Muză gen…Dali. Salvador Dali….

Aseară purtam un accesoriu natural şi verde pe cap. Nici măcar nu ştiam că-l port dar eram tare fericită să văd căţeii cum săreau în jurul meu şi păreau că mă iubesc necondiţionat, şi mai tare decât de obicei. De când e Zoe fugară sunt mai tolerantă cu animăluţele şi mai puţin tolerantă cu oamenii, spre disperarea celor de pe urmă, care nu reuşesc să mă facă să aud niscai opinii, „cum….că ar trebui să”, şi „nu suntem obligaţi să”, şi „nu poţi compara cazurile” etc. Cu adevărat. Dar eu nu încerc să conving pe nimeni de nimic şi nici nu vreau sa fiu convinsă cu forţa.
Unde mai pui că de ani de zile sunt prietenă cu oameni care nu iubesc animalele şi nu ne-am părăsit reciproc, pentru asta. Despre Zoe să nu mă întrebaţi nimic, că nu-i. Zvonuri doar. Ba, că-i nomadă, ba  că-i luată, ba …că-i prinsă într-un coup de foudre cu un husky. Nimic nu s-a confirmat. Căutările noastre seamănă, clar, cu celebra zicală „căutăm un ac în carul cu fân”. Posibilităţi multiple.
Dar să revenim. Aşadar, agitaţia căţeilor o luam eu ca semn de mare dragoste; neştiind că cele şapte lăbuţe, pe numărate, ce le-am luat peste cap, vroiau de fapt să mă păgubească de podoaba ce o purtam fără să ştiu. Eu dă-i cu joaca, cu certatul, ba…mă enervam peste măsură, până când ajung în faţa oglinzii şi mă priveam de ziceai că am văzut una din operele lui Dali, denumită cum numai el ar fi putu-o face: Lăcustă gigant pe cap de femeie nebună de spaimăIreal moment dar cât se poate de real. Parol! Dar cum Dali numai cu girafele avea treabă, îi mulţumesc în gând unei muze ce mă potcovi cu ideea asta şi scutur din cap să scap de urâta lighioană în paşi de mambo-jambo, împreună cu vânătorii şi dansatorii mei profesionişti din trupa căţelu’.
Scap cumva de podoabă, şi ho-ţop…nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte; că o ia în primire pisica supremă a casei…madame Zizi. Mă satur eu de privit tabloul miniatural format din mâţă şi lighioana verde, şi îmi fecundează iute o idee despre o ieşire mai puţin triumfală din casă, cu ajutorul unui făraş. Bre, dar se supără mâţa care chirăia că-i iau jucăria, că vezi Doamne ea a plătit la vamă pentru ea şi mai merita o doime de timp, măcar, de joacă …acolo. Spumega, mă scuipa, şi cu gheruţele ţinea fosta mea bijuterie.
Am păcălit-o, într-un final, şi am aruncat-o peste gard, spre marea supărare a neamului necuvântător lăsat fără lecţie de dans în jurul unui obiect, cel puţin ciudat. Întrebarea este? De unde, mama mă-sii, am avut eu lăcuste pe cap, şi de ce scriu eu la duzină despre asta? Bărbatul meu mi-a raspuns simplu: un pic de relaxare de week end nu strică. Oare?

Acest articol face parte din aceeaşi duzină de cuvinte. Tovarăşii de joacă îi găsiţi tot în tabel.

Declar pierdută, viitor găsită!

Toată lumea ştie deja că mi-am pierdut câinele. A fugit pe sub gard, ca o fată rea ce e, lăsându-ne trişti şi prinşi în căutări febrile, deja. După ce a trecut şocul, am încercat să ne adunăm într-o acţiune de căutare organizată. Hai da, deh! Mai organizaţi ar fi purecii, la un miting  al păstrării dreptului de a ne ciupi, decât noi. Toată lumea ne-a ajutat cu tot felul de acţiuni: distribuire de fotografii, articole scrise ( mulţumesc, Vienela), sfaturi minunate, utile, distribuire pe grupuri de animale pierdute şi găsite. Multe. Solidaritatea tuturor m-a onorat şi m-a făcut să simt un pic din NOI, cei care mai credem în ceva. Chiar şi acum, când  lumea e dezbinată şi împărţită în tabere datorită evenimentului nefericit din Bucureşti, Zoe a rămas ca şi scop în sine, ca un ţel comun, cu speranţă, dar mai ales credinţă.

Ei, bine..au trecut 10 zile. După afişele puse destul de târziu, după alarme care mai de care mai diverse, de am cutreierat prin locuri în care nici cu gândul nu gândeam, Zoe rămâne de negăsit. Apropo, acest articol e mai mult o informare. Nu vreau să-mi ziceţi niciunul nimic, nici încurajare, nici vorbe bune, nimic. Nu de altceva, dar bocesc o săptămână iar, şi abia m-am oprit. E normal să vrem s-o găsim. Poate doar ăi vreo doi duşmani declaraţi să se bucure de necazul meu, că, în rest, sunt sigură de sprijinul vostru. Şi aici, chiar am remarcat că blogosfera noastră a fost destul de promptă şi nu a rămas indiferentă la fuga lui Zoe din pădurea de pe Dealul melcilor. Mulţumesc încă o dată.  Acum sunt doar….. cu melcii. Nesuferiţii!

E ciudat să văd atâta curăţenie în locul care pare total nefiresc fără ea; e ciudat sa nu o auzi lătrând când vii acasă, dar şi mai ciudat a fost faptul că din capătul străzii unde a fost văzută, ea nu a ştiut să coboare spre casă. V-am mai povestit că locuiesc pe o stradă care are vârf şi vale, pe care nu o găseşte nimeni, nici cu gps, şi unde mă lipsesc să fac o comandă la vreo pizza că ajunge după trei zile, sau în alt loc din oraş …cu siguranţă.  Şi culmea, sunt la mai puţin de cinci minute de CENTRU. Musafirii noi îi culeg din vârf, parcă nedumeriţi că am putea locui pe o poteca asfaltată doar spre deal, valea fiind albie pentru viiturile de pe munte şi pentru şiroaiele de ploaie. Nu-mi mai pasă. Îmi spun că pot face o sumă din avantaje şi dezavantaje şi să mă declar, cumva, mulţumită.

Doar Zoe nu a mai fost mulţumită. A plecat. Mai nou cică e în tandreţuri cu un husky prin Livada Poştei, spre drumul de Poiană. O fi plecat în drumeţie. Azi i-am căutat de mi-am tocit flecurile de la ghete, dar n-am văzut picior de câine. Eu cred că şi comunitarii ascultă ştirile. De ce? Păi, nu era niciunul pe stradă, şi, credeţi-mă, am umblat ceva zilele astea. Parcă s-au mutat toţi pe strada mea, în Noua şi vreo câţiva rătăciţi prin Răcădău (două cartiere braşovene, dacă vă întrebaţi, cumva). În rest, nici unul nu stătea la soare. Ştiţi cum ni se adresează medicul veterinar nouă? Suntem aparţinători. Exact. Şi vreau să mă denunţ a fi un aparţinător de-ăsta, tare naşpa. N-am ştiut să-mi educ căţeii cum trebuie. I-am alintat, i-am lăsat să se alinte, nu i-am dresat, nimic.  Zoe nu lătra la oameni; lătra, în schimb,  la căţei şi la pisici; aducea lemne, pietre, se juca tot timpul. Aşa că, de unde să ştie Zoe fetiţu’ să vină acasă? Nu ştie! Că nu a învăţat-o nimeni! Şi dacă nu ştie, poate va şti altul să o aducă, şi dacă nu o va aduce nimeni …atunci voi învăţa să trăiesc şi cu asta. În fine!

