Macazul

Soba aceea tip Vesta, cu faianță albă pe margine, cu ușița de bronz întredeschisă, suficient cât sa vezi lucrătura migăloasă de meșter priceput care trebuia să lase ceva din el, ca într-un macrameu oțelit, ocupa jumatate din bucătăria  care ținea loc și de cameră de zi, și de iatac odihnitor, și de salon unde cafeaua își lăsa forfota și savoarea ȘI pe margine de plită, umplând totul cu mireasmă arsă de zaț învolburat. Mereu dădea cafeaua-n foc, și mereu chicoteau, amândoi, de parcă se așteptau la asta. Cumpăra boabe prăjite, de la vecinul cu rude în Constanța, și venea cu ele în sân, scoțându-le de acolo cu un surâs de Giocondă fericită. Aveau să le ajungă o vreme. El descânta mașina aceea veche, de lemn machiat de vreme, care mirosea a dragoste și bucurie, și, periodic, măcina boabele plăcerii lor vinovate, cu mișcări calculate,  să le ajungă o vreme. Se bucurau, apoi, timp îndelungat, de parfumul acela natural, din cameră, care parcă aducea povești de departe.

Pe scaun, zăceau zeci de rebusuri, reviste, ziare, bucăți de hârtie îngălbenită care dădeau aerul acela de maculatură, dar care aveau un secret macroscopic, de altfel, -nici nu creștea, nici nu se micșora vraful acela impresionant, semn că unele mai dispareau în focul sobei pe care o îngrijeau și o curățau ca pe o podoabă de preț.  Însă, fără răsfoitul insistent printre ele, ca într-o căutare de google, de acum, știută și sigură, nu se putea începe ziua.

Târziu, aveam să văd  o sobă la fel, într-un apartament cochet din Paris, iar proprietarii o considerau obiect vintage, de neprețuit. Nu cred ca cei doi aveau habar de asta. Era însă atat de folositoare incat nu își puteau imagina să o înlocuiască cu vreunul din nefericitele obiecte stas, fără personalitate, care se găseau în mai toate apartamentele. Două căni de porțelan brut, care aveau desenate o floare de mac, așteptau cuminți umplere cu bucurie aromată. Pâinea se rumenea pe margine, lângă ibricul arămiu, iar din cuptor se auzeau niște bolboroseli timide. Nu era cine știe ce; prânzul lor avea ceva din simplitatatea aia de… faianță albă – niște  macaroane cu brânză  și o ciorbă de lobodă și măcriș, cu omletă din vreo cinci ouă babane -singurul lux acceptat în viața lor de orășeni cu doruri înnodate în curtea din spate. Acolo aveau câteva găini, un porc mic, câteva nutrii și câțiva iepuri. Muntele le dădea binețe și le aducea aminte de ce se mutaseră din satul cu nume de trecere seacă. Era la doi pași de ei și erau fericiți că sunt la adăpost de priviri indiscrete.

Cu două felii de pâine prăjită cu unt și gem de măceșe– heciumpeci-, cum se spunea aici, în zona asta, și pe care-l păstrau pentru clătitele de duminică, aveau să înnobileze dimineața care se anunța perfectă. Priveau pe fereastră la clădirea care avusese rol de gară, într-un trecut tare îndepărtat. Cărămida roșie se fălea cu iedera sălbatică prinsă parcă de un grădinar cu talente de magician. O tufă de caprifoi se sprijinea de un stâlp de lemn. În apropiere, două șine vechi, aminteau că zona aceea nu părea atât de nouă…cum ai fi crezut. Macazul vechi încă rămăsese semn într-un loc unde bifurcațiile nu existau. Paradox sau nu, o bancă și un felinar…lăsau semn de aducere aminte a unor treceri. Alte treceri.

Încă se tachinau de la mirosul de zaț ars, când soneria se auzi și în poartă doi bărbați, cu trenciuri gri și pălării la fel, le aduseseră o notificare. Nu își imaginau că acei domni, deveneau mesagerii-măcelari, distrugători de basme făurite cu greu. O lovitură ca de măciucă însemna fiecare literă și lacrimi de disperare curgeau în neștire.

-Vă aducem la cunoștință, că……până la sfârșitul anului trebuie să….

Toată zona trebuia rasă și în locul gării vechi sau a caselor mai nou apărute. „tovarășul” voia să construiască un nou complex de…, iar ei mutați cu forța în apartamente repartizate de stat. Flacăra din soba Vesta se stinsese. Flacăra neputinței lor se aprinse, iar ei răsuceau hârtia  cu aer maculat, de zeci de ori, tot sperând ca destinatarul să fie altcineva.

Treceri, alte treceri. Ale lor. Erau greu de acceptat. Ieșiră afară, în stradă, să vadă dacă și ceilalti primiseră vești cu nume de disperare. Se oprira la banca cu macaz, cum îi spuneau ei. Din curți urletele de neputință începeau a se auzi. Nu insistară să-și unească durerile. Îi puse mâna pe umăr și spuse încet:

–Și totuși, aici nu e o bifurcație. Simt că noi nu vom schimba decât lacrimile pe bucurie. Singurul macaz  a fost tras demult. Nu, noi vom fi mai norocoși. Vei vedea!

Și jumătatea de an trecu, mai repede decat își imaginaseră. Își promiseseră că se vor bucura de parfum de cafea și munte, de oaza lor de frumos și nu vor imbatrani de disperarea finalului. Nu părea că mai exista ceva miraculos în toată povestea asta, dar erau singurii care nu își căutaseră soluții avantajoase sau zone de locuit potrivite felului lor de a fi.

Iarna părea   blândă, iar tufa din gara veche era încă verde. Se apropia Crăciunul. Ultimul din casa lor de poveste. Ascunși sub coama aceea de munte, il vor trai cu bucurie, apoi fie ce o fi. Pe plită ibricul arămiu canta aria lui cu note orientale. Mirosea a cozonac și a mâncare de cartofi. Ceva de zi cu zi, și doar un strop de sarbatoare viitoare. Niciunul nu își arata îngrijorarea. Se uitau doar după niscai zăpada: Sa mai pună puțină vrajă pe brazi. Atat mai vreau. Macar inca o data!, gândi ea..

Nu a nins. Deloc. Dar nici macazul nu l-au schimbat. A schimbat țara un macaz important in acel decembrie  ’89. Și căsuța, și gara veche, și tufa de caprifoi mai sunt tot acolo. Doar metalul semnelor de odinioara nu mai exista. Au fost furate și duse la fier vechi. Acum însa, după atatia ani, doar o cană mai e pe sobă, vraful de maculatura e din ce in ce mai mic, cafeaua se cumpara gata rasnita, măceșele sunt din ce in ce mai rare, cat pentru vreo două borcane cu aer de contrabanda, iar in spatele curtii, vreo patru găini …mai aduc aminte de o gospodarie cu urme de sat. Doi pisici stau tolăniți și îmi torc povesti noi și vechi. Pe una ..tocmai v-am spus-o.

Și astfel, am schimbat și eu macazul tristeților și bucuriilor de viață. Am lipsit prea mult de aici și de peste tot. Cuvintele și-au căutat loc în mine și v-am adus ceva de ieri, de azi și, sper, de mâine, când cine știe pe ce drumuri mai pornim. Până una-alta: Bine v-am regăsit, prieteni!

