Japoneza: parfumul secretului

  • Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea; sau să mă  joc cu imaginaţia strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia, şi un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, peste puţin timp, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante) păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă superbă de vulpe, vopsită în negru. M-am dezechilibrat iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?
  • Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!” Am înlemnit. Cum puteam confunda chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.
  • Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute; ea apărând la braţul altor două tinere şi mă umplu, pe loc, de o invidie surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.
  • I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo, şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.
  •  Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, gen chimono, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

  • Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru 2 săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. Pe urmă… a dispărut, sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.
  • Trecuse un an de atunci şi în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic, reţinută, bucurându-mă, şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.
  • O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.
  • Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  povestea care, acum, îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”. Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret. Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

 

Povestea este înscrisă în jocul condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema este Parfumul unui secret aleasă de Alexandra. Și, cum spuneam,  de atunci …parfumul secretului pentru mine poartă arome de trandafir brazilian, de cedru, mosc şi ylang-ylang. Este Oriental Lemnos unisex şi poartă numele de Kisu de Tann Rokka, creeat tocmai în acel an 2004 de Azzi Pickthall. Parfumul pe care mica mea Japoneză tocmai îl primise de la un admirator.

Kisu de la Tann Rokka
Kisu de la Tann Rokka
Reclame

Mi-e lumea amestec

Întotdeauna mi-am dorit să vorbesc despre toamnă în primăvară și despre primăvară ….. toamna. Mi se părea, așa, prea la îndemână să așez frunze gălbui, dovleac copt și coroane roșiatice de pomi  zgribuliți într-un timp în care omul  privește totul în ochi,  admiră față în față imaginea, de nu mai are nevoie de cuvinte și pentru asta. Când dai cu piciorul în frunze arămii te gândești la cântece cu ”A căzut o frunză-n calea ta” sau la poeme clasice și vei trece rapid peste texte care îți arată ceea ce vezi pe fereastră.

Păi nu mai bine trăiești asta cu fiecare por? Da, dar dacă ai schimba registrul? Parcă vorbind, când via țipă a mugur și coardă străvezie, de must și struguri, simți cum accelerezi pulsul naturii trimițând-o din hibernări lente în harfa verdelui crud. Sau când pui în ceaun, pe pirostrii, afară, în țărână,  când  curtea e golașă de iarbă ca un pui ciupit în aripă de ceilalți frați invidioși pe puful lui delicat, prune cărnoase ce se vor magiun, tu să vorbești de muguri și floare roz de cireș cu picuri de apă vie? Parcă altfel vizualizez totul. Cu dorință, cu nerăbdare, cu gând vinovat că nu te bucuri doar de parfumul anotimpului împământenit, deși totul te umple de fericire că ai mai ajuns să trăiesti încă o explozie de culori și că restul e doar o forțare de întreg fără de care nu poți fi altfel. Ai în ochi lumi care se întrepătrund și dorurile se alină și se completează natural. Se țese pânză naturală ca în tablourile acelea previzibile cu un ochi plânge și altul râde. Nu știi, însă, niciodată care e momentul fiecăruia.

Imaginația  coboară în nopți sfinte care, parcă, nu mai au anotimpuri, purtând doar o capă scânteietoare din care cad comete  și lumini de o șchioapă. Nu contează dacă e iarnă, toamnă, vară sau primăvară. Cerul poartă negură constantă și doar stelele îl împodobesc diferit. Strângi pe lângă tine fantasme și ești trist că nu ai fire de artist să pictezi lumea așa cum  o vezi întrepătrunsă. Lumânarea din geam pâlpâie  prea tare făcând ca muntele din zare să pară un țugui singuratic și golaș.   Așternuturile calde îți spun că e toamnă în toată regula. De ce simți însă aer de primăvară veselă? Acum doi ani soțul meu a plantat niște semințe într-un ghiveci. Ar fi trebuit să iasă în plină vară niște flori care ar fi semănat cu floarea soarelui, doar mai pitice. Au ieșit niște bețe, lungi, rahitice, pe care le-a bătut vântul o grămadă de timp. Miraculos, nu s-au uscat, dar nici nu au înflorit. Am uitat de ele, până când, crezând că sunt niște frunze galbene, prea galbene, căzute peste ghiveci, într-un 8 Noiembrie, au înflorit.  Atunci le-am dat altă semnificație. Acum știu că lumile se amestecă și picură în ele din căldura de o clipă a verii în plină iarnă, din galbenul de floare primăvăratică în toamnă plină, din fulgii diafani în iunie rătăcit. Mi-e lumea amestec și amestec mi-e lumea. Abis controlat și cerut.

