutat nimeni asa că am fost adoptat. Gata, e definitiv. Am şi buletin. Suntem cam mulţi, dar Dumnezeu a fost bun cu mine şi stau şi eu pe aici. Hai, că am vorbit cam mult şi mi-e cam somn. Vă salut pe toţi şi aveţi şi voi grijă de căţeiii voştri, da? Sau de ăia ai nimănui.

Lupu-Băiatu’ Tîrnoveanu…te salut lume!

Un loc special, într-o zi obișnuită

Azi vă povestesc despre cum am fost noi într-un loc minunat, la ieşire din Braşov, către Tîrgul Secuiesc; un loc ce mi-e drag pentru tot amalgamul acela de sălbăticie amestecată cu domesticul fermelor rătăcite aproape de urban, pentru mirosul lacului în care se văd câteva undite aruncate şi nişte pescari pitiţi în tufe; pentru cârdul de raţe şi gâşte în care o barză se ascunde de ochii curioşilor, ai soţului meu fiind cei mai insistenţi; pentru mirosul de fân cosit şi pentru zgomotul cascadei artificiale ce pica într-un hârdău care-mi amintea de mamaia mea şi strugurii toamnelor pierdute din copilărie.

Un loc în care muntele se îmbratisează cu întinderi vaste de teren şi unde pomii sunt atat de plini de rod incat crengile se rup sub greutatea lor invitându-te să te servesti ..natural şi firesc. Azi ne-a bătut vântul in fata si picuri de apă se ridicau din lacul, altfel, adormit. Cate o gâscă dispărea în strafundul lui, intr-o joaca de-a v-aţi ascunselea specială. Sigur nu ghiceai locul unde va apărea, mai apoi. Crănţăneam merele oferite de pomul gazda si priveam muscatele din feresti, semn ca acolo nu era doar restaurant pescaresc ci şi loc de odihnă.

Cateva sperietori de ciori erau asezate intr-o pitorească şareta cu paie, iar o cumpănă de fântana scartaia in voie. Fiecare stalp din gard era împodobit cu un vas de lut ca o palarie şi remarcam armonia perfecta dintre lut ars, pamant, lemn şi pe alocuri sticlă. O SPLENDOARE. Toto, cainele nostru ce ne însoteste cam peste tot, in clipe de ragaz, işi salta picioruşele din spate la vederea cardului de păsări.

Vreo trei bibilici înăltuţe, altfel decat cele cunoscute de mine, de parcă erau niste fete de pension, se aratau indignate de atentia lătrătorului nostru. Le-a trădat, însă, rapid, cand a observat, intr-un tarc, cateva capre ce pentru o clipa s-au oprit din tot ce faceau ele acolo. Pe rand au intins boticurile prin zabrelele gardului şi s-au atins timid şi surprinzator. Toto, trecea de la una la alta de parca era un cuceritor înnăscut. Nu cred ca am mai ras asa de multa vreme. Mutritele capritelor erau delicioase şi vedeai cum işi indreptau cornitele ca si cand oricand ar fi ripostat la vreo necuviinţă câineasca. Le-am lăsat, căci un cal şi un măgar ne-au distras atentia, iar mirosul de peste prajit ne-a ingenuncheat definitiv. Că masa a fost excelenta nu va mai spun, dar acum nu-mi mai doresc decat sa îi scot pe sora si cumnatul meu la o desfătare …perfecta, la doar o mână intinsă,…ca sa spun asa, de casa.

Ştiţi că am eu o expresie favorită..”obişnuitul dintr-o zi specială”. Azi o schimb putin şi voi spune atât: un loc special dintr-o zi ..obişnuită. 

Orice Romeo are Julieta lui

                                                Victor și Bianca

pisici noi

 

Și dacă tot am fost la mama, dacă tot am adulmecat și prins în nări arome de neuitat, am adunat și povești scurte, cu zâmbete ce se vor păstra peste timp.

Cand vărul mamei era mic, avea la rându-i un tovarăș de joacă, care îi era tot rudă, ceva de genul ăsta, dar cum toți în sat sunt rude prin încrucisare, îngemănare, cuscrenie și cumetrie, asta nu mă mai miră acum, ci doar e un amănunt introductiv

Asa, și cum spuneam, în zilele lor de joacă, că tot omul mare a fost mic odată și a avut astfel de îndeletniciri, printre picioarele lor se împleticea cu tânguiri caline și-un pisic.

-Auzi, cum îl cheamă pe pisicul tău?
-Victor!, răspunde sec vărul lui Nicu..
-Fain nume!, și trecu repede peste asta

Mai trec câțiva ani și de fiecare dată cand întreba ce nume are pisicul nou pe care-l vedea în bătătura băiatului ce devenea adolescent și mai apoi tânăr domn, primea același răspuns: Victor, semn că pisicile veneau și plecau dar numele era același.

Mulți ani au trecut până ca mama sa accepte în curtea ei și pisici, nu doar ca ajutor la prins șoareci, ci și ca animale de companie. Bineînțeles ca a fost tot motan și în spiritul vremurilor deloc apuse pisicul și-a primit numele de Victor. Victor al nostru e un pisoi blând, afectuos ce a cucerit-o pe mama din prima clipa. Nu fură, nu se tânguie, nu deranjează, și doarme uneori la picioarele mamei, mai ales în zilele ei nu prea bune, când simțurile lui îi spun ca ar fi bine să stea acolo.