Curând vă voi povesti cum se vede Braşovul din perspectiva mersului pe jos, pe străduţe pe care nu umbli de obicei, şi unde lucrurile au altă culoare şi parfum. Uneori parfumul e de firmă, alteori e de dugheană. Chiar acum când vă scriu, în casa mea de Animal Planet, pisicul Tan mieuna a vânător de soi. Mă uit şi văd în botic un şoarece …viu. Am înlemnit. Noroc, cu bărbatul casei care l-a eliberat rapid pe un făraş, direct pe geam.

În aşteptare

Îmi aşez pe tavă cafeaua, linguriţa, mai nou o licoare care se numeşte frişcă lichidă, asta ca să reduc zahărul fără de care nu simt cu adevărat gustul cafelei. Am încercat cu nu ştiu ce extract de salvie, dar m-am lăsat păgubaşă. Pun doi biscuiţi digestivi şi fug pe terasă, chiar dacă plouă. Pădurea pare un  spectacol de lumini şi umbre, de luciri şi prelingeri, de cascade naturale ce cad de pe frunzele aplecate sub povara picurilor grei şi continui. Miroase a mâl şi a reavăn, miroase a scoici şi îmi vine a râde de ideea mea… din mijlocul pădurii. Parcă şi văd un ţărm de mare în frunzişul meu de acasă.  Şi valuri lovind stânca mea din curte. Ce nebunie mă poate cuprinde uneori! Şi la o adică… de ce nu? Nu pot avea marea lângă terasa mea? În imaginaţia mea pot avea aproape orice.
Un piţigoi, cred că e piţigoi din descrieri, prea e colorat, mic şi gălăgios, îşi scutură penele nervos, nevoie mare. Mai încolo, o pasăre cu o coadă lungă scărmăne, cumva, pământul. Mă scutur toată de răcoare dar şi de plăcere. Mor după zilele ploioase în care pot vedea spectacole neobişnuite. Dincolo de gardul de plasă un câine negru cu o pată albă pe piept mă priveşte curios. E femelă, cred. Se ascunde după pomi, şi îşi scoate căpşorul într-un joc de-a v-aţi ascunselea doar cu ea protagonistă. Am avut dreptate.
De pe creastă vin la vale patru căţeluşi cam de o lună şi un pic. Unul e grăsuţ, semn că e înfipt şi descurcăreţ, mai ales la mâncare, cred. Altul gri, catifelat  pare de departe un şoricel din desene animate. Hopa, mă vede şi curios se depărtează de grup. Imediat e chemat înapoi cu un lătrat scurt. Scheaună nervos dar revine pe traseul de început. Un mititel alunecă şi o ia la vale, rostogolindu-se amuzant printre pietre şi crengi.  Şi-a scurtat traseul la jumătate, şi e nedumerit cum de e primul în şirul lor perfect.
Căţeaua tot nu mă place; îşi continuă jocul ei de avertizare şi control. O las. Privesc în altă parte dar îi admir spiritul ei vigilent de mamă protectoare. Acolo e universul ei limitat de copaci, de zgomote ştiute, de crengi cunoscute deja, de pietre pe care ştiu a le ocoli uşor. Ce caut eu atât de aproape de ei, pare a gândi…
Îmi sucesc fotoliul pentru a privi spectacolul din alt unghi. Picuri călduţi mă mângâie pe frunte şi mă retrag cu grijă mai spre interior. Mă acopăr cu pledul meu călduros de lână. Vreau să mai zăbovesc în locul ăsta pitit de lume, în care te întâlneşti doar cu propriile gânduri şi cu natura dezlănţuită. Închid ochii şi ascult simfonia ploii, a frunzelor şi a pădurii, până mai ieri încinse de arşiţă. Mă uit mirată cât de tare s-a îngustat poteca pe care mai ieri urcam cu uşurinţă. Acum pare cât o palmă de lată. Nu am mai stat aici de multă vreme şi mi-a scăpat acest amănunt. La tot pasul apar melci, melcii ăia pe care îi detest şi nu le găsesc sensul existenţei lor, mai ales când ies din carapace. Toată casa mea pare casa melcilor. Dâre lucioase şi negre lasă în urmă, în nefireasca lor căţărare. Spre ce? De ce?
Tot albul imaculat al casei pare pătat de o invazie a unor vietăţi necerute de nimeni. Mă scutur de gând. Poate nici eu nu am fost cerută pe pământ de ele. Poate ştiu că nu le plac şi se agaţă de zidurile casei mele într-o încercare de pace şi armistiţiu. Nu port război cu melcii. Dar în lupta asta ei sunt învingători. Îi găseşti şi regăseşti în acelaşi loc, chiar dacă i-ai desprins mai devreme. O fi tot el? E altul? Şi atunci de unde legenda cu „mersul melcului”? Poate nici măcar nu e nevoie să descopăr asta, poate e doar o dogmă a naturii, care nu mă preocupă de obicei.
Uite-o, totuşi, în mintea mea prinsă de nimicuri. Da, de nimicuri…pentru că şi mintea şi inima azi e ocupată cu un mare of.  Of-ul meu …ar putea lătra şi intra pe sub gard în orice minut. Dar până atunci i-am invadat locul cu un fotoliu şi o cană de cafea. Linişte! Se aude un lătrat puternic! O fi Zoe!?

Ca de obicei, pe ceilalţi care au scris pentru duzină îi găsiţi în acelaşi tabel găzduit de psi

Toto şi Prinţesa picioarelor lungi

Îmi plac zilele de vară când soarele nu străluceşte atât de tare şi-ţi simţi vântul prin păr ca într-o reclamă pusă în cadru doar pentru tine. Cu Toto în lesă şi gândul departe străbat pavajul ciobit de urmele fierbinţi ale trecătorilor grăbiţi. Ce minunată pare vacanţa dintr-o zi de marţi. Doar tu, cu tine, singură într-o uniune perfectă cu oraşul şi cu glasul dres  de o dojană blândă adresată  căţelului curios. Oamenii par figuri cu măşti trase pe faţă de atâta încrâncenare. Nimic nu-i relaxant. Copiii aleargă spre apa fântânii şi se iau la întrecere printre porumbei, semn că sunt singurii ce rămân neafectaţi de fluctuaţiile vieţii. Toto crede că e de joacă şi încearcă şi el figura. Nu-i ţine. Drumul făcut deja îl toropeşte şi se trage singurel sub un scaun. Ne aşezăm amândoi la o terasă plină ochi, cu un capucino, o revistă şi o sticlă de apă rece. Ochii îmi joacă în cap şi ţes în minte poveşti despre fiecare persoană din jur. E jocul meu, imaginar, atunci când îmi petrec amiezele cu mine însumi.