Am iar o duzină de cuvinte și pe Eddie, reper săptămânal. Mulțumesc Eddie, dacă nu ai fi atât de constant, aș fi renunțat de tot, așa încerc să mă mai bucur de cele 12 cuvinte, încă o vreme.

Rapiţă

De cum intrai pe străduţă, te izbeau tufele de la poartă. Mari, stufoase, îngrijite perfect, încadrau subtil, culmea, gardul casei ce se întindea pe o suprafaţă mică. Casa era pe un singur nivel şi ghiceai repede ca nu ar fi fost mare spaţiul locuibil, dar, curios faptului că semnalez asta, era ultimul lucru la care te-ai fi gândit când o vedeai. Pe veranda plină de verdeaţă căţărătoare ce îşi schimba culorile în funcţie de anotimp, de parca un caleidoscop natural făcea sa se imprime în petalele florilor de sezon culorile dorite de fiecare, pisicile îşi găseau locul lor tihnit şi nimeni nu le deranja vreodată. Era o oază de linişte acolo şi puţini îndrăzneau să deranjeze omul din spatele porţilor.

Cu toate astea, nu era fiinţă rătăcită prin acel loc să nu fi revenit cu aparatul de fotografiat sau măcar cu un suspin prelung de admiraţie, prin faţa casei. Pereţii verzui, cu ferestre măricele, erau pictaţi extrem de minuţios cu flori galbene, reuşind perfect să dea casei un aer boem şi jucăuş. Obloanele erau pur decorative, din lemn vechi băiţuit, în mijlocul lor fiind discret cioplită o cruce minusculă, ca de binecuvântare. Dar în  ton cu restul casei şi acestea erau pictate cu aceleaşi flori galbene. O bucurie şi o explozie de frumuseţe emana casuţa aceea la care nimeni nu ramânea indiferent.

fântână

Un leagăn, nu foarte spaţios, se zărea în dreapta casei şi o fântână, ce fusese odată funcţională, întregea spectacolul acela de culoare şi îndemânare artistică. Aveai impresia ca te afli în basme şi dinăutru  va ieşi Sfânta Vineri şi ne va împărţi colaci. Doar că acolo locuia un tânăr, la vreo 35 de ani, ce era cunoscut în zonă pentru două lucruri, (ei erau ele mai multe dar două erau esenţiale), talentul lui şi porecla. De fapt, nimeni nu cred ca îşi amintea vreodată că avea un nume maiestuos, Mircea, toţi îi spuneau Rapiţă şi el îşi însuşise atât de bine nick name-ul încat îl transformase, în timp, în emblemă.

rapiţă

Spunea lumea că maică-sa l-a adus pe lume lângă un lan de rapiţă, pe când se dusese sa adune un braţ de iarbă pentru raţe, iar bărbat’ său s-a enervat teribil când a auzit de păţanie, încât p-ăsta micu’ din Rapiţă nu l-a mai scos. Doar că Rapiţă s-a dovedit a fi un băiat special, cu înclinări artistice şi stătea mai mult pe la tanti Stana, a lu’ Ion Munteanu’, care avea atelier de olărit. Atâta era de priceput încât şi cei doi, care făceau asta de o viaţă, ştiau că învăţăcelul lor are puterea de a face magie prin lut, dar mai ales prin modul lui de a picta.

vas

E inutil să vă spun că învăţase să facă florile de rapiţă pe căni, farfurii dar şi pe tocătoarele de lemn sau oglinzile vândute la târg, încât  aproape te mirai dacă-l vedeai pictând şi altceva. Si o făcea chiar bine, căci era conştient că prea mult galben putea dăuna afacerii, la care devenise părtaş prin perseverenţă şi implicare.