Doar că, de data asta, Victor al nostru a adus după el și o consoartă. Subțire, fină, delicată, albișoară cu pete roșcalii, domnișoara se dovedea a fi o neliniștită, doritoare de zbenguială, furăcioasă și plângăcioasă, genul pe care o dai afară pe ușă și intră pe geam, o damă dornică de lume nouă, deloc liniștită, precum era Victoraș. Ce nume credeți ca a primit Măria Sa Felina? Da, ați ghicit! Cum cuplul momentului, de atunci, era Victor Slav și Bianca Drăgușanu, mâța noastră cu aere aristrocrate nu se putea numi decat Bianca. Bianca noastra…….are aere de prințesă, mai ales după ce a poposit in conacul soră-mii, pentru o vreme, la Brasov, unde i s-a agățat de toate perdelele delicate și a reușit să streseze din plin veterana casei, pe Negruța cea ce are venerabila vârsta de 16 ani.

După un an și jumătate de când pisicii au devenit mondenii unui sat simplu din Bărăgan, Victor și Bianca nu s-au despărtit ca cei a căror nume le poartă, și nu știu dacă asta se datoreaza faptului ca Bianca noastră e sterilizată, dar la fel de agitată și cu veleități de vânător, sau că Victor al nostru se împarte între mai multe iubiri, una fiind chiar mama mea, așadar își tolereaza fiecare slăbiciunile.

Ce stiu sigur…e ca acum au devenit parte din povestea mea.

Sonerii vii

Ca un balon de săpun e viaţa mea,
Aparent, se pare,
Pe un butoi de pulbere poate sta
Chiar şi-o zi oarecare.

Pe coji de banană calc uneori,
Prin drame ce nu-s ale mele,
Îmi bat la poartă, adeseori,
Veşti ce mă poartă prin ele.

Nu deschid tuturor, chiar nu pot,
Nu am nici măcar sonerie;
Nu există la uşă niciun buton:
Hotărât, nu vreau simfonie!

Nici balcon nu am şi sufăr puţin
Că nu pot fi şi eu Julietă,
Cântăcioşi aş avea, iar Romeo din plin
Dar mai bine, c-aş fi desuetă.

Ce ziceam? Că nu am
Oareşce sonerie la poartă?
Păi ding-dongul meu face ”ham”,
Am o ”bandă” de câini în ogradă.

BOB

Bobiţă

 

Am un câine, cam mare, ce se crede actor
Şi-a făcut în pădure culcuş,
Are beteală de frunze decor,
Şi ca scenă o bancă cu pluş

ALM1

Alma

 

Mai am unul răguşit şi nervos,
Babuin sau maimuţă îi spunem,
Bebeluşă-i de fapt, dar cu ochi fioroşi:
Ei, mă rog, să-i lăsăm un renume!

ZARUCELA

Zara

 

C-un baton din ceva cauciuc colorat
Păcălesc o lupoaică frumoasă,
Ea ne latră şi fuge neîncetat.
Soneria noastră luxoasă!

TOTEL

Toto

Ce vedeţi pe masă nu-i o pisică!
Chiar de ştiţi că nu stau căţeii defel;
Deşi scărpinat oarecum pe burtică,
Poate fi şi motan, căţel sau purcel.

Haita-i mare, recunosc, vinovată
Şi de aţi crezut că ăştia-s toţi,
Dezamăgirea de vă e deja instalată,
Mai sunt doi rătăciţi, de socoţi!

GIGI

IZZI

 

 

O  ‘‘bălaie’‘ de fată, o maidaneză,
Ce se crede regină într-un palat,
E, de fapt, o dulce tomberoneză,
Dar cu aere de câine stilat.

MOSU

LUPU’ – BĂIATU’

 

Cel din urmă lăsat e un hâtru de ”câne”,
Un bătrân cu ochi umezi, duioşi,
Abandon a fost, într-o vreme, al său nume-
Lup cu ştaif ce ne face sa fim bucuroşi.

Soneriile noastre nu latră întruna,
Nici deodată, căci sunt educaţi,
Iară azi sunt toţi pentru stăpâna
Parodie de vers, ne iertaţi!

  Sper că vă place ”gluma” mea de poezioară naivă şi fără nicio valoare în afară de aceea de a vă prezenta menajeria mea şi de a cuprinde cuvintele duzinei de cuvinte care sunt: balon, baton, burtica, balaie , butoi, balcon, bat, banana, babuin, beteala, banda, buton din cadrul clubului celor 12 cuvinte. În tabelul lui Eddie veţi găsi şi alte încercări, poate mai literare. Recunosc, mă simt ca în vacanţă cu soarele de afară. Cât priveşte animăluţele din casa noastră, toate au venit după ce alţii le-au aruncat cât colo. Nu pot spune că e uşor cu atâtea, dar ştiu că măcar pentru ele pot face ceva în plus. Si mi-e suficient. Între timp, am devenit şi ‘‘năşică” de căţel, singurul meu merit fiind acela de a fi găsit, peste noapte, numele potrivit: Bruno. În final vă mai las o fotografie ce pe mine mă distrează mereu. Apare şi singurul motan rămas, Silver, ce de o vreme, s-a autoexilat în bucătărie din motiv de lup bătrân.

tablou

Miercurea perfectă

Îmi place miercurea. Pur şi simplu. Nu e ingrată ca vinerea, care parcă se grăbeşte de week-end mereu, dar tot în ritmul ei o face; nici nu e precum lovitura de ciocan a zilei de luni, care totdeauna, dar totdeauna vine prea repede; nu are trei ceasuri rele de marţi şi sâmbătă, nici aglomeraţia stupidă de joi (nu aţi observat că toate problemele se rezolvă joia?) şi nici nu are aerul de musafir nepoftit a duminicii. Miercurea pare simplă, tonică, ştii că mai urmează zile să termini ceea ce nu ai apucat încă să faci, are aer blând şi chemare de leneveală şi amânare, fără compromis. Miercurea îmi apare mai mereu cu miros de cafea proaspătă şi târzie, cu gând de plimbare şi alint de desert decadent şi vinovat.