La Eddie, in tabel, veti gasi și duzina de cuvinte-:mac, macroscopic, macina, macaroane, macrameu, maciuca, macris, maculat, maculatura, macese, macelari, machiat, și tema fixa ,,macazul”, în  variantele altor participanți, tot pentru clubul celor 12 cuvinte.

gara nu are legatura neaparata cu articolul, dar iubesc imaginea asta cu iedera și sine de tren

Publicitate

Se vede alb peste munți

…fotografie Livia Stanga

 

Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară. Veștmânt curat ce are cusut pe poale liliac și iasomie, iar în suișul gândului dumnezeiesc mâneci de alb  ating norii în îmbrățișări îndrăznețe. Se văd munții mei cu aer curtenitor  de amorezi înverziți în inimă, dar cu tâmple albite de așteptări nesfârșite.

 

Nouă ne-au trimis, în curte, puțină brumă care a curs, parcă, din ochii lor cu luciri stâncoase, făcându-ne să privim în zare după semne mai prietenoase cu prietenia scursa, însă, din ventriculul drept …pe margini de lume uitată sub ram înflorit de corcoduș, cu alură de mușchetar doritor de atenție.

Din bradul meu cu semne zburatoare de mierlă se zareste un ochi curcubeu, atent la tot ce mișcă, la tot ce poate aduce vreun pericol nou pentru ouăle din cuib. Spectacolul de du-te vino e intens, profund și permanent, sub aripi de păsări care-și cunosc menirea și nu au nevoie de cortină sau scenă largă ci doar de o ramură de brad și de puțin curaj să aducă în  lumea asta crudă, curând, alți zburători.

Pe linia curbă, din dreptul porții mele stă gând obosit de lume și probleme. Mi-s aproape toate. Prietenii mei suferă și sunt prea mulți în ultima vreme. Veștile rele circulă, bolnave de tristeți, și-mi aduc neputințe. Multe, prea multe și niciuna nu pare a avea rezolvare bună sau măcar rapidă. Din ventriculul drept mi se scurg ropotele plânsului meu interior. As da o gaură la curea, cea care ține strâns totul, să nu sară prin lume și alte vești. Pe astea le păstrez să le tăinuiesc și să le alin cu vorbă și gând bun. Aș face o cură de veselie, de rezolvări miraculoase, de soluții care să le ofere, celor dragi mie, clipe de răgaz.

Sunt obosită, nu vă mint, sunt obosită și adusă de spate de griji care nu sunt ale mele, dar le-am cules în inimă știindu-vă copleșiți de ele. Munții mei sunt albiți de durerile voastre și par a le duce sus, spre Dumnezeu, să caute cale nouă spre răspuns vindecător.

Îmi decojesc rănile gândurilor ca pe niște curmale uitate prea mult pe polița din bucătărie. Nici ele nu arata prea bine, nici rănile mele noi. Am senzația că nu pot ajuta cu prea multe, dar măcar știți că vă simt tristețile ca și când sunt ale mele, nu? Și vă rog pe voi, cei care ați aflat că unele lucruri vin precum ninsoarea de lună mai, iubiți-vă clipa și „momentele de fericire”. Nici nu știți câți oameni tânjesc, acum, după așa ceva..

 Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară, iar eu nu vreau să vă trimit tristețile nimănui ci să vă spun că sunt alături de prietenii mei cu gând bun și rugăciune, că sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, am avut și voi avea.

fotografie Mihai Orboiu

 

În tabelul lui Eddie cuvintele vă vor fi …mai vesele, sper.

Astrid, cucii și dor de ducă

Astrid se potcovise cu numele asta pe când taică-său, cu o cătare de om venit de prin birtul satului, încă își plângea amarul că nici de astă dată nu va avea fotbalist în ogradă și iar va trebui să aibă buget în plus pentru volane și inutilități feminine, nicio minge nu se va rostogoli în ograda lui și asta il durea mai tare decât orice, pe lumea asta. Se hotărâse, așadar, să boteze copchila cu numele coniacului pe care-l băuse, întruna, de aseară. Doar că nu-i mai știa numele și zise clar: Astrid s-o cheme. Astrid a lu’ Măturică. Și dă încoace să plătesc și taxa aia la impozit să nu zic c-am venit degeaba!, îi zise el, cu năduf, funcționarei de la primăria din deal, în timp ce scoase un teanc mototolit de bănuți, dintr-o ciupeală de a lui, cu Fane Mere-Roșii, de când îi tăiase porcul, să aibă de Paște, că altfel nici ăștia nu reușeau a trece vremurile, cu copchii cât de o echipă sportivă.

Biata maică-sa, niciodată, nu a strigat-o pe nume clar. Îi spunea Florența. Așa îi scrisese pe hârtie, căpcăunului de soț,  s-o înscrie în acte. Florența era pentru Astrid o redecorare stupidă a unui nume și a unor încercări de părinți nefericiți, prinși într-o casnicie din care nu-și amintea niciun eveniment mai acătării. Doar urlete, scandaluri, plâns în batic și fuga de acasă a Mălinei, sora cea mare. Poate doar ăla sa fi rămas ca o ardere, de care nu putea scăpa niciodată. Se vedea, de la o poștă, că sora sa, satulă să tot vada cate un meci de box, în fiecare seara, la ei în casă, se lăsă furată de băiatul plutonierului din sat, într-un prag de primăvară tâmpă,ajungând  pe post de noră într-o altă ogradă cu nefericiri asemănătoare. Fără acte, că deh, fuga de acasă echivala cu pecetluire clară de cununie, fără mire și mireasă, ci cu pocinogul făcut pe post de bârfa satului, pentru vreme îndelungată.

Cand o văzu pe sora sa, la o lună de la întamplarea de nuntă fără nuntă, ca un ambalaj de ciocolată, gol, mototolit și turtit ca semn într-o carte, cu rol de nu mă uita, știu că măritișul nu e nicio scofală și îi incolți gând de ducă. Doar că satul lor nu cunoștea nici cuvântul șosea, cum trebuie. Era trântit între două culmi, așa la ocheala lui Dumnezeu, într-un moment în care parcă spuse: Aici e colț de rai, aici va veni, cândva, Astrid. Lumea o credea pe Astrid mută. De fapt așa și o strigau- muta satului-, deși fata vorbea. Însă putin, tare puțin, cât puteai face inventar de cuvinte cu tot ce catadicsise ea să spună până la cei 17 ani. Ei nu-i pasa. Îl luă pe Gioc, câinele cu pete negre care îi era umbră de când intrase la gimnaziu, și fugi la biblioteca satului. Tăcu cât să se auda trei mierle și cercetă drumul spre capitală. Știa ea că trebuie să gaseasca repere și să fugă de aici, odată pentru totdeauna.

Ușa se deschise. O femeie într-un costum roșu intră hotărât. O salută scurt și își aprinse o tigară subțire. Rămăsese pironită cu ochii la ea uitand și de capitală, și de faptul că nu vazuse nici măcar un tren, vreodată. Doar masinile satului care erau destul de muncite datorită drumurilor pietruite, cu piatră din cariera din dosul Glăjăriei.  Astrid nu-i spusese nimic femeii, răspunse la salut cu un semn al capului echivalent cu un bun venit. Femeia se ridică, privi atlasul și ghici pe dată gândul fetei cu nume straniu.