Rapiţă îşi iubea familia, fraţii, îi ajuta pe toţi cum putea, dar refugiul lui era mereu casa mătuşii lui de pe mamă unde şi rămăsese când aceştia s-au prăpădit, pe rând, la nici trei luni, unul după altul, de parcă fuseseră legaţi de lutul pe care îl modelaseră la fel ca şi dragostea ce şi-o purtau. Rapiţă, trecu repede la renovarea casei şi îşi puse emblema în pictura exterioară, pe care o îngrijea în fiecare an, ca nu cumva perfectiunea să i se umbrească cu ceva. Dacă treceai pe acolo totul părea nemişcat, ca într-un tablou uşor naiv, dar cu o subtilă prezenţă. Nu ieşea din atelier decât rar şi asta îl făcea cumva ciudatul localităţii, pentru că arareori comunica cu oamenii, exceptând târgurile de la care nu lipsea niciodată.

Lui Rapiţă, însă, nu-i era nimic în plus sau în minus. Pisicile lui erau companioanele perfecte, iar de la un târg se pricopsi, într-un final, şi cu Geta Mărunţica, care, parcă, era făcută din lutul lui şi mirosul florilor de rapiţă. Avea unduiri în glas şi galbenul lanurilor cu flori mici, în păr. Tanti Stana, când trăia, îi spunea mereu: ”Apăi, maică, rapiţa a fost norocul tău! Cine ar fi crezut?”

Şi chiar aşa, cine ar fi crezut că zâna protectoare a acestei plante ar fi ursit aşa de frumos la naşterea acestui tânăr? Nu ştiu cum miroase rapiţa, nu stiam nici ca e atât de ţepoasă sau atât de utilă; pe mine m-a fascinat totdeauna măreţia lanurilor care, mai ales în fotografii, arată în aşa fel încât îţi taie răsuflarea, dar ştiu că poveştile cu aer de izbândă pot mirosi şi aşa, şi pot picura din uleiul aducător de belşug şi sănătate.

Iar dacă rapiţa, olfactiv, nu îmi poate sugera vreun parfum în minte sau simţuri, povestea casei, cu muşcate la fereşti şi flori de rapiţă pe obloane, îmi dă senzaţia că ţin în mâini un flacon de Flora Nymphea, eau de toilette, de la casa Guerlaine, care-mi picură miere pe piele şi sclipiri închipuite, uşor gălbui, precum florile lui Rapiţă.

flora

  E doar o poveste, dar una pentru Clubul condeielor parfumate, păstorit de Mirela, după ideea Vienelei ”Parfumul florilor de rapiţă”. În tabel am înscris şi încercarea mea.

Crăciunul tatei

  • Stătea lipită de telefon ca un  câine alungat de stăpân şi primit mai din milă înapoi, dar nebăgat în seamă deloc. Zi după zi, aştepta ca de la firul celălalt să audă vocea celui care o adusese în viaţa lui, îi făcuse doi copii şi încercase să îi dăruiască o viaţă fără lipsuri sau, măcar, cu griji puţine pentru cele două fete. Trecuse un an de zile de când nu ieşise din casă decât dacă era mare nevoie. Dacă atunci ar fi sunat telefonul şi ea nu era acasă? Nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Degeaba auzea din toate părţile că el ar putea fi mort, inima ei spunea că nu era vorba despre asta, că ceva se întâmplase, altfel cineva ar fi anunţat-o şi pe ea, ori că era bine, ori că era rău.