Azi m-am trezit aşa cum ştiam şi aşteptam această zi. Minunile mici din clipele dimineţii par magice, dar când ştii că cel de lângă tine cunoaşte slăbiciunea ta pentru o trezire târzie de miercuri, parcă îţi vine să strigi pădurii cât de norocoasă te simţi. Aerul rece de primăvară plăpândă cu miros de ghiocei din curtea vecină (sunt nişte ghiocei altoiţi în vecini, o frumuseţe) mă trezeşte brusc din visarea asta necontrolată de niciun gând lumesc. Fiecare picătură de cafea parcă intră în mine inundând celulele mele ce au înnoptat pe un tărâm de finet albastru, cald şi perfect, de care trebuie să mă despart curând. Se răreşte ţesătura. A finetului, celulele mele sunt la locul lor! Cred!

Am codiţe de căţei fericiţi ce încă dorm ascunşi pe pleduri molcuţe, cum îi place bărbatului meu să spună. Mai nou, Zizi, pisica Kung Fu, a făcut o pasiune pentru căţeaua Alma, rotweillerul ce azi are o lună de când a poposit la noi în casă şi mi-a dat lumea peste cap. Nimic nu mai e la fel. Nici covorul meu alb-crem. E fix ca în reclama aia la Colgate…alb-gălbui, căci nu s-a lăsat până nu a însemnat casa fix în acelaşi loc, de două ori. Cum să faci, măi nene, pipi în acelaşi loc? Nu are şi ea un strop de curiozitate pentru alt loc din casă? Sau curtea pentru cine o fi? Pentru ceilalţi, cred.

Ea şi-a adjudecat un fotoliu şi se crede vreo împărăteasă ce nu are voie să se depărteze prea mult de tron. Are şi supuşi, cum spuneam. Ce mai! Să vezi ce ţi-o pun eu să abdice dacă nu învaţă că în casă e răsfăţ şi privilegiu nu un mare wc. Dar e deşteaptă totuşi! Atât de deşteaptă încât ştie că lesa e pentru plimbare, deşi o mai leg de canapea uneori cu ea, când vrea neapărat să se lupte cu furtunul de aspirator, crezându-l vreun duşman ce ne-a invadat intimitatea. Fată subţire, Alma asta!

Azi mergem să urcăm scările de sub Tâmpa. Nu de altceva, dar abdomenele de pe podea pe care le facem amândouă, ea în chip de alintată şi eu conştiincios de corectă, nu ne sunt suficiente, iar dieta începută de ceva timp nu dă roade fără un efort mai susţinut. Aşa că profit de miercurea mea de alint şi mă răsfăţ cu nişte febră musculară ceva, şi un ceai de soc şi păpădie, că cică ajută. Dacă nu, băgăm iute nişte apă, că asa m-a învăţat pe mine o bloggeriţă şugubeaţă,Adelina, pe care dacă nu aţi descoperit-o încă, vă invit să o faceţi.

 Pisicul Tan-motan stă precum cucuveaua pe gard. De când l-am scos din colţii câinelui lup, ce a stat la noi vreo 5 zile, nu mai vine acasă, decât în sistem de avarie maximă, şi înfulecă de parcă nu a mâncat un an. Nu-l convingi nici cu  versuri albe că nu mai există intruşi în casa noastră. Acum, să îmi fie cu iertare: dacă Alma are adjudecat fotoliul, normal că cineva trebuie să păzească casa. Şi cine e mai potrivit decât Albişorul meu. Dacă se hotărăşte şi Zizi să îşi reia locul pe scările de intrare în curte iar voi auzi ca astă vară: „Uite, bă! Asta e casa aia faină păzită de pisici!”

Fug! Am primit salată Caesar cu filet de anchois. Noroc că nu sunt decât câteva şi puiul, plus parmezanul e la putere, altfel strâmbam din nas şi nu era prea frumos. Să aveţi o zi de miercuri perfectă. Apropo, v-am spus cât de mult îmi place mie această zi? Da? Păcat…aş mai avut de zis…

Falsidrama de februarie

Toată lumea ştie că am pierdut-o pe Zoe, câinele ciobănesc german, în 26 august 2013. Pentru unii nu înseamnă nimic asta, pentru alţii, care au animăluţe şi nu îşi închipuie viaţa fără ele, îşi imaginează, măcar, sentimentul dureros ce ne-a cuprins inima de atunci. Oricât de mult ajutor am primit, oricât de multe căutări am făcut şi oricâte afişe am lipit în oraş, de l-am împânzit cu anunţul nostru, Zoe rămâne de negăsit. Totuşi, ca orice lucru care trebuie să devină o lecţie, dar nu ştii, încă,  după Zoe am mai adoptat alţi trei căţei abandonaţi, necăutaţi de nimeni până acum, doar la gândul că poate şi a noastră să aibă norocul acestora cu un om bun şi iubitor. Deja fiecare colţ de casă şi curte e adjudecat şi ocupat până la refuz. Să ai cinci căţei şi trei pisici e frumos, dar necesită ceva muncă şi implicare. Fiecare în parte mă face fericită şi nu regret niciun minut alegerile făcute.
Doar că, datorită anunţurilor de pe stâlpi, orice câine ciobănesc german, pierdut prin oraş, ajunge, în prima clipă, la noi. De multe ori, îndreptându-se Mihai către locul anunţat, îl aud la telefon: „Şi , dacă nu e al nostru ce facem?” „Îl iei acasă, ce să faci, apoi găsim noi cui să-l dăm!” Trei câini am înapoiat astfel stăpânilor de drept.  Şi totuşi, ultima oară, pe 2 februarie, am răspuns iar pozitiv la un apel. Era Zoe, vezi Doamne, la doi paşi de casa noastră. La propriu. Ne-am adunat, undeva în noapte şi am fugit într-un suflet sperând într-un miracol. Nu era Zoe, deşi greu de observat amănunte în noaptea deasă. Era un câine frumos, cam grăsuţ, cu privirea speriată, fără zgardă şi cu nişte picioare subţiri ce ne-a dat un fior de nepotrivire. A venit la prima chemare. Am luat-o, am dus-o în casă, am îngrijit-o, bibilit-o, tot ce se face în caz de câine speriat. Am culcat-o în casă, de teamă să nu fugă cumva, din curte.