În dreapta mea trei fete tinere se zbenguiesc într-un dans al mâinilor. N-am mai văzut aşa ceva. E ca un sincron în care doar ele, degetele, spun o poveste. Una are mănuşi roşii şi pare pionul principal al jocului. Îmi retrag privirea ameţită de exuberanţa lor. Toto-tomberonezul a adormit. Mai ridică uneori câte-o pleoapă a verificare, dar se simte în siguranţă şi nu-şi părăseşte locul de la umbra scaunului. În stânga un cuplu ciudat împarte un bol imens de salată. Mănâncă încet cu înghiţituri mici, nevorbindu-şi şi privind fiecare în gol. E ziua sincronului gândesc, uimită de asemănarea gesturilor. Îmi închipui că sunt soţ şi soţie prinşi în menghina obişnuitului din viaţa lor, încât îşi cunosc fiecare tăcere. Par trecuţi de 45 de ani. Sunt eleganţi, simpli şi emană un parfum curat şi misterios. O doamnă mică de statură de lângă masa lor sparge liniştea,  cu o voce stridentă dar nesupărătoare. Îşi cheamă nepotul prins în goana după porumbei.

La o altă masă trei italieni par a se acomoda cu oraşul ce începe să fiarbă încet, încet. Nu vorbesc tare dar fiecare sunet scos răzbate printre noi ca orice sunet străin detectat de radarele limbii române. Chiar şi fetele cu sincronul tresar. Insesizabil pentru că nu se opresc o clipă din dansul degetelor nebune. Tocmai ce treceam pe o limonadă, când auzim un pocnet la o masă rămasă neocupată. Un caiet trântit cu un aer teatral studiat ne semnalează o nouă apariţie. Nu îi e suficient. Împinge cu picioarele interminabile un scaun ce îi deranja poziţia de divă. Priveşte în jur, cu o curiozitate ascunsă sub masca apatiei. Peste mine trece repede datorită căţelului. Parcă ar fi surâs?! Sau mi se pare? O enervează joaca fetelor, se strâmbă la vederea doamnei cu nepotul guraliv, sare peste cuplul tăcut şi chiar şi peste cei trei italieni.

Mă surprinde. Are ţinuta unei dive în toată regula. Nimic vulgar, totul atent pus pe ea, potrivire totală între timp, loc, vârstă şi frumuseţea naturală. Doar atitudinea o dă de gol. Porneşte o discuţie telefonică ce ne agresează timpanele şi ne umple de mirare. Nu ţine cont de nimic. Îi sar cuvintele din gură într-o horă ameţitoare şi în curând pare o discuţie colorată, ce seamăna cu o combinaţie de tip telefon erotic, taraf tv şi ceva pirande prinse asupra faptului. Târâie scaunul încontinuu ca o nevoie acută de recuzită pentru spectacolul ce tocmai îl oferă. Privirea mi-e pironită pe ea spre ciuda mea interioară. Nu reuşesc să-mi desprind gândurile. S-au lipit toate ca într-un conglomerat din momentul apariţiei divei cu picioare lungi. Primii care cedează sunt cei doi ce tocmai îşi terminaseră salata. Pleacă cu paşi nesiguri, distanţi fără să-mi fi lăsat posibilitatea să le ghicesc povestea. Italienii îşi întorc scaunele în direcţia opusă, de parcă, astfel, ar fi auzit mai puţin din conversaţia care, spre norocul lor, era de netradus.

Răsfoiesc Good-food-ul al cărui fan declarat sunt, şi care tronează acasă  în chip de colecţie. Nu am ratat decât trei ediţii, dintre care una o voi recupera acum, în august. Cumva nu o mai aud, dar nici nu mai pot să mă relaxez aşa cum visasem la început. Chelnerul se împiedică sub privirile mustrătoare ale celor din jur, semn că ar trebui sa intervină la poluarea asta fonică.  Îl scap din priviri pe Toto care, în buimăceala lui, se ridică cu tot cu scaun. Scaunul se răstoarnă, cade spre divă, chelnerul se sperie, lumea se amuză zgomotos,  Toto se ridică în două lăbuţe agăţându-se speriat de mine, eu mă înroşesc de neplăcere, încerc să mă ridic dar lesa era încolăcită pe picior, scaun, masă şi căţel. Când credeam că nimic nu se mai poate întâmpla o auzim pe Prinţesa Picioarelor  lungi spunând: „Hai, dragă că vin şi eu spre voi! Sunt aici nişte mitocani care răstoarnă mese şi scaune. E o gălăgie, nici să vorbeşti nu poţi!”

 Pleacă. În urma ei lumea aplaudă iar Toto devine venerat de fetele cu degeţele. Oraşul pare viu şi vesel. Ne privim  toţi cu drag. Ne vedem. Ne observăm chipurile şi zâmbim a frumos. Frumosul trecător şi aparent plecase iar toată negura apatiei se ridicase ca într-o vrajă nespusă. Ne lăsase pe toţi mai recunoscători. Chelnerul era fericit, italienii fumau şi vorbeau arătând spre căţel. Toto era vedeta zilei. O vedetă ce acum zace pe fotoliu. E super-obosit! Oftează în somn! Oare după degeţelele nebunatice? Ştrengarul….

O biată veveriţă, trofeul mâţei vânător….

Tocmai ce făcusem baie. Cu greu. Îmi înfăşurasem cumva o pungă peste piciorul operat şi m-am vârât în cadă pentru ceva răsfăţ. Răsfăţ n-a fost, dar în schimb am ieşit curăţică. M-am aruncat în prosoape şi am revenit în living. Na, că plouă! Ma uit în jur. Doar  Zizi, birmaneza, mă privea cuminte de pe fotoliu. Dacă tot sunt acasă, hai să deschid uşa să văd care din animăluţe binevoiesc să intre în casă. Căţeii, normal. Se bulucesc, înainte de a-i putea şterge, măcar, pe lăbuţe. Bine şi aşa, doar nu-i potop.

TAN-motan

Şi-n momentul ăla, nu ştiu cum fac, dar mă trezesc, aşa, în prosoape, direct în mijlocul curţii, urlând şi ţipând, şi scoţându-mi toate onomatopeele la înaintare. Degeaba. Ce se întâmplase: pisicul Tan, cel mai vagabond dintre pisici, pisicul pădurii, cum îi spunem noi, avea o pradă destul de măricică în bot şi nu-i dădea drumul oricât de mult şi tare aş fi urlat.

Se dusese cu ea în curtea vecină. Precaut…. băiatul. Doar că, de ceva vreme, aici nu mai locuieşte nimeni. La cine să strig, cine să mă ajute? Nimeni! Eram eu, căţeii care mă priveau uimiţi…din casă şi dl Tan….cu o veveriţă bleagă…..ca trofeu. Am aruncat cu pietre, am strigat frumos, am urlat şi mai frumos. Degeaba. S-a ascuns. Udă fleaşcă, cu părul şiroind, ploaia pe mine năvală şi cu sufletul tremurând, m-am retras  neputincioasă.



Veveriţa avea gâtul rupt, avea să vadă, mai târziu, soţul meu. Trofeul fusese pentru motan un fel de joacă de-a ”cine-i mai tare”. A lăsat-o acolo, în iarbă, ca pe un obiect stricat, dar de care se folosise să-şi arate măiestria de vânător. Ca-n viaţă! Mihai încerca să mă consoleze: ”Lasă, o fi fost bătrână sau căzută deja!” Dau din mână, neconvinsă de cuvintele lui.