 

  • Cele două fete suportau diferit povestea: una era atât de devastată încât refuza să-şi pună întrebarea: mai e sau nu şi trăia fiecare zi cu speranţă, dar fără a se gândi la asta. Nu ştiu cum reuşea. Cealaltă trăia într-o lume a dezamăgirii deja şi asta nu ar fi fost decât încă o fatalitate pentru ea, personal. Telefonul nu suna, zilele se scurgeau la fel, lacrimile se înnodau în barbă în fiecare zi. Şi le ştergea doar în prezenţa celorlalţi. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a şti, totuşi, că ochii ei păstrau durerea la vedere. De ce vorbesc despre mama şi despre noi ca despre nişte personaje nu ştiu. Ştiu doar că această poveste va fi despre perioada cea mai grea a familiei mele.

 

  • Tata rămăsese şomer la 54 de ani, când nimic nu prevestea asta şi în nişte condiţii deloc măgulitoare pentru el. Era de neacceptat. Toată viaţa muncise în trustul care acum se descotorosea de toţi cei care nu mai aveau vârste potrivite. El care muncea acolo, muncea în particular, muncea tot timpul lui, nu concepea să rămână aşa, fără scopul vieţii lui. Nici măcar nu ştia cum să stea degeaba. Era un om teribil de orgolios şi credea în forţele proprii mai mult decât o făceam noi la vârstele noastre tinere. Nu s-a lăsat. A bătut la toate uşile, a căutat orice firmă care i-ar fi oferit o slujbă, ca până la urmă să ajungă în Israel cu o firmă fantomă. Cum a păşit acolo, i-au confiscat paşaportul şi l-au pus să muncească precum sclavii, într-o fabrică unde se vopseau utilaje. Nu a crâcnit. A realizat repede, în schimb, că banii primiţi erau insuficienţi; dar cum încerca să-şi ceară drepturile auzea:”Taci, moşule, că te trimitem imediat în România!”

 

  • Tata îşi înghiţea lacrimile, suspinele şi neputinţele, dar cu ochii nu scăpa nicio ocazie să poată ieşi din coşmarul în care intrase. Nu ştia să se roage. Icoanele lui rămăseseră acasă: trei chipuri de femei erau tot în ce mai credea el, atunci. Şi în Maica Domnului, la care se închina pe furiş. Cumva a fugit din localitatea respectivă, undeva la Haifa. Nu mă voi lungi, deşi ar merita ca unele poveşti să iasă din anonimatul în care le-am ascuns atâta vreme. Indiferent de cine îl chema la lucru, era primul care se oferea. În el se dădea o bătălie teribilă, între a se întoarce acasă mulţumit, cumva, de cât agonisise după un an şi ceva, şi gândul că acolo îl aşteaptă nimicul. Profesia lui era înlocuita de modernul apărut peste noapte; afaceri nu ştia să facă, încredere în oameni nu avea deloc. Ce ar fi făcut? Să se înveţe de la 56 de ani cu ideea de pensionar? Nu! Sub nicio forma!

 

  • Neavând acte nu putea trimite un leu acasă. Baraca unde locuia cu multe alte persoane nu era deloc sigură. Îşi înfăşura banii cu banda adezivă în jurul corpului şi, asa camuflat, pleca la muncă. Până într-o zi de dinainte de Crăciun. Atunci se întâmplă nenorocirea. Doi tineri, ştim noi de ce etnie, nu mai e cazul să amintesc, erau repartizaţi la un fel de lucru particular împreună cu tata. Evreul care îi angajase nu trecea zilnic pe acolo. Respectivii şi-au zis că e momentul să-l jupoaie de ceva gologani pe „bătrân”; iar dacă la început l-au tachinat doar, îndârjirea cu care acesta se apăra le-au creat suspiciuni. L-au bătut până aproape de comă, luându-i toată agoniseala, spre marea lor surpriză: 10. 000 de dolari. Au dispărut lăsându-l ca şi mort, nemaifiind găsiţi niciodată.
  • Nu ştiu ce a fost în capul tatălui meu ţinând atâţia bani la el. Nu ştiu dacă faptul că nu avea acte era suficient să îl facă să nu trimită bani acasă, dar ştiu că, dacă nu era Crăciunul, tatăl meu nu ar mai fi fost găsit în viaţă. A dat peste el omul  care îl angajase. L-a găsit pe tata agonizând şi doar o minune, plus credinţa lui că ne va mai revedea vreodată, l-au făcut să iasă din comă după câteva zile. În timpul ăsta noi nu ştiam nimic. El nu suna, vreun cunoscut nici atât; timpul trecea amar şi dureros, iar mama era o Penelopă care nu ţesea pânză ci doar speranţe că bărbatul ei trăieşte. Orice i-aş fi spus, chiar de moarte, ea credea în ideea că sigur se va întâmpla o minune.