–Nu-ți place aici?, o întrebă ea, scurt, parcă știind că doar așa ar ajunge la inima fetei.

–Ba da.

–Nici nu știi ce noroc ai că ai putut face liceul, acolo, în Valea cu flori. Când eram ca tine mergeam cu căruta lui nea Vasile Oierul, zi de zi, o gramadă de vreme, sa învăț carte. Eram 7 copii. Am fi fost mai multi, dar unii pribegiseră, alții renunțau repede doar la gând de corvoada drumului. Acum vin din Bucuresti, voi fi învățătoare aici.

Ușa se deschise, din nou, și un ibric de lapte cald plus trei felii de cozonac erau aduse de Nuța, îngrijitoarea. Femeia în roșu se uită, scurt, vazu două căni și împărți lichidul acela cu miros de acasă. Se duse la Astrid și îi puse în față ofranda de pace. Nu o întreba nimic, nici măcar cum o cheamă. Își regretă gândul cu țigara, dar știa că așa îi putea capta atenția, dincolo de faptul că încerca să intre în atmosfera aceea a satului de care îi fusese așa dor, dar nu-și putea lăsa deoparte deprinderi de orășancă.

-Știi, dacă vrei să pleci la oraș trebuie doar să ma-ntrebi. Tocmim o mașină, te duci acolo și cauți ceva cu chirie, apoi platești chiria cu salariul de la locul de muncă pe care-l vei lua și viața ta se va aseza cum dorești!, se trezi vorbindu-i de parcă la București stătea unul de zicea care ești măi nou in oraș încolonează-te aici pentru servici și trece-te în catastif pentru cameră cu chirie.

-Poate nu-ți va fi dor de nimeni, o vreme. Poate îți vei face prieteni, poate vei cunoaște un băiat bun, faci copii, înveți rostul orasului. Poate. Mi-amintesc perfect pașii și chiar unii în plus. Singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să aștepți doar puțin!

Astrid gustă cozonacul cu miros de vanilie și își ascunse, rușinată, fața, în cana cu lapte. O enerva băgacioasa asta de femeie cu aer atotștiitor, venită să-i sădeasca îndoiala. Știa și ea că ar trebui să termine școala, mai întâi, dar nu mai avea răbdare, măcar se documenta.

Zarzării se înfoiau, liliacul exploda, mugurii țâșniseră toți din toate părțile, iar în ea înmugurise dor de ducă. Se ridică, mulțumi șoptit, iar în trei cuvinte contabilizate și fugi pe ulița roșie toată, arzând de neputință. Gioc o linse pe mână și o făcu să uite de toată nebunia ei.

-Cum o cheamă pe fata care a iesit acum de aici?, întrebă femeia în roșu;

–E Astrid, Doamnă, muta satului!

Doamna clipi de parcă făcea grafica unei imagini deja știute, coborate din amintiri cețoase.

Astrid va fi învățătoare aici, dar ea nu știe încă. „Poate e semnul cerut când am intrat din nou în satul cu flori la poale și gând de cuci umblători, pribegi în neștiință..!

Fără să ceară direct, Astrid primi dar și protecție, om medicament, soartă care va răsuna, peste vreme, într-un nume cu rezonanță de care nu va uita nimeni din sat, vreodată. Astrid, doamna director al unei școli dintr-un sat în care ocheala lui Dumnezeu făcea minuni controlabile.

Cucii…

Oare a distins vreodată ureche de om cântecul lui? E cu dor de ducă.

Mulțumesc, Radu, azi mi-ai adus in minte dorul de ducă în felurite feluri. Multumesc pentru inspirație. Cita, iți dedic aceasta poveste cu tot dragul și toata multumirea mea pentru prietenia ta deosebita. Iar cuvintele vedetă sunt: meci, ciupeala, impozit, buget, primavara,ambalaj, venit, eveniment, , minge, gioc, ocheala,redecorare. Le găsiți reașezate, in texte ale altor bloggeri care incă au drag de provocări și adunate, toate, în tabelul lui Eddie.

Toate cuvintele ajung la…

…voi.  Din adevăruri silabe și minciuni fără sens,

Potrivesc, uneori, și povești cu înțeles.

Păpădii, buburuze sau bătăi de aripă,

Câteodată, mi-s vorbele  ce aici se-nfiripă;

Trag de ele, le adun, le cos îngeri pe umăr,

Le strig tare pe nume, uneori chiar le număr;

Pun dulceață în chisele, apă rece- n pahar,

Ca să nu li se aplece celor ce n-au habar

Că e totul o glumă, un relax obținut

Dintr-o pană cerească și trăiri la minut;

Troienesc strofe pline, înmuguresc niște texte,

Mi le dau iar de a dura printre voi. Mi-adun zestre.

Căci, probabil, într-o zi, sau,  încolo,  în noapte,

Cineva o să strângă și-ale mele neșoapte,

Le va pune în cufar, nu va închide cu cheia,

Dar va spune, probabil:”Aici este aceea

Care zestre își strânge, dar vorbea de risipă

Într-o vorba amară sau într-una  de o clipă,

Făr’ să știe că totul se întâmplă cu rost,

Dumnezeu îi recita, totul, chiar pe de rost,

Orice gand ar fi pus în cuvinte timide!

-Erau toate ale tale, ti-s mereu prea sortite!

Lasă zestrea, spunea cel ce adună cuvinte,

Tu lucrează la ea, ca luare aminte,

Căci sunt treceri firești, mâine o fi doar părere,

Si-o să-nșiri amintiri despre aceasta avere!

Vrei un titlu pompos pentru tot ce ți-e-n minte?

Toate vorbele ajung sărutare fierbinte

Pusă în inimile celor ce citesc fiindcă vor,

Chiar de azi scrii  concret sau doar amăgitor,

Mulțumește în gând, lasă zestrea să șadă

Adunată-n coperți, pentru o altă paradă!

Tu fii cea relaxată, nu mai fii o nălucă,

Și-o sa vezi că e tot ce sperai să-ti ajungă!

 

Toate cuvintele de multumire ajung la voi, cei care mă ajutati să nu rămân singură printre cuvinte!

 Am preferat sa reașez aceasta poezie, pentru că, terminand o etapa interesanta din viața mea, și apropo de credit on line sau despre ceea ce insemnam noi cei care scriem pe pagini virtuale, eu știu ca am experimentat foarte bine și singuratatea cuvintelor, și nepotrivirea in contextul unor altfel de cerinte artistice, dar și bucuria ca pot fi pentru unii dintre voi o asteptare și un gand bun. Cei care m-au ajutat sa raman aici sunt ochii care citesc, voi, interacțiunile voastre. Azi vă mulțumesc din nou. Multe am înțeles eu in ultima perioada și mă bucur sa simt asta. Si simt iubirea, iar asta imi e bucurie.                                              

Eddie, in tabelul tau, aceasta a fost o duzină, candva.