Nu-mi mai pot vedea în ochi  propriul pisic. Ştiu că e o ”junglă” afară, dar de multe ori, de foarte multe ori, nu vreau să ştiu nimic din toate astea. Era o biată veveriţă. Una din acele mai negruţe, de care aminteam în poveştile mele de pe blog. Mi-e imposibil să înţeleg. Tremur, încă. Noroc…cu scrisul. Asta e balsamul meu, mai nou. Ştiu că trimit pe aici, ceva gânduri şi …imposibil să nu existe ceva care să mă facă să înţeleg că viaţa e cumva, dar nu nedreaptă. Pentru că aşa o văd acum. De obicei, caut o morală, un tâlc, în fiece poveste. Aici nu am. Tristeţe doar şi o veveriţă în minus în pomul meu. Păcat. Mare….păcat.

Motanul autist

Pe casa vecină se plimbă nestingherită o veveriţă. E aceeaşi cu cea pe care am păzit-o vreo 15 minute, să văd dacă mai iese dintr-un burlan, în care se băgase din joacă. A ieşit, într-un sfârşit. Zici că-i varianta veveriţească la omul păianjen. Ce noroc pe e!, zic, şi rămân cu privirea pierdută. E închisă la culoare, nu-i roşcovană ca cea din capătul străzii. Şi mititică! Tare mititică! Stă undeva într-un pom, aproape de casa noastră, şi mai are doua surate …prietene de joacă.
Acum ceva vreme le vedeam cum intrau pe o gaură din acoperişul uneia dintre case. Acum l-au reparat şi iată-le cum fug….prin lume. Trei  veri în urmă, mama a scos-o pe una dintre ele din ghearele unui motan negru ce se aciuase pe aici.  Ciudată perioadă! Nu aveam câinii, şi toată zona noastră era împânzită cu pisici. Le lăsam de mâncare pe prag. Mihai îi botezase pe fiecare. Unul era Pisicu’ Micu’, altul Pisicu’ Negru, altul Pisicu’. Atât. Apăruse, la un moment dat, şi una de rasă, argintie, perfectă, de o frumuseţe rară.
Când m-am trezit, într-o dimineaţă, m-am speriat. Stăteau aliniate, pe gardul de scândură, lat de 4 cm, al vecinului, 5 pisici. Niciuna a noastră: 3 negre, argintia, şi o albă perfectă. Nu aveam cameră de filmat, iar cu telefonul greu să fac o poză prin geam. Vroiam să-l strig pe Mihai, dar nu-mi doream să le sperii. Aveam un tremur imens în mine din dorinţa de a nu fi singura care rămâne cu această imagine pe retină. Am reuşit să–l aduc pe soţul meu în timp util.  Dar poză…..tot nu avem. Curios pe cea gri, perlata şi pe albişoara nu le-am mai zărit niciodată de atunci.
Cu cele negre era interesant. Pe doua din ele le deosebeai greu, tot timpul îl auzeam pe Mihai : ‘’Mă, tu eşti tu, sau eşti altul?’’ Amuzant. Pe unul, cel micuţ,  l-a adoptat un vecin din vârful străzii. Cine nu ştie, încă, credeţi-mă pe cuvânt că strada mea are vârf. Da! Şi…. vale. Ba, sunt şi două peşteri …undeva pe dreapta, în pădure.
Da, dar alea-s raiul câinilor vagabonzi, nu al pisicilor. Pe unul din motanii negri îl hrănesc şi acum,  şi în fiecare iarnă. Zilnic. În restul anului, nu-l mai văd, nu-l mai simt. Îl zăresc pe un acoperiş din depărtare, cu celălalt motan, însemnat în frunte. Lenevesc. Bine fac! Dar să lase veveriţele în pace!

 

De acolo cred că a venit şi unul din motanii noştri, Silver. Motanul autist, cu destui anişori în palmares dar cu multa putere, încă. Se descurcă cel mai bine la capitolul mâncare. Îi biruie şi pe ăi mai tineri. Multa vreme îi snopea pe cei negruţi, intruşi în curtea noastră. Se făceau ghem şi doar mătura era cea care-i despărţea din încăierare. Un an de zile acest pisic nu a ieşit din casă. Deloc. Încă îi era teamă că ne vom descotorosi de el. Ne-a bucurat, însă, fiecare zi cu tot felul de năzdrăvănii. Îşi căuta tot timpul un loc nemaicirculat de altă mâţă şi câte o perioadă nu-l urneai de acolo. Bibelou, nu altceva!
Mi-a scos, el ştie cum, nişte cărţi din bibliotecă şi s-a aşezat în locul lor. Două săptămâni a stat acolo. L-am găsit strecurat în coşuri, pe cufere, dar astea erau de bun simţ. Mai rău cu momentele în care auzeam zdrăngănituri, şi realizam că se va introduce în zestrea mea de la mama, păzită cu sfinţenie de mine până acum. Da, ce ştia el? Era loc nou? Era. L-am extras de acolo, numai eu ştiu cum, şi a trebuit să fac ceva să nu mai poată avea acces. Nu de altceva, dar era de o încăpăţânare nemaiîntâlnită. Nu se lăsa până nu bifa şi locul ăla. Am scos zestrea şi am umplut-o cu ceva cărţi. A renunţat, într-un sfârşit!
Au urmat toate bârnele din casă, toate scaunele, fotolii, sau locuri pe covor. L-a găsit Mihai într-o seară cocoţat pe un tv din bucătărie, se aşeza în cutii, care decorative, care uitate, era şi e un spectacol. Spectacol pe care celelalte doua mâţe ale noastre, nu-l agreau defel. De fapt nu l-au agreat de la început, şi până acum. De trei ani e Silver la noi. Acum se fac trei ani. Era încă frig, chiar zăpadă, aşa că, să  nu ne mai plângem de primăvara asta ….că întârzie! În fiecare an e la fel, doar că uităm. L-am văzut prima dată pe frumuşel uitându-se pe geam, cu ochi trişti şi plângători. Ca un făcut, în faţa lui, dar dincolo de geam, în casă, trona Zizi, birmaneza, ce nu avea nici aia decât juma’ de an de când ne invadase casa şi se credea stăpână absolută. Noi toţi eram intruşii. Tan– motan, liderul absolut, de cinci ani la noi îi era companion
Era ca în basmul fetiţei cu chibriturile, varianta pisicească. Cred ca m-am tâmpit azi, pun animale în rolul oamenilor, dar, na, înţelegeţi ce vreau să spun. Ăştia doi stăteau la căldurică, tolăniţi, iar motănelul trist şi bolnav trecea agale cu un ochi spre noi, şi altul spre pădure. A doua oară, m-am mirat că nu a  mai fugit de pe terasă. A stat doua zile pe un pled uitat pe un fotoliu, fără să vrea, totuşi,  să intre în casă.
A făcut-o mult mai târziu, când a venit exact spre mine. Eram oripilată de cât de rău mirosea. Era plin de tot felul, câlţi de blană, căpuşe, păduchi, pureci. Tot arsenalul.  Şi-o otită gravă, cum aveam să aflăm în curând. De aici mirosul! Dar mi-a fost milă. O milă imensă, cum nu mai simţisem niciodată până atunci, deşi am trăit tot felul de experienţe cu animale abandonate. Doar vă amintiţi şi povestea Zizicăi noastre. Sau a căţeilor! L-a dus Mihai la veterinar, l-a tuns, spălat, vaccinat, tratat de o otita  aia urâtă, de micoze, şi de toate gângăniile de pe el. Timp de juma’ de an toţi prietenii se uitau ciudat la noi: ‘’Altul mai frumos n-aţi găsit de luat, decât pe urâtul ăsta?’’ Cum să explici că era cel mai frumos dintre pisici, dar halul în care se afla atunci  nu lăsa să se vadă adevărata lui înfăţişare. Era de-a dreptul ciuntit.
A devenit cu adevărat frumos. Probleme de sănătate mai are încă, da’, na, le ţinem în frâu. Oricum, astăzi am citit pe net, cum că, ‘’unii’’ de au ţinut un câine 14 ani, vroiau sa-l eutanasieze că-i mirosea gura şi avea un pic de cataractă. Căţelul e acum într-un adăpost prin Timişoara. Eu  tot nu înţeleg, frate, nu înţeleg! Eu zic să ne  eutanasiem şi noi între noi când ne pute gura deja, şi nu mai vedem prea bine.  Că deranjăm! NU? Urâtă treabă! Da’, să mă întorc la Silver al meu, că la ce fermă  a animalelor am, loc de altul nu-i, din păcate!!!!!