Nimic nu îi era pe plac, dar răspundea, cumva, atenţiei noastre şi la numele de Bella, găsit instantaneu, fermecaţi şi de frumuseţea ei de old lady. Următoarele zile ni le-am petrecut căutând stăpâni, cel real sau unul adoptiv. Haita noastră era completă şi neliniştită la vederea intrusei, iar de pisici ce să mai vorbesc. După ce a nimerit în colţii lupoaicei, Tan-motan nu a mai dat pe acasă vreo cinci zile, spre disperarea noastră.  Doar că, Dumnezeu  are răspunsuri la toate, chiar dacă nu ştim să citim semnele. Din prima zi, după ce au văzut anunţul, doi tineri căsătoriţi, din Comarnic, care aveau deja doi câini, iepuri, găini şi un pisic, au zis că în curtea lor largă ar putea să mai găzduiască un suflet, dacă nu îşi găseşte cumva, între timp, stăpânul. Greul era în decizie, ne-ar fi oferit libertate de mişcare, dar îngrădea posibilitatea ca stăpânul de drept să-şi găsească câinele uşor. Scurtul drum la veterinar ne dezvăluise deja din bănuieli, aveam de a face cu o căţea nesterilizată, de aproape 10 ani, cu o rană pe pulpa dreaptă, cu escare cicatrizate pe membrele din faţă, cu o problemă medicală, ce părea la prima vedere dată de abundenţa de apă ce o îngurgita şi ducea cu gândul la o infecţie urinară sau un diabet; totul părea să ne inducă ideea unui abandon. Aici, influenţa fotografiilor de pe internet, cu mulţimea de câini părăsiţi în cazuri disperate pentru ei, ne trimitea la o astfel de concluzie.

Şi totuşi, după cinci zile, tinerii de la Comarnic au venit, special pentru ea, să o adopte şi să îi ofere un cămin stabil. Nu puteam refuza oferta şi ştiam la o adică tot, repere, nume, telefon; stăpânul câinelui lipsea doar. O săptămână au ţinut-o şi au îngrijit-o cu dragoste şi interes maxim. Doar că, la 10 zile am primit un telefon şi cineva ne întreba de câinele găsit. Însoţit de o fotografie de reper, bineînţeles. Părea şi nu părea acelaşi câine,  între fotografie şi realitate fiind diferenţe evidente, mai ales că stăpânul nu îşi amintea de rana de la coapsă, nici de escarele cicatrizate, nici că era grăsună, semn că ori nu vedeam bine, ori paranoia noastră funcţiona la cote maxime.

N-am dat amănunte, dar l-am asigurat că acel câine, găsit de noi, e în siguranţă; iar el ar trebui să-l mai caute pe al lui. Şi totuşi, de aici, am început sa am îndoieli, să mă întreb dacă nu cumva exageram, dacă noi vedem totdeauna problemele de sub nasul nostru. Omul insista cu întrebări, dar politicos şi ferm, iar când i-am spus unde se află câinele a zis că e dispus sa meargă până acolo să se asigure că e câinele lui sau nu. Dovada supremă de dragoste, aş zice.  Bineînţeles că era şi bineînţeles că Bella, pe numele ei adevărat Betty, a reacţionat într-un mod incredibil, care ar fi mişcat şi o piatră, darămite un om, plângea, urla, se bucura şi aproape că în ochii ei erau lacrimi. Oricâtă atenţie ar fi primit din partea celorlalţi oameni, stăpânul ei era cel dorit. S-au întors acasă, în mai puţin de 2 ore, fericiţi şi în siguranţă, iar omul o clipă nu ne-a pus sub semnul întrebării deciziile. Era evident că având atâtea animale a fost musai să îi găsim un loc, mai ales când e aşa de greu de găsit un stăpân pentru un câine tânăr şi sănătos, darămite pentru un astfel de exemplar. Ce am fi făcut dacă nu îl căuta nimeni şi am fi aşteptat, regulamentar, să mai treacă un pic timpul?

Falsidrama aici a apărut, mulţi dintre cei care nu au înţeles de ce câinele era tocmai la Comarnic, când el fugise din Scheii Braşovului, au început cu acuze, cu mirări şi întrebări nepotrivite. Era mai uşor să arăţi cu degetul nişte oameni, decât să cauţi să vezi de ce întâmplarea nu a fost perfectă. Timp de 11 zile câinele a fost departe de stăpân, dar în siguranţă şi cu toate acestea situaţia asta  mi-a lăsat senzaţia, repet, nu de la stăpân, care nu mai contenea cu mulţumirile, că mai bine eşti neimplicat, decât să fii blamat şi acuzat. Mai bine stai deoparte, gândind că oricum faci voluntariatul tău, netrâmbiţat lumii şi neştiut decât de acţiunile tale şi de Dumnezeu. Totuşi, gândul m-a ţinut puţin. Mi-am dat seama că aş merge după Zoe în orice colţ de oraş dacă aş şti că cineva o ţine acolo şi mi-ar putea-o  înapoia; aş da înapoi orice căţel stăpânului lui, dar nu aş mai putea adopta niciodată altul. În definitiv, totul are o limită.