Întrebări sub felinare

O vedeam deseori pe stradă. Căuta chiştoace şi intra prin magazinele alimentare din care sigur pleca cu cate ceva.  O cunoştea lumea pe femeia albită devreme, uscată ca un şnur de pantof folosit, cu pomeţii supţi şi buze strânse pentru a nu i se vedea dinţii lipsă. Mulţumea şi pleca sfioasă, frângându-şi mâinile mai mereu. Nu cerşea, dar ochii  albaştri, singurul senin ce-l mai puteai ghici în tumultul ei, spuneau totul. O mai certa cate unul să nu-şi mai bea singurii bănuţi, că iar va ajunge să trăiască din mila altora. Încuviinţa tacit din cap şi se depărta ruşinată. Tot aşa intra şi în biserica ce era aproape de cămăruţa ei cu sobă albastră, pe care o mângâia ca pe singurul ei avut.  Cu privirea în jos şi mâinile ghem, bucuroasă de orice pomană, dar şi de cuvântul de la Sfânta Liturghie.

Avusese multe: o familie, un soţ frumos, două fete. Acum trăia singură cu două pisici şi o codiţă de căţel amărât ca şi ea. Fusese frumoasă, înaltă ca un manechin, fină şi cu un păr mătăsos pe care-l purta mereu scurt, semănând cu o franţuzoaică cochetă. Când dispăruse acea femeie nimeni nu ştia. Mă loveam des de ea şi nu ştiu dacă mă recunoştea sau nu, dar mai mereu se depărta înainte de a-i putea dărui câte ceva. Lumea şuşotea pe la colţuri că, de fapt, nu divorţul de bărbatul frumos, dar cu ochi alunecoşi, o făcuseră epava de azi, ci darul beţiei pe care-l avea de când cei dragi îi erau alături. Dar cine poate şti? Şi ce ar mai conta, era clar că-şi ducea viaţa discret şi într-o penitenţă oarecum autoimpusă.

Timpul a trecut. Nu m-am mai gândit şi nici nu am mai văzut-o, un timp, pe femeia cu nume rusesc şi melodios. De când m-am mutat pe dealul-munte din inima Braşovului şi drumul meu spre biserică era altul. Şi biserica, ca să zic aşa. Aici lumea părea o familie ce îşi dă întâlnire duminică de duminică împărţind bucurii simple şi fericirea din ochi. Tainice poveşti simţeai întâmplându-se chiar sub ochii tăi şi nu cutezai a privi mai mult spre o anumita persoană dacă nu erai şi pregătit a începe o discuţie cu ea. Se descătuşau simplu vorbe şi cuvinte.

Ningea ca în poveşti. Seara se alinta puţin şi mai lăsa lumina să se scurgă spre bezna ghicită de cei ce măreau paşii grăbiţi. Felinarele bisericii topeau steluţă după steluţă, într-o joacă nesfârşită, iar lumea trecea ferindu-şi privirea, parcă cercetând prea mult trotuarul. In forfota aia, o femeie, înaltă şi firavă, privea cerul, lăsând să i se topească pe faţă fulg după fulg. Oamenii o ocoleau cu un zumzet de nemulţumire, dar ea nici că se clintea dintre felinare, adunând pe chip toată lumina şi toată magia unui timp neprevăzut. Părea fericită, era fericită şi, nu ştiu cum, am stăruit asupra ei cu o mie de întrebări nepuse. Avea un aer familiar dar nu-mi dădeam seama de ce. Paltonul vişiniu şi pălăria în acelaşi ton simplu, mânuşile de macrame si gulerul fin de blană sintetică întregeau imaginea aia aparent obişnuită.

Dumnezeu îşi scutura norii şi ea era precum un copil cu prima zăpada, zâmbind ştiut şi ales. Ne-am atins ca din întâmplare şi seninul ochilor ei mi-au adus aminte de un senin unic cu aer vinovat. Ciudat, acum doar seninul era.  Nici urmă de vinovăţie, probabil mintea mea făcea asocieri ciudate. M-am scuturat a confuzie şi un şirag de dinţi mi-au atras atenţia în mod plăcut. Nu, nu putea fi vecina rătăcitoare. Dar jurai că e clona ei sau o soră geamănă ce niciodată nu ar fi avut vreo problemă de om bântuit de vremelnicie. Întunericul cobora cu repeziciune, clipa se sfârşea la fel, întrebările mele din suflet prindeau aripi de gând netrimis şi m-am trezit mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru imaginaţia mea. Sub felinare părea că se ţes încă poveşti posibile, tivite de bunătate şi Iubire Divină

Am uitat de întâmplare până acum două zile când sora mea mi-a confirmat miracolul că femeia se vindecase de toate rătăcirile sale, că primise îndrumare prin părintele de la biserica noastră şi oamenii o ajutaseră sa se refacă şi fizic, şi sufleteşte. Era alt om şi nu avea regrete a ce pătimise, nici că îşi pierduse o parte din viaţă, ci era fericita ca trăia, că gândea şi simţea bunătatea lui Dumnezeu şi a semenilor săi. Omul de sub felinare, în acea ninsoare vremelnică de noiembrie, era izbândă şi bucurie, era răspuns al şanselor ce le primim, era curajul picurat de Dumnezeu în fiecare dintre noi, dar vizibil acum mai puternic în el. Poate de asta văzusem eu botezul fulgilor de nea ce ţeseau povestea divină de iubire. Ea o primise şi o primea încă şi mulţumea cu tot seninul din ochii ei albaştri.

Am murmurat încet, ca într-o rugăciune nerostită: miracolul exista…

Mă ninge albastrul din privire

Şi-mi prinde-n inimi întrebări,

Îşi cerne cerul a lui iubire

Şi i-o aşează toată-n păr,

În timpul străbătut de fiare,

Ce au muşcat cam în răspăr,

Tu stai primind sub felinare

Botezul unui adevăr.

Iar fulgii îţi inundă chipul

Ca un ocean imaginar

Şi Dumnezeu trimite stropul,

Ce îndulceşte orice amar.

Mi-e caldă inima şi plină,

Mă scutură de orice urât

Iubirea sacră şi divină

Şi sper, şi cred în …Duhul Sfânt.

Am înscris povestea de mai sus în provocarea de luni, cu tema dublă ”Sub felinare” şi ”Întrebări” ,  pentru clubul celor 12 cuvinte. Sunt putin întârziata, dar am gasit raspunsul la intrebările mele de sub felinare. Au mai făcut-o şi altii în tabelul lui Eddie.

16. 12 2014.

Cafea plătită cu versuri

Sunt un seism

Sincer;

Mă cutremur

Doar când  râd

De siguranța

Și nesiguranța ta.

Sunt un simbol

De om-neom,

Fără sirop

În litere,

Dar cu sirop

În cuvinte.

E totuna?

Ba nu!

În sacoșa

Cu vorbe

Se amestecă

Si o lume

Sărata,

Dar nu stiu

Ce spirit are

Ca devine

Prea dulce,

Încât,

Trebuie

Să pun,

Alaturi,

Niște apă,

Să alunece.

Apa face valuri.

Se crede sistem

De purificare.

Chiar e, deși,

Eu prefer o sonată

Din curgeri cascadă.

Știți cascadele

Alea făcute de oameni,

Oameni-fântâni?

Da?

Unele șui,

De zici ca au șasiu strâmb,

Dar apa tot se prelinge,

Și peste urâtul acela.