E amuzant, Silver, cum se urcă pe scaun, când mâncăm, şi aşteaptă să ne cadă ceva din mâini. Doar v-am spus ca e descurcăreţ, nu? De ceva vreme, vrea doar afară, dar şi acolo îşi caută locuri ciudate. Ieri era pe acoperişul vecinei. Alta casă decât cea cu veveriţa, altfel era război! Azi e într-un ghiveci . Nu, nu cu plante. Nu de altceva, dar Mihai ar cere  azil. V-am povestit vreodată despre soţul meu şi brazda lui cu flori? Nu?  Staţi pe aproape, în cazul ăsta! Urmează……

 

Duminica primăverii. Cu muzicanţi, babe şi pisici…..

Astăzi sunt semne că ar fi frumos şi încântător, unul din cuvintele preferate de soţul meu, şi parcă nu aş crede că ar putea ceva să schimbe acest lucru. întotdeauna mi-a plăcut perioada asta a anului. Vânez orice mugur, mă uit disperată după verde, inspectez pădurea, şi mă bucur de orice cântăcioasă nouă de prin copaci. E un zumzet dimineaţa, că ai senzaţia că eşti în staţiune, undeva de unde a fugit tot urâtul şi toată negura vremii. Lumea trece îmbrăcată de excursie. Grupuri, grupuri. Ne înnebunesc câinii, care sar ca apucaţii să-şi apere bucăţica de teren. Şi pe noi,cred.  Duminica, totdeauna e circulată poteca noastră. În rest, abia de trec câteva persoane într-o zi întreagă. Tanti Maria, muzicanţii (cum le spunem noi) şi poştăşiţa sunt cei ce cunosc tainele străzii noastre. Tanti Maria are 83 de ani. E robustă şi energică. Dacă o opreşti s-o întrebi de „buna ziua”,  nu poţi să nu rămâi uimit de cât de vioaie şi pozitivă poate fi. Aduna mâţele cartierului, merge cu faimoasa ei sacoşă cu rotile la cumpărături, iar uneori chiar mai are grijă şi de cei doi copii ai muzicanţilor. Şi totdeauna, absolut totdeauna, indiferent de vreme, merge la biserica. „Mă duc mamă acasă la Dumnezeu să-i mulţumesc că mă ţine sănătoasă’’, ne spune ea bucuroasă ca a mai putut să urce şi  să coboare dealul, care la noi se numeşte stradă. Azi n-am zărit-o pe tanti Maria, dar sigur nu s-a abătut de la programul ei. “Muzicanţii’’ sunt de fapt doi tineri căsătoriţi de mici,  cum îmi place mie sa cred. Trec tot timpul cu instrumentele în spate, ca doi copii cuminţi cu ghiozdănele  şi multă seriozitate. Fata e atât de firavă şi feciorelnică, încât nu ai crede că e posesoarea a doi copii minunaţi: o Mara de cam 5-6 ani, şi un Toma de vreo patru. Că e o bună violonistă nu trebuie să vă mai spun, sper ca aţi ghicit singurei că de fapt ‘’muzicanţii’’ mei sunt muzicieni de soi, la Filarmonică. Nici pe ei nu i-am văzut azi. Şi totuşi nu e linişte.”Uite, trec turiştii!”, îmi zice soţul meu abia întors de la agenţia loto, unde îşi lasă speranţa pana la tragerea următoare. Mă contrazice. Îmi spune că se întoarce cu speranţa şi o transformă în lucru normal, că dacă spune certitudine, s-ar putea să mă sperii. Aproape că îmi vine să-l cred că va avea într-o zi noroc la potul cel mare, sau la unul mai mic. Prea e convins. Şi de ce n-ar fi? Dacă tot joacă! „Bei o cafea?”, îl întreb. Aşa de duminică. Adică în tihnă, fără telefoane, nu pe fugă, şi nu rece. Ne balansam amândoi pe leagănul din curte, înfriguraţi uşor, dar fericiţi. Vine primăvara oare? Să fie aievea? Ne uitam unul la altul şi îmi răspunde entuziasmat:”Vine sigur, lalele mele sunt de-o şchioapă, vino să vezi!”Mă ridic să-i admir munca. Mă bucur de bucuria lui, în primul rând. Cei doi motani se tăvălesc pe lângă noi, se întind de plăcere şi parcă se minunează şi ei când ne văd prin curte. Azi Tan motan face 5 ani. Ce a trecut timpul! Mai ieri era ca un liliac: mic, mic şi cu urechi precum avionul. Mihai tot timpul spunea:”Ăsta-i aviator, mamă! Acuma zboară!” L-am primit de mititel, în locul celui ce nu se adaptase la pădure, şi care a sfârşit inexplicabil. Pe Tan cred că l-au luat prea repede de la pisica mamă, că nu putea adormi dacă nu „sugea” în gol şi din podul palmei mele. Dacă întârziam prea mult la culcare, venea, mă mieuna uşor, şi îşi cerea bucăţica de palmă pentru ritual.

 

 Era super amuzant. Într-o zi, aveam musafiri mulţi în casă. S-a dumirit el că nu-i rost de culcare şi a sfârşit pe o canapea sugând degetul mare al soţului italian, al prietenei mele. Culmea e că niciunul nu se mişca, să nu se deranjeze reciproc. A rămas de poveste asta. Tan e cel mai şugubăţ pisic. A fost o perioadă numit ‘’ Gheorghiţă’’ de tanti Ana, vecina dusă la stele. Aleargă toate mâţele pădurii şi tot el nu a intrat o luna în casă, când am făcut greşeala să aducem doi „zuzuci”. Adică: doi papagali. După ce i-am dat, nu intra de ….miros. Încă îi simţea în casă.  Supărat tare. Cu Zizi, birmaneza a fost iubire mare. Dar platonică. Ce sa fac? Toată menajeria noastră a trecut prin programul de sterilizare.”Ba nu ..toată!, îmi şopteşte bărbatul meu, căţelele au scăpat …deocamdată. Cu Silver, motanul intrus, venit ultimul, nu au trecut la sentimente mai bune nici acum. Dar fără bătaie, incidente sau altele. Se ignoră. Aşa se ignoră şi acum. Stau întinşi la „soarele ăsta cu dinţi” şi privesc miraţi la Mihai cum spune întruna: „Hai, că-i primăvară, femeie! E primăvară! Ieşim?”