Din povestea aceasta am mai învăţat ceva, totuşi: că nu totdeauna ceea ce vezi tu…e realitate şi că paranoia abandonului te face să cauţi probleme acolo unde nu sunt. Betty e un câine iubit, o old lady cum spuneam, care dispăruse de acasă căutându-l pe tatăl stăpânului ei, mort cu câteva zile înainte de dispariţie. Betty nu avea să aibă parte de un sfârşit neplăcut, ci de o căutare intensă şi o mare iubire. Agresivă pe teritoriul ei, în ambele locaţii a interacţionat extraordinar cu oamenii şi căţeii. Mi-am dat seama astfel că nimic nu seamănă cu povestea originală şi că, de acum, pentru a nu naşte alte falsidrame, va trebui să am mai multă încredere în oameni. Nu toţi aruncă la gunoi ceea ce nu îi mai e de folos. Din păcate, astfel de cazuri sunt rare. Falsidrama mea de februarie a luat sfârşit, iar eu ştiu că, nu peste mult timp, telefonul va suna iar cu acelaşi text: cred că am găsit-o pe Zoe! Aceasta este  o temă fixă abordată de fiecare jucător în stil propriu. Îi găsiţi în acelaşi tabel, din cadrul clubului psi!

Schimbări sau oraşul luat la pas….

zoe

Când am pierdut-o pe Zoe m-a ars în piept o durere necunoscută. M-am luptat zilnic cu ideea revederii, cu optimismul bărbatului meu, cu gestul lui de a lăsa gardul cu deschidere spre pădure, exact acolo în locul în care a săpat şi a evadat Măria Sa, câinele lup, dar şi de a-i pune de mâncare seară de seară ca şi când, revenind din pribegie, s-ar fi aşezat spre cina-i cea de taină. Zadarnice zbateri, deşi mult au îndulcit situaţia de atunci. 26 august, un Sfânt Adrian necunoscut mie, care probabil s-a supărat pe lipsa mea de credinţă, plus obişnuinţa ca toate lucrurile să se găsească firesc acolo unde le ştiu, de aici a plecat totul. Doar că nimic nu e firesc. Schimbarea vine atunci când te aştepţi mai puţin, iar pe noi ne-a lovit într-un punct slab, neînţeles de mulţi: plecarea neaşteptată a câinelui, ce de doi ani şi jumătate ne îndulcea existenţa.