 

  • Minunea a venit, dar nu cum ne aşteptam noi. La un an, aproape, timp în care, ruşinat şi cu minţile rătăcite, nu s-a lăsat până nu şi-a strâns suma la loc. Doar că îşi învăţase lecţia. I-a trimis puţin câte puţin acasă prin diferite persoane. Neîncrederea lui se sfârşea acolo unde trebuia sa aibă încredere, vrei-nu vrei.

 

  • Ah, dar telefonul! Telefonul acela dat după aproape un an, miracolul şi minunea aşteptată de mama, avea tot parfum de Crăciun şi aer de credinţă autentică între doi soţi legaţi cu fire invizibile de iubire dar cu hotărâri ce le vor marca vieţile chiar şi după ce s-a produs, într-un sfârşit întâlnirea lor, tot într-un ceas de iarnă. Niciodată Crăciunul nu a mai fost liniştit. În fiecare an erau lacrimi, iar în cameră plutea miros de brad şi amintiri dureroase, presărate cu iubire. Mâinile celor doi părinţi ai mei se întâlneau  în siguranţă, în sclipiri de îngeri trimişi să-i reunească, ca răsplată pentru o femeie care credea în bărbatul ei până la capăt.

 

  • Acum, în schimb, pentru noi, când casa se umple de miros de cozonac, brad şi sarmale, lumânarea pe care o aprindem pentru tata are mirosul unui Crăciun în care l-a iubit Dumnezeu cât să ni-l mai dăruiască o vreme.

 

  •  Nu totdeauna Craciunul e liniştit şi plin de belşug sau cu oameni aproape, pentru mulţi dintre noi, dar cu siguranţă are aceeasi semnificatie a iubirii şi speranţei dăruite  şi depinde de noi cat putem aşeza in inimi din aceasta iubire. Acum ştiu asta, dar n-am ştiut-o totdeauna. Vă doresc zile de poveste! La mulți ani!

octombrie 2013

Postarea participa la Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela. Tema este Parfumul credintei si a fost propus de Diana.

Singură de Crăciun?

Cristina se uita chiorâş la ciotul de brad pe care-l găsi la uşă, sprijinit de perete. ”Cine l-o fi adus?”, se gândi în treacăt. ”Urât mai e!” Îl lăsă acolo şi intra în bucătărie să-şi facă o ciocolata caldă cu frişcă, răsfăţul ei suprem de când iarna se instalase. Copilul era la maică-sa de o săptămână, numai bine cât să  îşi termine teancul de acte ce tronau în biroul ei din dormitor. De o vreme, de când divorţase, muncea acasă şi îi convenea de minune. Le conveneau şi prietenilor care ba îşi lăsau odraslele să se joace cu Ilinca, cât timp făceau ei piaţa, ba poposeau la o cafea între două drumuri, ba sigur găseau  ceva ce Cristina putea rezolva mult mai uşor decât ei. Doar nu mai era nevoie să dea socoteală nimănui. Veselă, Cristina făcea loc tuturor în viaţa sa cea nouă, până mai ieri veche, chiar dacă dormea pe sponci, muncea noaptea , mânca pe fugă şi, nu ştiu cum,  dar avea totdeauna zâmbetul ei larg.. la purtător.

Deschise uşa şi trase ciotul de brad în casă. Cum să împodobeşti aşa ceva? Luă două guri din ciocolata caldă, se îmbrăcă din nou cu paltonul ei cel alb şi fugi în piată de unde veni cu greu cu un brăduţ cochet. ”Măcar atât să am şi eu de Crăciunul ăsta!”, gândi ea amar. Ajunul mai că bătu la uşă dar pomişorul trona artistic lângă biroul ei golit peste noapte de acte, cum spuneam, şi se mira teribil ca nimeni nu suna a grijă, aşa cum făcea zilnic mâna ei de prieteni.