 

Meciul Tîrnovenii-Toto tomberonezul….

  • Ei, acum o să spuneţi ce e atât de senzaţional în găsirea unui căţel? Păi, e plin net-ul de anunţuri de căţei pierduţi, găsiţi, abandonaţi, care mai de care cu o poveste plină de emoţie şi adevăr. De ce ar fi asta mai deosebită decât alta ? Şi totuşi e! Pentru că e a mea!
  • În fiecare casă sunt împărţite sarcinile: cine găteşte, calcă sau spală rufe. Altul spală curtea, căţeii şi, bineînţeles, maşina. Ca la ţară. Doar că ca nu dă nimeni ouă, lapte, carne, ci primim doar zâmbete, pupici şi drăgălăşenii, şi de la om, şi de la animal. Tocmai din această cauză, Mihai crede ca l-am găsit pe Toto datorită stării mele uşor „paranormale” din acea zi. Altfel nu-şi explică cum, deodată, am sugerat că ar fi cazul să ducem maşina la spălătorie. Eu, care nici nu văd, nici nu aud despre această atribuţiune ce nu-mi aparţine defel. De data asta, era vizibil murdară, drumul lung dus şi întors de Baia Mare nu o făcuse pe biata maşina să mai arate aşa cum trebuie.
Tocmai ce făcusem un giratoriu, după ce dusesem la bun sfârşit operaţiunea „spălătoria”, că mă trezesc spunându-i lui Mihai cam aşa:
-Auzi, iubire? Eu cred că am văzut un căţel de rasă, singur, pierdut şi derutat!
-Adică, tu, în câteva secunde, ai avut timp să vezi un căţel de rasă, oarecum, pierdut? Şi tragi concluzii? Eşti paranormală cumva? Că mă tot bate un gând de azi dimineaţă de când ai vrut la şamponat maşini!
-Măi, nu sunt! Dar căţelul era frumos foc, să ştii!
 -Atunci, zi repede! Întorc sau nu?, spuse posesorul a trei mâţe şi doi câini, deja existenţi în ogradă.
– Întoarcem!, zic…
  • Parcăm. Ne uităm în jur. Hop, vedem mititelul! Frumos cu adevărat! Şi murdărel, cu ochi maro, cu guriţa strâmbă a mirare, lăţos şi cu dinţii la vedere, dar neameninţători. Nu l-a putut prinde. Ceva l-a oprit pe  Mihai să-şi expună mâinile (fie vorba între noi, ele ne asigură traiul de zi cu zi) riscului şi imprevizibilului, fie el şi în faţa unui mititel căţel maro. Acum, de când îl cunoaştem, ştim că am procedat corect. Totolică al nostru fiind un căţel destul de nervos în situaţii necunoscute.
  • Nu ne-a aşteptat să devenim mai îndrăzneţi. A zbughit-o frumuşelul în autogară. Noi după el, ca apucaţii.  Fugea căţelul, fugeam şi noi; mergea maroniul în zig-zag, în zig-zag făceam şi noi paşii. La un moment dat a dispărut. Nu mai era nicăieri. Sub ochii noştri, convinşi că nu are unde să se facă nevăzut. Uşor de prins, la cât era de mic, am gândit la început. Na, belea!  Dintr-o dată colţul cu pricina devenise Triunghiul Bermudelor. Hopa! Şi căţelul era paranormal!
  • Era acolo, în autogară, un zid misterios. Cum ajungea la el zulufatul, cum dispărea ca prin farmec, spre stupoarea noastră, care ne aşteptam să-l găsim dincolo de el. Dar nimic. Zici că se evapora. Doua ore l-am căutat în toate locurile posibile. Nimic. Găsisem şi deja pierdusem căţelul. Bâzâiam şi pendulam pe acolo ca nebuna. Mare supărare!
  • Trebuie să vă spun, că locul în care jivina noastră ne-a momit, ca fata morgana, era rău famat. Punct de întâlnire a navetiştilor, dar şi a peştilor şi prostituatelor din zonă. Acum nu vreau să-mi fac un deserviciu, sugerând oareşce, dar nici prea bine nu arăta imaginea a doi nebuni de oameni, care nu mergeau alături, ci se plimbau aiurea prin autogară.  Colac peste pupăză, pantalonii mei scurţi,  purtaţi cu cizme de vară, lăsau loc de interpretare şi imaginaţie.
  • După  alte două ore ne-am întors. Tot pentru căţel! Înarmaţi cu o lesă, zgărdiţă şi musai nişte şuncă prăjită pentru momeală. L-am găsit iar! Greu! Dar l-am găsit! Dar nici măcar  bunuţul din mâna noastră nu l-a îndreptat spre noi de bună voie. Venea încet, spre bucuria noastră, ca o păcăleală, ghicindu-ne parcă intenţiile, pe care, se pare, nu le prea agrea în clipa aia. Când vroiam să-l înhăţăm, fugea ca nebunul prin autogara ceea, până unde credeţi ? Aţi ghicit! Până la zidul misterios!  Şi iar dispărea! Dumnezeu ştie unde, că noi nu am aflat nici până în ziua de azi.
  • A doua zi am luat-o de la capăt: venit, căutat căţel, găsit căţel, fugit, dispărut şi gata. Misiune zero. Le-am aprins imaginaţia oamenilor ce nu pricepeau ce-s cu zănaticii ăia plimbăreţi. Am cules, în schimb, informaţii despre zulufat de la babele iubitoare de căţei. Aşa am aflat, că acesta era în tandreţuri zdravene cu o”urecheată” gestantă dar loială şi că o păzeşte câte 4 ore, după care dispare iar. Bucuroşi, nevoie mare că nu-i al nimănui, revenim lunea, de acum. Nimerim fix în meciul Dinamo-Braşov, cu suporteri, poliţişti şi babe compătimitoare. De data asta, incredibil, tot cartierul era informat că suntem în căutare de căţel maro. Până şi poliţia. Semn că veştile circulă repede.
  • Şi iar a apărut, şi iar l-am pierdut. Super-epuizant. Ba, mai mult în agitaţia creată de zgomotul meciului şi deja-vu-ul  ce-l avea căţelul cu doi ciudaţi  ce tot încercau să-l înhaţe şi-a însuşit o stare nouă de autoapărare. Cum ne vedea, fugea ca din puşcă. Asta era să-l coste şi viaţa, pentru că, într-un astfel de moment, numai ce-l zărim pe frumuşel fix în stradă, în faţa unei maşini. Gândul nostru de moment a fost că ne punem cu soarta şi că el e menit să stea acolo. Era prea mult. Prea dureros şi dezamăgitor.
  • Cu toate astea, o idee salvatoare a venit dinspre cea mai tânără dintre doamnele blocului: „Lăsaţi lesa şi numărul de telefon şi vă dau eu căţelul curând!”, ne-a zis ea cu un glas plin de siguranţă. Şi curând a fost. În două ore, pe ceas, ne-am luat în primire trofeul sub privirile poliţiştilor care deja ne reperaseră în salvatori de căţei. Câţiva suporteri aplaudau admirativ. Pe noi. Nu meciul. Acesta nu ştiu ce rezultat a avut, dar meciul căţel-Tîrnoveni s-a încheiat cu victoria greu încercată a Tîrnovenilor. Plecam acasă fericiţi. Noi. Nu şi zulufatul speriat, dar teribil de blând.
  • Aici începea o altă aventură pentru el. Izi, maidaneza, nu l-a acceptat din prima, pentru că iubăreţul nostru se şi amorezase. În direct.  Doar că nu-i era suficientă apropierea ci vroia ceva acţiune. Doar el. Noi, restul, în frunte cu Gigilic, eram de cu totul altă părere. O seară doar s-a învârtit în jurul miresicii lui. A doua zi l-a luat în primire  un nenea veterinarul care l-a transformat urgent din sultan cu urecheate şi gigilici într-un eunuc sadea. Că arăta deplorabil, cu blăniţa îmbâcsită ce a căzut repede la cosmetizarea oferită la cabinet, nici nu mai spun. Toţi purecii, ghemotoacele şi mizeriile au dispărut lăsând loc pentru un nou look de căţeluş caraghios de care ne-am îndrăgostit iremediabil.
  • Dar sentimentele  faţă de prinţesa noastră neagră, de două ori decât el ca mărime, i-au rămas. Acum se iubesc sincer, iar Toto  tomberonezul, care şi-a ales numele în mai puţin de o oră, a ajuns mascota casei. Jucărie vie!  Cum spuneam pe aici, la ce zgomot face uneori, mai ales la hârjoneală, îl mai numim şi ‘’tazmanianul’’.