Și iar șterge urme

Din oameni,

Din litere,

Din vorbe,

Din amarul

De susan

Al privirilor

Care nu-nțeleg

Că de ziua poeziei

Tu…ți-ai platit cafeaua.

 

Și atât!

 

E cea mai bună cafea băută vreodată!

 

Azi e ziua poeziei. Eu sunt versificatoare de ocazie și astăzi, acasă, mi-am plătit cafeaua cu versuri. Duzina de cuvinte a avut drum prin cafenele și s-a minunat de oameni frumoși. Nu e om sa nu fi scris o poezie, cu răni de gând, cuu treceri de inimă și cu scânteie de soare prinse în litere. Asa ne păcălim că nu luăm viața în serios, când, de fapt, ea ne învârte în caruselul ei cu melodii știute. Azi mă-nvârt pe un căluț  și uit că sunt prea bătrână să fac asta. Eh, încerc și eu să păcălesc timpul și viața. Știu, mă păcălesc singura. Nu-i nimic, mai scriu un poem și uit. Ma duc să-mi plătesc o cafea cu versuri. Azi se poate!

 

Baba mea este…

 

Baba mea e azi, pe 9
Si afară stă să plouă,
Pare ceață și-i cam rece,
Dar eu tot mai sper că trece;
Caci mă uit in depărtare,
Parcă văd sclipiri de soare,
Cum adică, mi se pare?
Trebuie sa fiu posacă,
Așteptând cumva să treacă
Gândul bun spre ăla rau?
Nu, ferească Dumnezeu!
Dacă baba e ca mine,
Un pic rece, mai spre sine,
Inteleg, că n-am ce face,
Dar sa știu că anul tace
Si că n-o să fie tot
Ca n-am baba pe un opt
Martie strălucitor,
Cand e toiul florilor,
Mă revolt și chiar îmi pasă,
Caci vreau an ca de mătasă,
Vreau să fiu și eu om-floare,
Să am an de sărbătoare,
Și să nu imi spună „baba”
Cum imi va mie soarta!
Ei, am gând de primăveri,
Să-nflorească totul…ieri,
Muntele să nu mai doarmă,
Să văd flori de măr pe coamă.

Cu acest text, particip la provocarea de luni, din cadrul clubului celor 12 cuvinte. In tabel, la Eddie, găsiți babe mai frumoase, caci tema este „Baba mea este…”

Înșirarea inventatelor

Cartimesc, matildar, vieneland, suzanax, danaesc, mayat, veroce, adrianamo, adicherishan, citator, griskalet, anacondelescu ..sunt cuvinte inventate tocmai pentru a demonstra ca fantezia e la ea acasa in clubul celor 12 cuvinte. E greu sa pastrezi unicitatea fiecăruia, fără să te inspiri din stilul lui. Cu riscul de a fi banala, am preferat să rămân eu cu povești și vorbe scrise. Azi, insă, pentru că am făcut prea mare caz de ele și pentru că mi-am promis mie că nu mai sar duzinele, am reușit sa creionez  un univers care, culmea, exista in realitate, fiecare cuvânt fiind luat din numele celor care participă de ceva timp la jocurile clubului pe care le gasiti in tabel la Eddie. Sper că m-am descurcat.

 

Matildar sfat am notat,

Dintr-o demonstrație,

Suzanax de-aș fi luat

As avea și inspirație;

 

Si veroce poate as fi,

Dacă nu m-aș ști  labilă,

Creionând, în mayat stil,

Vreo poveste fără pilă

 

La vreun citator iubit,

Care-mi spune:„Adrianamo,

Astă seară te-am citit

Si fii sigură că n-am o

 

Părere asa de rea

Despre literele tale,

Pus-ai, iară, o mărgea

Colierului, nu zale,

 

Cum vorbeai într-o poveste,

Ce-i plăcu lui danaesc,

Dă-ne, acuma, altă veste

S-o placă și cartimesc!”

 

„-Pai, nu e asa de simplu,

Doar de scriu despre căței,

Sau de-un griskalet mai suplu,

Ce se-ncurcă-n ciucurei

 

Intr-o fugă pisicească,

Pe tărâm vieneland,

Știu vreo patru ce se joacă

Într-un spatiu ca de basm.

 

Dar nu e subiectul meu,

Nici măcar să mă inspir,

Poate anacondelescu

Sa mai prinda iar un fir

 

Și sa-l impletească strașnic

Și cu bine, și cu rău,

Intr-un fel extrem, bombastic,

Precum este stilul său!

 

Caci de-l prinde brașoveanul,

Cel inalt si arătos,

Va lua și-ntoarce firul

Și pe față, și pe dos,

 

Adicherisan va face

Tot ce-i sta lui in putere,

Și la urmă iți va place

Enigmatica-i avere!

 

Eu rămân să scriu banalul

Fără pic de fantezie

Să m-acopăr de normalul,

Poate, dintr-o poezie;

 

Recunosc ca suzanaxul

A fost oarecum de leac,

Mi-am gasit asa eu nasul

Si-n cuvinte ce nu-mi plac;

 

Dar cum lumea, cu noblețe,

A scris mult prea fabulos,

Ma inclin, vă dau binețe

Si chiar multumesc frumos!

 

Exercițiu a fost bifat

Oarecum…neașteptat!

 

Si-as mai pune un cuvânt,

Unul mic și cu avânt,

Caci avem din intamplare

Si o altă amatoare.

 

Cu illusionar imi trece

Și de vânt sau vreme rece,

Cand intra in provocari

Și mai face și furori!

 

Va invit, cu mic cu mare,

Deveniți o înșirare,

De cuvinte aiurite

Și trăznite!

 

 

 

 

 

 

 

Din vremea lui nechezol (Smaranda)

 Smaranda era o roșcățică minionă cu pistrui răzleți pe fata-i ca o lună plină pe care parcă Dumnezeu pusese și Carul Mare și Luceafărul și vreo alte trei stele  mai mititele să stea la păstrare, poate, cine știe, vor dispărea cele originale și astfel aveau rezerva asigurata. Cu părul ondulat cat sa semene cu o adolescentă întârziata și cu pieptul ei destul de plat, care lăsa sa se ghicească o splendoare imprecisa, ascunsă, ca intr-o cazemată de fecioară întârziată,  ni se infățișa, natural, reușind să ne capteze atenția vrei, nu vrei. Purta maieuri colorate, peste care trona o cămașă, musai în carouri. Bocancii kaki, incheiati nu pana sus, erau nelipsiți, indiferent de anotimp, și o bănuiam de dublură, caci nu știu cum reusea sa-i mentina impecabili.

Incă mai păstra accentul ei de moldoveancă de la Suceava, chiar dacă era mutată în Brasov de cand avea 5 ani. Acum avea 21 și tocmai incheiase un an de muncă-stagiu intr-o intreprindere chimica. Umbla toata ziua cu niste sticlute, probe de nu știu ce, și nu părea deloc entuziastă, dar știa că asta e plata ei pentru ca nu luase la facultate. Ehehe, sa fi avut Smaranda, ACUM, 20 de ani, sa vada ce usor ajungi in invatamant de stat, ar fi facut cu siguranta niste incantații cat sa poata sa se bucure de aceste privilegii. Dar nu, ea picase după ce s-au bătut pe un loc o grămada de tineri foarte pregatiti și cu note de le plângeai de milă, cat de mari și aratoase erau, dar toate sub linia admiterii.