”-Alo, Cecilia, ce faceţi, măi! Ah, eşti la coafor, bine hai că te sun mai târziu..

 Îi fugi o clipă pâmântul de sub picioare, dar formă alt număr. Nu apucă să zică două vorbe că şi auzi până dincolo de creier:”Iubita, te sun eu mai târziu, sunt la soacra mea!”

Timid mai făcu o încercare, dar nu fu chip să audă prin gălăgia ce răsuna din sufrageria prietenei sale, Anda.

Cum de nu o invitase şi pe ea nimeni? Să nu care cumva să se fi instalat deja sindromul femeii singure, ce tocmai devenise inamic, în capul prietenelor sale, că jar mâncau. ”Aşadar sunt bună oricând, doar de sarbători nu!” Auzise poveştile tuturor celor singuri în zile speciale şi i se părură basme. ”Pai, eu dacă prind o zi de una singură, fie ea si de sarbători, dorm, nene, şi stau cu picioarele pe pereţi de fericire că îmi trag şi eu sufletul!” Ehehe, dar uite cum Crăciunul bătea în uşă şi ea parcă nu mai era aşa de fericită cum credea. Sarmalele şi cozonacul de pe plită erau dovada că se străduise sa gătească chiar şi numai pentru ea, dar gândul că o abandonaseră toţi tocmai în Ajun nu-i dădea pace.

Se aşeză pe fotoliul de catifea rubinie şi aproape ca aţipi, când soneria se declanşă într-un sunet prelung. ”Of, copiii ăştia!” Luă coşul cu portocale şi mărunţiş, deschise uşa şi în casă năvăliră  gălăgioase, precum hoarda de tătari, Cecilia, Maria şi Anda. ”Primiţi cu colindul? Credeai că scapi de noi, hai ? Pai nu ne abandonai  tu de mâine? Hai, fată, lasă coşul şi plânsul, pune şi tu ceva să ne încălzim şi îmbracă-te  că ne aşteaptă ceilalţi cu masa!”

Beculeţele din pom sclipeau ca într-o horă a bucuriei şi prietenie simple. Era primul ei Crăciun de femeie singură, iar acest cuvânt nici că apărea pe buzele cuiva. Nimic nu se schimbase, doar o teamă firească de neprevăzut. Împingînd-o, aproape, din cameră, fetele îi puseră sub brad parfumul ei preferat, de care nu se despărţea niciodată, Premiere Jour de la Nina Ricci, nu înainte de a pulveriza uşor în cameră, cât să persiste în aerul acela de sărbătoare aparte, compoziţia neobişnuită de gardenie şi mandarină, esenţele de orhidee proaspăta combinată cu migdale delicioase şi caramel ce pătrundeau  către tonurile lemnoase.  Exact ca si Cristina noastră: fineţe şi senzualitate într-o nesiguranţă rigidă, uneori. Crăciunul putea veni, doar că pentru prima dată…mirosea a primăvară, prietenie şi speranţă, graţie prietenelor sale.

premier

Povestea e înscrisă în Clubul Condeielor parfumate, iar în tabelul găzduit de Mirela veţi găsi poveşti cu parfum de Crăciun, de toate felurile şi toate culorile. Sărbători fericite tuturor!