  • Am căutat-o mult pe Zoe: prin păduri, pe cărări neumblate de mine, din vremuri pe care nici nu mi le mai aminteam, în zone diferite, în cartiere prin care nu găseam logica cum ar fi putut să fie, dar nu puteam ignora nicio avertizare. M-am aventurat singură, fără ştirea lui Mihai, prin locuri prin care acum nu aş călca fără a avea însoţitor. Nu mi-am luat nici măcar vreun căţel, din cei rămaşi acasă, şi care nu înţelegeau unde dispar ore întregi şi de ce mă întorceam  răvăşită de durere. Mi-era teamă să nu se încaiere cu câinii pădurii şi să nu intru în belele mai mari decât cea pe care deja o aveam.
  • Am ajuns pe un platou, de unde am privit oraşul ca pe un tablou cu imagini în miniatură, în culori de alb şi roşu din acoperişurile caselor, presărat cu lumini chiar şi în plină zi. Şi de la mine, de acasă, oraşul pare ca şi când eşti într-o poveste în care te caţeri doar pe piscuri de cărămidă şi ţiglă cărămizie, dar cu cât urci senzaţia e şi mai ascuţită, şi mai pregnantă. M-am văzut înconjurată de vreo 15 maidanezi, lătrători şi nedumeriţi de apariţia mea întrebătoare  şi nu ştiu de ce, dar ascultându-mi glasul se risipeau pe rând, căutând din priviri omul de contact al platoului. Mi s-a spus sec că niciun câine, fie el şi lup, nu ar fi putut rezista unei haite deja împământenite în zona respectivă.
  • Mi-am şters lacrimile şi am coborât nesigură spre Răcădău, frumosul cartier al hăurilor şi carierelor de piatră roşie şi albă, în care s-au întâlnit vânturile şi zânele pădurii într-un ritual sacru de împerechere. Teama m-a cuprins până în vârful degetelor. Cărările păreau neumblate (şi chiar aşa erau) nici de om, nici  de animal şi încercam să mă desprind de locurile acelea ce păreau de poveste dar periculoase prin neprevăzut, cu un mare nod în gât. Iarba crescuse atât de mult încât îmi acoperea genunchii, iar eu am izbucnit într-un plâns nebunesc şi primitiv, cum numai copil fiind mi-am mai permis să-l am. Lacrimile mă inundau diferit de cele ştiute şi nasul nu-mi dădea ascultare, făcându-mă să mă simt învinsă de propriile-mi slăbiciuni. Nu era decât efectul straniu al acelui loc, în care ochiul omenesc nu putea să vadă, nici măcar din întâmplare, zbuciumul meu spontan. Am hohotit în sughiţuri, implorând cerul şi hăul acela ispititor să-mi-o aducă pe frumoasa mea înapoi.
  • Acelea au fost primele zile. Anesteziată parcă de durere, luasem calea căutării fără ca măcar să pun un afiş pe strada din apropiere unde am aflat, mai târziu, că a fost văzută. Am continuat să o caut prin locuri semnalate de alţii. Cu faţa răvăşită, uşor neglijentă, cu părul prins sub o banderolă răpciugoasă, nu îmi mai păsa cum sunt eu,  când nu ştiam dacă ea găseşte măcar un om care să o iubească şi să o îngrijească în acelaşi mod ştiut de ea. Perioada o prinsese când oamenii îşi exprimau făţiş revolta faţă de câinii vagabonzi.  Îi întrebam  pe cei ce îi întâlneam în drumul meu, dar observam că se fereau de mine, probabil nelegând nimic din ceea ce încercam să îi întreb. Mulţi au trecut repede pe lângă mine, ca pe lângă un om al străzii cu minţi rătăcite şi asta mi-a dat enorm de gândit. Încă o dată „haina îl face pe om” lovea fără milă. A doua zi, îmbrăcată normal, dar atent, cu părul meu cârlionţat, lăsat inele, inele pe umeri, cu un strop de machiaj şi cu o faţă mai prietenoasa, lumea nu m-a mai ocolit, …ba… am reuşit chiar să aflu că Zoe fusese văzută prin faţa Bibliotecii Judeţene cu un huscky frumos.
  • Nu am găsit-o pe Zoe. Nu am găsit-o nici acum, după atâtea luni; dar atunci, pe străduţele Braşovului, întortocheat şi necălcat în picioare de multă vreme de mine, am găsit locuri desprinse din alte epoci. Aşadar, Braşovul luat la pas e altul decat cel cunoscut tuturor, în care oamenii mişună în grupuri. Pe acele străduţe uitate de vreme, Braşovul are aer de oraş de poveste, cu iederă sălbatică, în culori demenţiale…de la verde spre roşu; cu căsuţe cu obloane albe şi verzi, cu pisici tolănite, de jurai că sunt pe post de  preş, la intrare, făcându-şi somnul alături de dulăi flocoşi, într-o comuniune neînţeleasă de mine. Mă opream minute întregi, uitând durerea ce o purtam şi primind bucuria lucrurilor simple, din curţi păzite de oraşul care fremăta sub noi.
  • Leagăne cu frânghii groase, prinse de copaci triumfători în timp, adăposteau copii zglobii; iar rufele întinse la soare pe toată lungimea curţii păreau desprinse din filmele americane. În nicio curte câinii nu erau mai puţin de doi şi asta îmi mai atenua durerea, ştiind că aşa şi Zoe ar mai avea o şansă sa fie luată într-o astfel de familie. Scări în care piatra se confunda cu iarba crescută prin crăpături, încăpăţânată şi sfidătoare îmi atenuau căutările, în paşi cuminţi şi precauţi. Oraşul mirosea a vechi şi nou, a stabilitate şi familii fericite, a copilărie şi a necunoscut sau cunoscut uitat de timp, a verde şi a piatră. M-am simţit mândră de acea parte a oraşului şi mi-am promis sa revin fericită acolo, cu omul meu de mână, contemplând armonia dintre om, locuinţă şi natură.
zara
Între timp, pe 26 septembrie am găsit pe internet un alt câine, căţea lup, cu aceleaşi trăsături cu ale lui Zoe. O cheamă Zara şi zici că e aici de când lumea. Durerea s-a atenuat şi am început să o căutăm pe fugară mai puţin înverşunaţi. Zara are acelaşi caracter ca al lui Zoe, dar infinit mai prietenoasă şi afectuoasă. I-am adus un companion pe 21 octombrie, un Bobiţă, câine păzitor, cel mai frumos maidanez posibil. Acum au bucata lor de pădure, cu cărări bătătorite de Zoe dar deja lucitoare sub paşii lor de căţei agitaţi, ce nu lasă nesemnalată nicio prezenţă.
Bobiţă
Din toată povestea asta am învăţat că lucrurile se schimbă, dar că stă în puterea noastră să schimbăm şi noi ceva din ea. Aşa am ales, ca în loc să lăsăm locul acela sa îi poarte dorul fugarei noastre, să-l populăm cu două suflete abandonate de alţii, ca mai apoi, să simţim iubirea lor necondiţionată. Pădurea e fericită şi în siguranţă, la fel ca toţi căţeii noştri. Noi la fel.
 Şi azi am primit un apel…cu o Zoe rătăcită. Nu era ea! Dar şi dacă ar fi….