 

  • Uneori mai trec cu maşina prin zona autogării. Mă trezesc zâmbind şi privind zidul numit de noi, ‘’Triunghiul Bermudelor’’. Oare unde dispărea zulufatul nostru? El ştie! Doar că nu vrea să ne spună şi nouă. Stă şi îi roade urechea, de vreo juma’ de oră, lui Izi, zisă şi Gigilic. Şi roade, roade şi….iar roade….

Lolita, un căţel cu inimă de leu

Când mă gândesc la toți aceia care tratează animalele ca pe un vânat, pradă, sau trofeu, jur că mă iau nervii! Urăsc vânătorile lui Ţiriac şi îi detest pe cei ce au această „pasiune”. Nu pot spune că nu am şi alte sentimente faţă de aceşti coloşi ai pădurii. Aş minţi. Firesc, aş spune, după ce bifezi, ca experienţă,  o întâlnire, aproape, faţă în faţă cu ursul. Ce ai putea sa faci întru apărarea ta? Mai nimic. De fiecare dată am avut noroc. Ceva ne-a despărţit de vizualizarea, aia, reciprocă.  Poate, doar, preocuparea sa pentru a-şi găsi drumul, în hăţişul oraşului în care ajunsese de voie, de nevoie, m-a despărţit de vreo tragedie. Locuiam, încă, în Noua, când au ajuns până la noi ecourile unei  întâmplări cu un om care nu a avut şansa mea – aceea de a nu fi în raza lui vizuală. A ieşit rău.
De atunci am tot auzit de astfel de nenorociri, din păcate. Locuim în centrul Braşovului, acum, pe o stradă pe care o confunzi, uşor, cu o potecă de munte. În pădure, direct! Pare ireal când spun asta,  pentru că nu-ţi închipui toate cuvintele acestea la un loc – Braşov, centru, pădure, urşi. Şi totuşi, în 2007, încă mai coborau urşii gunoieri în Răcădau, când s-au gândit cei ce îi aveau în vedere să-i monitorizeze cumva.  Pe unii să-i ducă  în Rezervaţia de la Zărneşti, pe alţii în alte zone neştiute. Au rămas destui şi în pădurile noastre. Au încercat să asigure containerele de gunoi în aşa fel încât să nu-şi mai poată procura hrana de acolo. Dar cred că nu a fost suficient. De undeva mâncarea trebuia luată, iar în sălbăticie pădurarii nu ştiau cât puteau asigura asta. Aşadar, continuau să coboare, disperaţi, în oraş. Poate datorită lor, uneori, auzeam, în noapte, haite de câini lătrând prelung şi continuu, năucitor şi inexplicabil pentru mine, atunci. Mă trezeam, a doua zim şi-mi spunea mama: „Ei, a trecut ursul!”
Rostea cu o seninătate şi naturaleţe, de zici că venea în vizită pisica vecinei. Avea o singura supărare mama- Lolita! Lolita era un câine pitic, cu ochi vii şi suflet chinuit. Nu-i plăceau oamenii, nu-i plăcea nimic în curtea noastră. Nu se adapta, dar nici nu voia să se adapteze. Am iubit-o greu, ca pe o obligaţie, ca pe un copil rebel care face prostii dar ştii că e al tău şi nu ai ce face. Credem ca, în cele 6 luni cât a stat la alţii, sigur a fost chinuita de cineva. Săraca! Când o mângâiam …tremura şi când o chemam nu venea niciodată. Soţul meu, care e topit după animale, aproape, bolnăvicios, aş spune, era dezamăgit mereu. Dar ne obişnuisem cu ea, aşa, în decor, fără să latre, făcându-şi nevoile fix în faţa porţii sau mai rău pe preşul de la intrare. Ce mai? O provocare! O apuca lătratul când dormeam mai bine, în liniştea nopţii, niciodată când trebuia. De aici şi dezamăgirea mamei!
Odată, pe la trei dimineaţa, hărmălaie mare. Ies în curte şi o găsesc pe mama rezemându-se de gard,  spunând sec: „Trece ursul!” Toţi câinii lătrau înfiorător, doar Lolita noastră dormea cu burtica în sus! În prima fază m-a buşit râsul, dar când am zărit fundul ursului, ce se depărta de casă, mi-a cam pierit zâmbetul. „Mamă, ăsta ne-a luat în colimator. E a treia oară când trece pe aici, săptămâna asta. Ce ne facem oare? Sunt flămânzi! Şi, Lolita asta, n-a lătrat deloc, mai aveam un pic şi lătram eu!”,  îmi spunea mama extrem de supărată.
De vreo doua ori a mai trecut ursul în vara aia. Apoi tăcere. Uitasem. Pana în 2009. Mama se mutase la Buzău. Lăsase în urmă Braşovul, urşii, pe Lolita şi pe noi. Rămăsesem singuri, singurei. Noi, Tan motan şi Lolita. Mă obişnuisem greu cu zona asta de linişte şi sălbăticie aparentă.  Într-o zi a vuit oraşul că pe Dobrogeanu Gherea, strada vecină cu noi, un urs s-a căţărat până la mansarda unora,  a distrus garduri, grădini, şi câte şi mai câte.  Uite aşa ne-am trezit şi noi, din nou, cu el  pe uliţă. De fapt era pe poteca pădurii. Ce ştia el, săracul? Păream noi intrușii, nu el.
Noi habar nu aveam că, deja, alarma era dată.Vecinii, speriaţi de pericolul ce ne pândea la poartă, anunţaseră poliţia. Veniseră doi comunitari, total nepregătiţi şi cu spaima-n ochi. Maaare ne-a fost mirarea, însă, să vedem cei doi poliţişti mergând alături,înghesuiți unul în altul, cu ursul după ei. În coadă, vecinul Domi, uşor vesel de la o sticlă de chimion. Fără pantaloni, cu o cămaşă băgată-n, mă scuzaţi, chiloţi, din care fluturau capetele ei de zici că se pregătise de un ritual războinic. Avea vecinul Domi şi un băţ luuuung în mână şi zbiera cât îl ţineau plămânii: „Să lăsaţi ursul în pace, da? Ursul e prietenul meu. Nu face nimic. Lăsaţi ursuuul! Îi arăt eu drumul!” Şi ca un făcut, ursul mergea încet, încadrat de cei trei, spre marea noastră uimire.
Şi Lolita tot n-a lătrat. Nu ştiu continuarea, dar la doua zile, un prieten a ajuns transfigurat la poarta noastră după ce a dat nas în nas cu el. L-a derutat puţin şi a scăpat. Nu mai aveam linişte. Am mai auzit vreo doua nopţi de hărmălaie, iar la o săptămână de la acel incident, când încercam să înlocuim vechiul gard şi lăsasem loc cât să iasă o pisică, o vedem pe Lolita pe stradă. Greu s-a reîntors. Ca un făcut, după câteva zile, au găsit-o  moartă  doi oameni ce ne ajutau la gard. Nu eram acasă. Din fericire, zic. Nu aş fi suportat imaginea. Lolita noastră, inimă de leu, cu frică de oameni, dar vitează fără să ştim, s-a pus cu cine nu trebuia. Cu ursul. Nu mai era nimic din ea, spuneau cei care au văzut-o. Eu m-am ferit. Am vrut să o am în minte, aşa ciudăţică, cum era. De atunci ursul nu a mai trecut pe aici. Am văzut o ursoaică într-o seară doar, tot în 2009, la vreo doua luni dupa întâmplarea nefericită şi am sunat la 112 să feresc nişte tineri care se pupau pe aleea pe care voia să se îndrepte ursoaica. Nu ştiu ce au hotărât cei în drept, cu mine nu au fost prea amabili.  De vreo tragedie nu am auzit, dar eu, de atunci, privesc înapoi…cu grijă . Acum, am trei câini hotărâţi care nu lasă nelătrata nicio vietate, fie el om, animal sau pasăre. Câteodată, însă, îmi îndrept gândul spre Lolita, cea cu inima de leu! Sărăcuţa……creatură….