De cum se angajase, d-na Roza, de la contabilitate, o invatase cum sa cotizeze la C. A. R-ul întreprinderii și o băgase și la un joc țigănesc cu 10 persoane, incercand sa o convinga ca, atunci cand se face anul de cand e in campul muncii, poate scoate și un imprumut de cat vrea ea, dar îi va veni și randul in roata aia tiganeasca; bonus, îi șoptise sa ceara si banii de concediu in avans. Zis și făcut.  De fapt, tanti Roza avusese slăbiciune la ea de cand o vazuse și, știind că nu iși va face prea mult veacul in mirosurile și cloaca aia de loc, isi pusese in cap sa o ajute, cumva, in nestiinta ei de copil, prea serios pentru varsta sa.

Si Smaranda tocmai se minuna de cat banet ducea cu ea, in tasca ei de doc milităresc. Ajunsese acasă, inchise ușa camerei sale, și cu ochii pierduți in zare visa. Si-ar fi dorit un loc al ei, să nu mai conviețuiască in acelasi apartament cu parintii, dar inca nu cunoscuse niciun om cu aceeași vârstă, care să trăiască singur în vreun apartament. Singurele posibilități, in calea privirilor indiscrete ale părintilor, erau, pe atunci, locuitul în cămine de nefamiliști, gazdă sau cămine studențești sau ale unor licee. Nu era permis ca un tânăr să aibă viață proprie,  decat daca se muta in alt oras, iar statul era nevoit sa nu il lase aiurea pe strada și dacă nu-i oferea o locuinta de serviciu, măcar ceva din variantele de mai sus sa fi fost in calcul. Acum ni se pare de necrezut, dar in acele vremuri, libertatea de mișcare era subtilă spre deloc.

Asa ca iși alunga gandul. Era iunie, se apropia noua admitere, iar ea ar fi vrut sa vada marea, măcar. Iși ascunse cu grija banii in mijlocul unei carti, in care facuse o gaura imensa cat sa fie sigura ca acolo nu îi va gasi nimeni secretele ei inocente, dar care nu aveau nevoie de ochi neprietenoși și ostili. Ai ei nu s-ar fi atins de carti nici sa le stearga de praf, darămite sa mai si isi imagineze ascunzatori. Luă un calendar, bifă zilele până la examen, apoi le inroși, bine de tot, pe cele cu insemnătate maxima, ca un foc miraculos, și le numără pe cele rămase. Ar fi avut timp de toate, doar dacă ar mai fi avut chef de ceva…după, in caz de nereușită. Ai ei nu erau preocupați prea tare de viitorul Smarandei. Erau mulțumiți cu serviciul care îi dădea siguranță și preocupare, fără să se gândească, o clipă, cât de greu era pentru o mogâldeață de om sa se trezeasca la ora 5 și sa se intoarcă, frântă, undeva pe la ora 18, după ce îi lua capul foc de la mirosurile din combinat; iar tot ce se petrecea in mintea ei li se părea a fi fleacuri fără importanță.

Se duse, așadar, la facultate, singura, in aceeasi tinuta, cu bocanci, camasa, maieu și cu emoțiile sufletului in fiecare pistrui. S-a inscris și a asteptat cumintica momentul decisiv. Zilele alea, cu pauze firesti intre ele, trecusera greu, iar Smaranda nu mai astepta rezultatul. Isi puse in rucsac un costum de baie intreg, din acela de înotătoare profesionista, ca nu cumva sa lase sa se vada prea mult din pielea ei neatinsa nici de soare, nici de mâini trecătoare, iși indesa trei cămăși, un cearceaf și un prosop de plaja, unul de fata, inca cinci obiecte personale, o sticlă de ceai de frunze de zmeur și fura, din rezervele de stat ale maică-sii, un borcan de gem, două de zacusca și o conserva de carne made in China, care sigur o vor face pe maică-sa sa se revolte. Nu știa dacă la plecarea sa vor avea reactia mai puternica sau la simpla observatie că lipsesc produsele. Avea, maică-sa, un control nemaiîntâlnit în a gestiona alimentele care se obțineau pe cartelă sau prin pierdere de timp și energie pe la cozi interminabile. In acelasi timp, trocul pe care-l facea cu cateva persoane, care îi displăceau total Smarandei, dându-i mereu o stranie neliniște, le asigurau diversitate în camara  comunista. Nu radeti, in capul fetei roșcalii fiecare lucru era urmat de acest cuvant odios.

Lasa o scrisorică pe pat, iși cumpara un bilet spre Costinesti, luă cu ea o parte din banii ascunși și, cu emoție, dar și cu teamă, fugi de acasa sa vada marea. Trenul era aglomerat, cu miros de stătut, cu perdele roase de timp și uzura. Își puse rucsacul gen perna si slobozi in interior o rugaciune de multumire ca totuși are loc și nu trebuie sa se înghesuie prin mulțimea aia de oameni. Nu stiu ce ocolisuri facea trenul asta, dar la Buzau, pe undeva, ziceai ca se sparsese conducta și lumea năvăli precum hoardele de tatari, într-o dezordine ce nu părea ciudată decat unora. La Fetesti se goli totul, semn ca nu toți plecau sa exploreze taramuri. Conductorul o privi cu nedumerire, incercand sa o cupleze din ochi cu vreun calator.

–Domnișoara? Singură? Sper că nu, drumul de noapte nu prea e indicat  fetelor ca dumneavoastra!, o iscodi omul cu niște ochi curioși și deloc pasnici;

–Nu, e și tata, dar in alt vagon, n-am prins bilete alături!, se prinsese ea de figura și se puse la adapost, instinctiv.

Cu chiu cu vai ajunsese. Se uita pe biletul primit de la tanti Roza si o caută pe Luminița, moasa satului, sat devenit vedeta litoralului. Aceasta avea niște camere ciudate și le inchiria tinerilor pe mai nimic. O ruga sa o lase o noapte si apoi sa se hotarasca ce va face in continuare. O caza fara niciun banut și Smaranda iși rezolva prima dorinta: in aceea de a fugi de acasa și de a gasi un loc doar pentru ea, măcar cât să-și trăiască destinul de fluture rătăcit. Inspecta cu grija camera și tresari cand descoperi ca ferestrele erau aproape pana in pamant și ca oricine se putea holba la ea in voie. Noroc ca privelistea era spre fundul curtii și, incercand sa nu stea deloc in fata lor, putea sa se bucure de verdele ala in siguranță, tot farmecul situației constand in faptul de a vedea tot   fara a fi observata. Se multumi cu aceasta găzduire modestă  careia chiar ea îi dadea o miraculoasa frumusete.