Zizi, pisica Kung Fu

Azi avem sărbătoare pisicească. Nu râdeţi, şi nici nu strâmbaţi din nas (aviz celor ce li se zburleşte păru’n cap când aud de animale). E sărbătoarea noastră şi vreau să se ştie. 2009, început de noiembrie. Mai aveam vreo doua zile şi plecam la Iaşi. Pentru prima dată, de când soţul meu mă luase de nevastă, aşa, fără neamul lui, fără părinţi, doar cu prieteni şi familia mea, dar asta e altă poveste. V-o spun altădată. Emoţiile mele erau cât casa. Deh, urma să mă prezinte şi celeilalte părţi „neştiute”. Mi-am făcut programare la coafor, la prietena mea, că doar nu puteam pleca nearanjată, nu? Parchez şi dau cu ochii de Crina, acolo în parcare, într-o poziţie total nefirească, cu un pacheţel în mană şi cu tonul din ce în ce mai agitat:”pis, pis, pis!” Mă liniştesc, zâmbesc complice, semn că aprob strădania ei, şi mare mi-a fost mirarea, cum de sub o maşină apare un ghindoc de pisică birmaneză, uşor răpciugoasă, slabă, amărâtă, cu părul aspru şi închis, şi cu nişte ochi rugători, că m-am înmuiat toată.”A cui e?”, întreb, gata să apuc de gât persoana ce lăsase făptura asta în halul ăla pe loc public. „A nimănui, tu, Adriana! A nimănui! Am găsit-o pe aici zilele astea şi e cam bolnăvioară. Animalul ăla de om, ce o lăsat-o pe aici a avut atâta bun simţ sa o lase, măcar, în faţa cabinetului veterinar. S-au îngrijit fetele astea, de-le-ar Dumnezeu sănătate, cum au putut de ea, dar nu o pot ţine. Acum vreau să-i dau ceva de mâncare, o fi flămândă!” Ne amuzam teribil la sunetele scoase în timp ce înfuleca de zor, şi zic:”Las’ că o iau eu când plec. Hai să ne-apucam de treaba!” Greu am stat în coaforul ăla. Am ieşit val vârtej şi am luat boţul ăla de pisicuţă şi m-am urcat în maşină. Aouleu, dar pisica mea nu vroia sa stea decât în braţele mele, iar eu conduceam. În loc să merg spre casă, cum era normal, mă trezesc în faţa cabinetului soţului meu. Sun. Răspunde şi zic repede, ca o moara stricata:”Daca ai pacienţi, dă-i afară! Zi că n-ai instrumente, că te doare capul. Orice. Eu am o pisică în braţe şi sunt în maşină, afară. Te aştept!” Nu ştiu ce a făcut, nu l-am întrebat niciodată. Ştiu că am auzit în fundal ”fain”, şi în 10 minute era cu noi. Acum, să vă spun  ceva! Acasă mai aveam un motan castrat, de prin 2008, dl Tan, care era adoratul şi răsfăţatul casei, aşa că aveam ceva emoţii. Casa noastră era în renovare radicală. Dormeam undeva pe jos, pe nişte saltele, printre saci şi cutii, de tot felul; şi pe timp de zi era plină de muncitori. Altă emoţie, pentru că mâţa se putea pierde foarte uşor. Pisica mea s-a adunat toată pe mine şi nu s-a mai dezlipit, spre fericirea mea deplina. Mă şi vedeam alintând-o şi mângâind-o aşezată în fotoliu şi savurând momentul. Surpriză, însă! Cum s-a văzut în casă, a zbughit-o şi s-a ascuns sub o canapea, iar dacă vroiai doar sa te aproprii de ea, la juma’ de metru scotea nişte sunete destul de înfricoşătoare. Ne-am amuzat teribil. Mai târziu am priceput ca ea deja se vedea stăpâna casei, şi noi doi eram intruşi pentru ea. Am numit-o ZIZI, zisă şi Le Zizi, Contesa, şi mai târziu, pisica Kung Fu; şi e cea mai frumoasă, curajoasă şi temperamentală pisică. Am multe poveşti cu ea, începând chiar cu cele doua zile de plecare a noastră la Iaşi. Le voi aşterne vreodată. Una dintre cele ce m-au marcat, este dexteritatea care o posedă la săritul pe clanţă. Deschide uşa una-două!  Acum închei, tocmai s-a aşezat pe tastatură. Parca ar şti.

La mulţi ani, Zizi…….

În formaţie completă… din nou!

-Iubire, îmi promiţi ceva?
-Orice!
-Chiar orice?
-Da!
-Dacă Zoe nu mai vine acasă, promiţi că nu mai luăm niciun căţel?

Se găndeşte un minut şi apoi zice cu jumătate de glas: Promit! Da, Zoe vine sigur!

-Ok!

Asta a fost cam acum 3 săptămâni, la o săptămână după ce Zoe s-a făcut nevăzută. În primele zile am căutat-o în pădure, am luat la pas fiecare cartier învecinat, am avut parte de susţinere enormă a grupurilor cu animale găsite sau pierdute; de încurajare şi distribuire din partea bloggerilor şi a prietenilor de pe facebook. Am vorbit cu vecini, am căutat, căutat şi iar căutat. Greşelile se ţineau lanţ de noi. Bine, greşelile erau de dinainte, de când Zoe nu fusese nici sterilizată, nici bănuţ nu avea, dar în fine. Afişe am pus târziu, vecinii au ştiut abia după două zile, când ea fusese deja zărită, dar..na…dacă suntem stradă de cuci şi câinii sunt nerecunoscuţi ca locatari.