30 de zile cu parfum de vânt

Îmi plac enorm de mult cuvintele ce pot aduce o mie de înţelesuri şi pe care le poţi dezvolta după bunul plac şi inspiraţie de moment. ”Parfumul vântului”. Hmmm, ”vânt”, aşadar, temă simplă dar atât de ofertantă. Exact ce spuneam. Vântul ce poate fi o adiere caldă dintr-un anotimp la alegere, vânt salbatic, aspru, zbuciumat, vânt de schimbare, vântul unei fapte bune sau rele, vânt trecător, vântul asociat aerului condiţionat sau provocat de orice maşinărie ce are nevoie de ventilaţie, ”Pe aripile vântului”, Mondial şi a lor ”De va veni la tine vântul”, sau altă melodie ”Aseară vântul bătea, badea-n braţe mă strângea”, că de Scorpions şi altele mai la modă, sigur îţi aminteşte toată lumea,  Sorin Ovidiu Vântu…..hahaha, uite-mă în dilemă. Hotărât lucru, m-as putea opri în orice moment al vieţii mele în care aş putea rupe un crâmpei pe care sa vi-l ofer învăluit de miresme şi asocieri deosebite. Aş putea aduna metafore care să vă poarte în văzduhuri senine sau întunecate sau aş putea doar vui în cuvinte seci şi neademenitoare.

Cu toate astea, pentru că în Clubul Parfumat se scriu poveşti, mă voi opri şi eu în clipe în care inima, sufletul şi realitatea s-au îngemănat şi voi încerca să vă port pe aripi de vânt, dintr-un timp al aducerilor aminte, acolo unde poposesc des şi de unde culeg încă un fir de viaţă pierdută, peste care s-ar aşterne uitarea.

Acum 10 ani, de fapt imediat se fac 11, într-un ianuarie nemilos, în care parcă s-au reinventat zăpezile de altădată, de acopereau case şi drumuri simple, bunica mea pleca la îngeri. Greu am ajuns acolo, în satul ăla buzoian şi greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat acolo 40 de zile. 10 cu a mea familie, iar 30 doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obişnuita, departe de oraş şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. Aş putea vorbi la nesfârşit de întunericul dimineţii, dar şi al serii care, parcă, cuprindeau prea mult din ceea ce ştiam eu că înseamnă ziua. Mă pierdeam într-un vâjâit prelung de iarnă geroasa şi mă cutremuram la sunetul sumbru ce părea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară, unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic, vuia vântul dinspre miază-noapte, vuia Prinţul Întunecat din poveştile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducător de geruri şi zăpezi viscolite, de fumuri îngemănate în poveşti cetoase şi de gheturi aspre şi deloc înveşmântate în luciri de cristal cu care eram eu obişnuita.

Îmi alungam demonii, ce parcă mă împresurau din afara casei, cu pagini de carte rătăcită prin odaia fără vreo urmă de bibliotecă pasageră. Îmi lucram mâinile şi mintea mi-o ocupam curăţând porumb, în coşuri mari pe care le aducea tataia în casă. De cate ori se deschidea uşa, părea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, iţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul pielii fine dacă întârziai în activităţi firesti. 30 de zile, pe care nu le voi uita niciodată,  în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de cate ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. 30 de zile ciudate.

Ma uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam cate vânturi le-au bătut şi cate le-au şficuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe.  Mie îmi plângea faţa şi ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, care trecea spre camera din spate, căreia si acum îi spunem camera din Crivăţ să vada dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa.  Îi auzeam cuvintele  ce parcă-l blestemau uşor spunând ”Traistă goală” ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că de fapt ascultam glasul salcâmilor ce  se împotriveau vântului năpraznic  şi mă rugam să dispară şi sa ne lase aşa..netroieniţi.

În casă, focul din sobă trimitea arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, singurele răsfăţuri şi timp de 30 de zile am simţit în mine amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de cameră. Poate de aceea parfumul care îmi vine în minte nu este unul asociat vântului despre care vorbeam, ci amestecului de brad şi tamâie, şi tare mi-ar plăcea să încerc vreodată unul unisex de la Annik Goutal-Les Orientalistes-Ences Flamboyant, ce  mă fascinează prin mister dar şi prin notele de prospeţime date de brad sau de căldura tămâiei, ce parcă ar încununa astfel de zile în care vântul negru le-ar fi stăpânul.

mosc

Dincolo de cuvinte însă ne rămân asocierile de întâmplari şi mirosuri, de arome şi stări, de vise şi adieri, de gusturi şi oameni. Azi le-am unit într-o nouă poveste, ce pare veche, pentru acelaşi  club parfumat, cu tema deja bănuită ”Parfumul vântului”. În tabelul Mirelei veţi găsi şi altele.