Mersese cu trenul toata noaptea și nu iși inchipui o dimineata mai potrivita sa dea ochii cu marea. Totuși, zăbovi. În curte se petrecea un ritual fascinant. Ca într-o mare familie, cu vorbe puține, dar cu gesturi cunoscute, pe o sobă gen vatra, undeva lângă o tufă verde, ce părea că fusese iasomie sălbatică, doi tineri făceau cafeaua, intr-un vas de cupru, de ziceai ca adunase în irizările lui pulberi de aur din povesti orientale. Cănile, care păreau recuzita unei case de păpuși, asteptau cuminti sa fie umplute de lichidul cafeniu care era descântat într-un abur luminos. Mirosul era pătrunzător și caimacul de deasupra o făcea să creadă că va căpăta o licoare originală și nu nechezolul pe care obișnuia sa-l bea acasa. Era mulțumită și de acela, căci greu îl găseai, chiar dacă, de multe ori, nu era decat un amestec de cereale și soia in proportii mestesugite. Nu-i păsa. Cafeaua era o descoperire plăcută a maturitatii, de care se bucura de fiecare data. La fel, se pare, se intampla si acum. Primi ceasca in care simți o parte cafea, o parte nechezol. Se aseza pe treptele de piatra și ascultă o tânguire de chitară obosită. Mulțumi cu ochii și refuza tovărășia celor din curte. Avea un țel și nu voia sa se lase condusă de alte sentimente. Habar nu avea unde e marea, dar urmari cu discretie tinerii care se indreptau spre locul pe care ea doar il visase.

Din clipa in care observa intinderea aceea de apa și simți nisipul sub tălpi, Smaranda inlemni. Pentru o clipă, părea că se desprinsese din pulberea aia roșcalie, cu tot cu pistruii ei de culoarea nisipului, arătand ca un fuior de particule întrupate într-un boț de fată ce nu iși lăsase nici măcar acum bocancii kaki sau camasa in carouri.  Aproape ca îi dăduseră lacrimile, recunoscand in ea treceri de ape sălcii, de valuri și de fierbințeală nisipoasa. Se stranse ghem privind nesfarsitul și murmura cuvinte de care avea sa-și aminteasca altădata. Realiza ca nu putea sa-si astampere emoția din ea, caci forfota lumii o înnebunea si o indepărta, cumva, de strigătul din ea, pe care inca si-l dorea trimis in neant. Rămase asa o zi intreagă, lăsand valurile sa se sparga de bocancii ei, apoi de tălpi, ca o jucărie pierdută pe un țărm visat. Prinse în ea tot aerul acela sărat, toată mătasea plajei, toată căldura aceea ce îi dădea spasme fremătătoare, ca o indragostita fara sperante. Fusese implinire. Era suficient. Iși ingropă legământul in scoici și pietre și se cufunda in trairi pe care le va purta cu sine, până într-o zi.

Nu dormi decat o noapte in camaruta din carton cu pereti de sticla. Dimineata lasa un bilet de multumire și se urca in tren. Ajunsese acasa franta, dar multumita, asteptand continuarea vietii ei despre care, parca, avea ceva habar cum va fi. Ciudat, intra in casa, scrisorica ei era inca pe pat, iar in bucatarie trona un bilet. Ai ei erau la țara, cam din acelasi timp cu evadarea sa. Habar nu aveau, asadar, de aventura fizica și sufleteasca prin care trecuse. Puse borcanele la loc, la fel și cutia de carne chinezeasca, zambi a victorie și ciuguli din cornuletele cu nuca care o asteptau ostentativ pe polita din bucatarie.

Puse in locul scrisorii trei scoici și un zalog: Mă voi intoarce acolo. Definitiv. Sub orice formă.

A trecut multa vreme de la întâmplarea cu iz de fugă, multe s-au bifat, de la  reușite, viata de studenta, locuit in gazdă, cămin, chirie, apoi rate la bancă, agitație, neîmplinire, alte reușite, dar fata roșcalie a avut mereu o constantă…nisipul și marea.  Cu Bucurestiul in partea dreapta a trupului și cu partea stanga ocupata de valuri și scoici, parca, inca, o zaresc prin trenuri, in aventuri de o zi, inveșmântată în cămăși cadrilate, facand cu mana soarelui de pe plaje sălbatice. Intr-o zi, am pierdut-o, dar poate o vedeti voi. Nu vă uitați la față, nu mai e pustoaica de multă vreme, dar inca poarta pe chip Carul Mare și bocanci kaki in picioare. Sau poate, doar sta ghemuita intr-o rugă de multumire, ori o veți ghici în tablourile pe care le face din pietre și scoici, iubirile ei.

Sau, mai sigur, o veți prinde intr-o conversatie cu nesfarsitul. Sunt convinsă ca, deja, se cunosc bine, caci, uneori, in trecerile mele, parca auzeam marea soptind….Sma-ra-ndaaaaaaa!

*Dedic această scriere tuturor celor care iubesc marea și celor care mi-au fost muze, îndeosebi Mihaelei și Olimpiei. Fără voi nu scriam povestea, caci nu am vazut marea de ceva  vreme. Poate e timpul. Articolul face parte din provocarea de luni, „Din vremea lui nechezol” și mai multe descoperiți la Eddie in tabel.

Să fii femeie oricând

Când am văzut-o prima dată pe  Madam X, era atat de intuneric, incat, aproape ca, a fost totul ca o părere. Eram mai degrabă preocupată de faptul că îmi parcasem mașina cea roșie ca focul, să-mi poarte norocul, pe locul vecinului neprietenos și tot ce-mi doream era să ies cât mai repede, din încăperea de unde trebuia sa iau un colet pentru sora mea, fără să trebuiască să asist la stările de nervozitate ale respectivului, cunoscut in cartier ca mare hahaleră, pardon de expresie.  Aveam să  observ, cu altă ocazie, că avea niște ochi de smarald, pătrunzători și jucăuși, dar pe care trebuia sa-i cauți  sub lentilele groase ale unor ochelari demodați. Părul, prins într-o coadă, mai mereu, avea o desime pe care ar fi invidiat-o orice femeie, iar buzele cărnoase dezveleau, dintr-un zâmbet, niște dinți proeminenți, lați și inestetici, de imi venea sa îi las cartea de vizita a unuia dintre doctorii stomologi cu care colaboram în acea vreme.

Dar cum învățasem, deja, că oamenii trebuie sa își dorească ei asta, nu să îi obligi tu prin tertipuri  pe care le-ar fi folosit și un licean, îmi inghiteam cuvintele mai mereu, incercand a-mi stăpâni impulsurile primare, și-mi mutam privirea un pic mai sus, unde oricum mă deranjau niste mustăți decolorate cu perhidrol, care săreau în evidentă mult mai tare, după umila mea părere. N-aveai cum să nu observi atâtea amănunte, căci ea ți se așeza, parcă, încercând să te inunde cu veselia și buna dispoziție, ieșite din comun. Mărunțică, îndesată, cu un abdomen proeminent, care, parcă, pornea imediat de sub sâni, nu știu dacă reușeai să vezi prea multă grație în omuletul acela ca o zvârlugă.

Și totuși, când se mișca, ziceai ca toate dansurile pământului se ascunseseră în pantofii ei cu toc lat, de unde se zareau, surprinzător, niște glezne fine, și niște gambe lucrate, care te făceau imediat să țeși povesti despre femeia smarald, cum aveam eu sa o numesc, intr-un final. Avea cam 50 de ani,  un râs molipsitor și câte un sfat pe care, și dacă se cerea și dacă nu, ea ti-l oferea gratis. Si mai mereu era vorba despre amor.  Impacheta lucrurile, glumind, povestind, ca intr-un tors de felină, intr-un alint subtil, aruncându-ți trei povesti, pe repede înainte, despre vreo colega mai norocoasa care pusese gheara, pardon gheruțele, pe vreun june cu care deja avea rendez vous.    