 La o săptămână primim primul telefon, cum că a fost zărită pe drumul Poienii cu un husky. Caută acul în carul cu fân. Nimic. Mihai bătea drumul adăposturilor, trecea prin pet-shop-uri, prin cabinete veterinare. Era de neoprit. Ne-am mirat de multitudinea de căţei ciobăneşti germani, aparent liberi, de prin cartiere. Unul era semnalat lângă gară, altul în Noua, unul era pe lângă maternitate. Altul la mall, încă unul lângă o fabrică, unul la blocurile noi de locuinţe din Bartolomeu, unul lângă un Liedl, iar unul cu o ureche bleagă ne-a scos din casă în miez de noapte, undeva în Răcădău (pentru cei ce nu cunosc Braşovul, sunt puncte total diferite in diverse cartiere ale oraşului). Jumătate din ei erau cu zgărdiţe la gât şi neprietenoşi. Abia de reuşeam să-i zărim cum trebuie. Zoe a noastră nicăieri.
 Într-o altă zi, sună un bărbat, care cu o dicţie îngrozitor de greoaie, cu o exprimare şi mai şi, ne-a trimis în apropierea casei noastre, într-o poveste care suna cam aşa: „Am văzut afişul vostru şi mi-am amintit, că un prieten mi-a povestit cum un  vecin de-al lui a găsit o căţea lup, a luat-o şi a dus-o la ţară.” Greu a aflat Mihai numele vecinului prietenului imaginarului personaj de la telefon. S-a dovedit că oamenii luaseră o căţea gestantă şi că pista era total falsă. Dar până să ajungă la omul cu pricina, Mihai al meu, a sunat un pacient, care pacientul a vorbit cu un cârciumar; care cârciumar îl ştia pe povestitor, şi ultimul în listă era cel cu acea căţea gestantă. Alte telefoane îl trimiteau prin Scheii vechi ai Braşovului, în momente total nepotrivite. Oameni inimoşi care mergeau pană unde îşi aminteau că au văzut un anunţ. Nimic, nimic. Orice căutare nu ducea nicăieri. Penultima a fost duminică, cineva semnalând-o lângă Teatrul Dramatic. Am văzut un maidanez frumos dar care nu semăna a ciobănesc german deloc; iar ultima…azi, când s-a dovedit a fi un metis, dar pe care nu l-a văzut personal. În fine, tot sperăm că mai apare de undeva.
Ca şi lucru negativ în această poveste e o întâmplare care mă duce cu gândul la escrocii ăia ce simt fiecare slăbiciune a omului. Exact la o săptămână de la pierderea lui Zoe, când durerea era cea mai profundă, un telefon ne recomanda ca mare expert în găsit de câini, un domn sărit de 60 de ani (de fapt s-a recomandat singur). Şi-a dat întâlnire cu soţul meu, strategic, în faţa Primăriei noi; şi înarmat cu nişte dosare îl roagă să facă o cerere către Direcţia de ecarisaj şi puii mei că nu mai ştiu. Oficial…cică. Îi cere 60 ron pentru înregistrarea cererii, cere 50 ron pentru motorina necesară căutării; îl pune pe Mihai să-l ducă până la nu ştiu ce supermarket, şi se programează, tot strategic, la cabinet că cică ar avea nevoie de serviciile lui. Ce credeţi a dat Mihai bănuţii? Exact! M-am luat de cap când am auzit povestea. Bineînţeles că bon de înregistrare nu a primit, chitanţă deloc, şi omul nu a mai raspuns la telefon nici măcar o dată în 3 săptămâni. Cum să simţi omul în disperarea lui? Uite-aşa, simplu!

Acum, dacă cel care a găsit-o pe Zoe ne-o mai înapoiază vreodată…norocul nostru; dar până atunci Dumnezeu mi-a indreptat azi privirea pe un anunţ care semnala găsirea unei frumoase căţele lup prin Ghimbav. Vă amintiţi dialogul de la începutul articolului. Ce-am zis? Că nu mai iau căţel, da? Ce credeţi că am făcut eu? Am scris în trei secunde ….”o luăm noi”. Serios?, întreba fata posesoare a şase uriaşi în propria curte. Exact, zic. Doar că nu ştiam cum să facem. I-am reprogramat pacienţii soţului, cei după ora 18, şi la 19 era la cabinetul veterinar, unde avea să se facă şi controlul câinelui dar şi întâlnirea dintre el şi lupoaică. Ce credeti că s-a întâmplat? Câinele cum l-a văzut pe Mihai i-a sărit cu labele pe umeri, exact cum făcea Zoe. Era dragoste la prima vedere, cu tot arsenalul. Emoţii pline ale lui Mihai, şi limbuţe vesele de căţel pe mâinile lui. În jumătate de oră era acasă, după deparazitare şi curăţenie în urechiuşe.

Are 2 ani şi jumătate. Zoe are 2 ani şi 8 luni? Cum sună?  În timp ce eram acasă şi anunţam familia dar şi fb-ul de marea noastră întâmplare, mă gândeam că ce bine ar fi să o cheme Zara. Sună soţul să-mi spună ce prietenoasă e, că stă frumos şi firesc în maşină şi că răspunde la numele de Zara. Poftim? Noi nu vorbisem unul cu celalalt. Ce mai, magia coincidenţelor continua. Ajunşi acasă nu conteneam să ne miram de asemănarea cu Zoe, chiar dacă cea din urma era imensă. Culorile, urechile, aluniţele, comportamentul ad-hoc: rea cu ceilalţi câini, cu pisicile, şi niciun lătrat la trecătorul de pe drum. Scâncea după Mihai când l-a văzut depărtându-se, se juca cu mine, exact ca cealaltă, şi n-o plăcea deloc pe Izi_gigilic. A mâncat, s-a jucat, a stat la picioarele biroului, iar acum doarme pe prag, afară, precum un pui.
Ca amănunt hazliu, am legat-o în locul maidanezei preţ de o clipă.  Menţionez că legatul nu face parte din tratamentul nostru faţă de câini, ci doar avem puncte pentru siguranţa vizitatorilor sau pentru unele zile când ne depărtăm prea mult de casă. După ce am mutat-o pe Zara,  Izi-gigilic nu s-a mişcat 10 minute din loc, cu lăbuţa ridicată, semn că e cuminte şi locul ăla e doar al ei. Acum avem ceva bătaie de cap. Cu număr complet de animale, cu reguli noi, ne îndreptăm spre o nouă aventură. Şi dacă dimineaţă o prietenă dragă plângea în hohote că Regina, căţeaua  labrador pe care a avut-o 14 ani, e în agonie, uite că seara s-a încheiat cu victoria întâmplării punctuale asupra tristeţii şi griului zilei. Optimismul lui Mihai lovea din nou. Nu m-aş mira ca şi Zoe să găsească drumul spre casă. Până atunci: Bun venit Zara! Să cerem iertare tuturor pentru lungimea articolului, şi să ne ierte entuziasmul. Regele a „fugit”, trăiască regele!  Aşa şi la noi!