Ursul gunoier. Pericol sau obiectiv turistic?

  • După ce ne-a făcut ursul prima vizită, pe strada noastră liniştită, nicio fotografie din lume nu mă mai putea mira. Aşa că, cea care am primit-o, ieri, cu ursul urcat la mansarda omului nu mi-a smuls decât un zâmbet. Acum nu vă gândiţi că le ies în întâmpinare cu pâine şi sare. Ah, nu! Ba, chiar am prins un obicei, bun de altfel în orice situaţie, de a mă uita în spate când circul prin zonă. Aşa de siguranţă…..
  • După cât trâmbiţez pe aici, cred că deja aţi aflat cu toţii că 30 de ani am locuit într-un minunat cartier braşovean, numit Noua. Era o mândreţe de cartier. Avea pe nedrept o reputaţie îndoielnică. Aşezat destul de departe de centrul Braşovului, plin de ”venetici” (oameni ce nu erau pe placul celor născuţi şi crescuţi în urbea noastră), recunosc că nu m-au deranjat niciodată aşa zisele inconveniente. Am trăit o viaţă interesantă şi plină, acolo. Dacă sunteţi curioşi intraţi pe Google şi aflaţi ce ”staţiune” minunată a devenit această zonă. Dar despre asta altă dată. Promit!
  • Acolo a fost prima mea întâlnire cu Măria sa, Ursul. Şi nu la Zoo, cum sigur se gândesc cei ce locuiesc acolo şi ştiu că  grădina zoologică era la doi paşi. Nu! La containere, fix lângă blocul în care locuiam. Horror. Era ora 2, în noapte. Parchez eu tiribomba mea roşie, cobor şi încremenesc lângă ea. Nu suflam, nu mă mişcam. Nimic. Nici să mă frec la ochi, pentru a mă asigura că văd bine, nu-mi venea. Mă uitam cum răsturna containerul doar cu labele din faţă. Lejer! Natural! Impresionant! Ca un făcut, nimeni în zonă. Mai bine,  zic! Dar na, ce fac eu acum? Să urc în maşină din nou!, mă gândesc
  • Iaca aşa! Da’ cum? Făcea râşniţa mea un zgomot când o deschideam!!! Văleleu!!! Să fug? Nuuu, n-ar fi fost bine! La un moment dat, văd ursul nostru, cu pricina, băgat tot în container. Îmi spun că ăsta ar fi momentul să intru tiptil în scara blocului. Ajung, doar Dumnezeu ştie cum, direct în lift. Descui uşa apartamentului şi masochistă cum sunt, plus curioasă rău, fug în baie, de unde aveam vizibilitate maximă. Mă urc cu picioarele pe vană şi văd în direct cum ursul nostru se plictisise de ceea ce găsise sau nu găsise şi pleca tacticos printre….blocuri.
  • M-am înfrigurat toată. Vai de pălăria omului ce ar fi putut să se întâlnească cu domnişorul Moş Martin al nostru! Printre blocuri,  spaţiul era îngust. Oricum, periculoasă treabă! Nu vă spun că, la cât de imens era ursul, cel pe care l-am văzut după vreo alţi 5 ani, pe strada pe care m-am mutat apoi, părea bebeluş. N-am auzit atunci de vreun om păcălit de urs sau invers. Eu mi-am păcălit soarta, în seara aia.
  • Grotesc mi s-a părut, în schimb, când, într-o zi, fără să-mi spună unde mergem, înarmat cu un aparat de fotografiat, un ”amic” s-a gândit să mă impresioneze. A virat maşina  pe un drum ce ducea în alt cartier vestit al Braşovului, Răcădău. Din maşină am văzut urşii gunoieri. M-a prins o tristeţe iremediabila, iar omul, ce nu ştia de păţania mea, era oarecum surprins de ce nu sunt într-o stare de exaltare, cumva.
  • De atunci, poveştile cu urşi au tot continuat. Am să vi le mai spun, pe aici. Unele triste rău, altele horror, iar unele  în care te lua mila. Câtă vreme le-am stricat pădurile, le-am împuţinat hrana şi le-am devastat ”căsuţa”, au început ei să vină în casa noastră. Peste tot. Nu mai hibernează, îşi apară puii, devenind agresivi  şi îşi caută hrana. Pe aici, în oraş.

 

  • Deunăzi, am citit într-un pliant, ca obiectiv turistic: ”vizitarea urşilor gunoieri din Racădău”. Nu, zău? Ce, Răcădau…frate! Vă invit la mansarda omului de pe Dobrogeanu Gherea (aproape de casa mea, cum spuneam).  Poate luaţi masa împreună! Vai….de noi!