-Azi ies la dans!, imi spuse asa pe nepusa masa. Va fi orchestra și muzica live. Ma bucur atat de tare ca as spune și la pietre pe strada. In tinerete, cu tatal băietilor mei, dansam mereu, la Capra Neagra sau Favorit in Poiana Brasov, sau aici la Cerbul Carpatin sau Postăvarul. Ce mai seri! Nu ne punea nimeni sa ne luam de mâncare, că nu exista, beam o cafea proasta, un vin de 12 lei și ne zbântuiam toti. Nu aveam țoale faine,  deci nu veneam să ne etalăm ținute, dar noi, femei tinere, tot mai găseam cate un costumas cochet. Băietii, in schimb, cu costumele lor ponosite, cu pantalonii evazati, măturau tot praful podelelor. Acum, fac eveniment din faptul ca, după nu știu cati ani,mă scoate iubitul meu la dans!

Eu, 25 de ani, incurcata intr-o relatie nefericita, mai mult singura decat ocupata, priveam ca prostita la femeia din fata mea care, desi se pregatea a fi bunica, după cum aveam sa aflu, mai tarziu, se bucura de viata mai mult decat mine.

-Stii. continuă ea cu o seninătate de care îmi amintesc și azi, eu am ramas singură, doar cu cei doi copii, pe la 30 de ani. Cel mare nu l-a acceptat niciodata pe omul cu care sunt; ne-am intanit mereu clandestin, pe furate, cu fugă intre servici, amor si ai mei de acasă. Eu as fi renuntat de dragul copiilor, dar nu a vrut el. Siroia apa pe noi, după o partida de sex pe apucate, nici sa te speli nu aveai unde, veneai apoi vinovat, si te rugai sa fie cel mare la liceu și cel mic la scoala sa arunci stanjeneala aia de pe fata ta. Nu aveam mereu noroc. Băiatul cel mare mă ponegrea, desi nu avea nicio dovada, in afara lipsei mele fizice.  Mereu m-a scăpat și tinuta asta a mea. Nefiind vreo frumusete, copilul meu a crezut mai mereu că n-am nicio șansa la alt bărbat, dar eu nu m-am lăsat. Incă mă puteam linguși, alinta, puteam seduce, aveam disponibilitate și dorință. Si omului atat îi trebuia. Fiul meu mă vedea o grasună fără sex apeal. Poate ca eram, dacă as fi lăsat asta sa ma copleseasca. Dar nu, eram dorita, eram inca femeie tânără și mă comportam ca atare!

Si multa vreme am trecut cu uimire prin povestile femeii smarald. Ba, imi vorbea de menopauza și lupta ei continua cu frica de batranete, ba imi zicea cum devenise bunica, ba îi luceau ochii după o altă întâlnire cu iubitul pe care-l păstra ca pe ceva de preț, dar departe de ochii lumii. Pana cand, intr-o zi, am gasit-o sfarsita. Cu vocea stinsa mă anunta ca renuntase la omul căruia  îi lăsase inima și dorințele, sa le facă nod și sa le prefacă în amintire. Ea nu le mai putea gestiona. Avea nevoie de stabilitate, nu simțea că trebuia să dea socoteală pentru viața ei și totuși o făcea dezarmant într-o capitulare totală. Băiatul cel mare, devenit bărbat în toata firea, aproape că făcu o criză de nervi la apropierea acelui om de familia lor și făcu tot ce îi stătu în putere pentru a uzurpa relatia celor doi, profitând și de o mică prostie făcută de aceasta, pe când fusese pe punctul de a pierde apartamentul, din motive banale, acum, dar care il făcuse pe fiul ei sa devina proprietar, iar acesta trecuse la amenințări concrete. Nu mai erau la varsta in care să se ascunda prin camere, cu apa siroind pe trup, bucurandu-se de viata lor clandestină. Obosiseră, și, ciudat, și de necrezut pentru mine, cedaseră sub vinovății închipuite.

Apoi, o vedeam mergand spre servici, cu pasi mici și vlăguiti, nefirești pentru ea, femeia explozie, incercand apoi sa se imparta intre  cei doi fii. Oricine ar fi crezut că e vârsta de vină, dar ea își plângea durerile inimii prin treceri pierdute într-o lentoare apăsătoare. Cel mare luase până și infățișarea unui bătrân-tânăr, gârbovit, cu un rictus permanent pe față și o ciuda pe toti cei din jur, dar indeosebi pe maică-sa și fratele sau cel mic. Desi era casatorit, cu un job de invidiat, cu două facultati ce-i permiteau o viata lejera, nu se dezlipea din casa in care o tinea captiva, in proiectii inutile, pe femeia de smarald. La polul celălalt, era cel mic. Fara prea multa scoala, dar muncitor și atent cu propria mamă, iși gasise o fata frumoasa și, vazandu-i, ziceai ca sunt două pisici hoțomane, puse pe șotii și pregatite sa joace viața ca pe motocei. Exact cum fusese ea, odinioară. Acolo se refăcea psihic, amintindu-și, prin ei, de tot ce trăise ea, până nu demult.

La nunta celui mic, primi vizita bărbatului ce-i fusese iubit mult timp și  care, intre timp, se retrasese undeva la tara. O sorbea din ochi, îi darui un buchet de trandafiri roșii și un plic cu bani, asa ca pentru o soacra mare.

-Mi-a soptit si atunci ca ma iubeste și jur ca as fi lasat totul sa fug, daca nu mi-ar fi fost frica de nereușita! Acum era prea târziu, mă bucurasem de tot ce am putut eu fi ca femeie, dar traiul cu un om, acum, in conditiile date, nu mă avantajau deloc. Nu l-am uitat niciodata. Dansez cu nepotii mei in sufragerie, dar in mintea mea inca sunt in tangoul iubirii. Stiu, sunt desueta, dar iți mai dau un sfat, ultimul, ca esti fata desteapta, desi de-a lungul vremii și tu ai ales nepotrivit, dacă găsesti bărbatul cu care sa dansezi toata viata, nu-l amăgi. Ia-l și poartă-ți iubirea pe ce ritm vrei tu, dar nu amâna. Lucrurile se pot stinge, desi in tine flacara tot arde. Esti femeie oricand, nu conteaza cum te vad ceilalti!, îmi spuse suav, lăcrimând din smaraldul ochilor ei care vorbeau, inca, de un tumult de femeie.

Lasand-o pe Madam X in povestea sa, stiu ca sotul meu are două picioare stangi in ce priveste dansul, dar asta mi s-a parut doar la inceput. Intre timp,  mi-am confirmat ca avem cele mai frumoase plutiri, că priza mâinilor noastre este puternica, iar, in plus, in dansul cuvintelor nu ne intrece nimeni. Si nu-i putin lucru, cred…

Am așezat duzina de cuvinte prin vedetele ei:coada, mustati, favorit, tors, gheara, lingusi, uzurpa, hahalera, ochi, intuneric, hotomani, stapani. , într-o altă poveste, poate comună, poate nu, dar incă plină de emoții. Veti găsi și alte texte cu aceste cuvinte, in tabelul găzduit de Eddie.