Parfumul copilăriei… mele

Înşiră-te mărgăritare

În categoria „amintiri din copilărie” am câteva poveşti demne de acest minunat subiect. Poveşti simple, care scot din înlăuntrul meu tot frumosul, nostalgia şi toate miresmele copilăriei mele, ceea ce îmi arată cât de dor îmi e de părinţii mei tineri, de viaţa lipsită de griji, de parfumul vremurilor de demult cu patină şi panglică albă, numa’ bună de prins în păr, să porţi cu tine,  mereu, în fiece minut, aerul că totul e continuu şi nimic nu se termină. Nu sunt mamă, nu ştiu nimic din frământările şi acţiunile prezente, din întrebările actuale, nimic din acele „de ce-uri”  de serviciu, de noile preocupări copilăreşti sau nu. Nu mă dau din nou pe tobogane, nici nu alerg iar prin iarba udă cu un mic-micuţ de mână, explicându-i verdele ierbii, murmurul pădurii şi zâmbetul soarelui. Nu învăţ pe nimeni tabla adunării sau înmulţirii, nu îmi fac griji aducătoare de…

Vezi articolul original 509 cuvinte mai mult

Păpuşa rusească

Pe Tatiana am cunoscut-o cu mult timp în urmă, undeva prin ’94. Să tot fie 20 de ani de atunci. Când am zărit-o, prima dată, mi s-a părut o păpuşă de porţelan, rară şi delicată. Am intrat în biroul ei, în care nu se instalase de multă vreme, convinsă fiind că voi găsi aceeaşi figură acră a unei doamne, nu tocmai prietenoase. Doamna se mutase într-o localitate vecină, iar postul îl ocupase ea, oarecum inopinat. Mult mai târziu aveam să aflăm că şi acesta era obţinut cu unul din talentele ei destul de obişnuite, de altfel. Am găsit-o periindu-şi părul castaniu, uşor jenată de acest lucru. Purta un pulovăr alb pe gât care în contrast cu părul perfect şi faţa albă îmi dădu senzaţia de căldură interioară mascată de un aer glaciar nepotrivit. Nu aveam să greşesc prea mult. I-am întins actele şi mi-a mulţumit monosilabic. Mi s-a părut ciudat, dar nu am insistat. Multă vreme a refuzat să comunice cu noi, cu mine. Puţinele cuvinte trădau origini îndepărtate, iar numele făcea să întărească ideea. Eram curioasă, dar nu lăsa deschisă spre ea nicio uşiţă, nicio punte. Venea, îşi făcea treaba şi pleca fix la ora când i se sfârşea programul. Uneori o aştepta un domn, în vârstă, dezagreabil, care în preajma ei nu reuşea decât să iasă şi mai mult în evidenţă, neplăcut vorbind. Mă fascina că pe biroul ei era totdeauna o ceaşcă mare, albă, lângă un ceainic minuscul, cu un capac auriu. Mirosea a caramel şi fructe uscate şi biscuiţii în formă de trifoi îmi bântuiau existenţa mea plană, fără efecte şi simboluri. Eram în perioada în care vechiul, aerul retro şi vintage nu mă acaparaseră deloc şi în afară de faptul că iubeam filmele vechi, nu ştiam nimic despre ceea ce acum face parte din mine. Tatiana a reuşit să trezească în interiorul meu gânduri şi idei pe care am vrut, mai târziu, să le cunosc mai bine. Accentul ei nu era de moldovean de peste Prut, deşi acolo vroiai să te duci cu gândul. Şi nu aveam să greşesc. Era rusoaică de la Sankt Petersburg. Maică-sa, din Brăila defel, se măritase cu un  rus ce venise cu vasul în port. Era militar. Acolo se născuse Tatiana,  în îndepărtata Rusie. Învăţase ambele limbi din fragedă pruncie; gândea ruseşte şi trăia româneşte. Venise în România să facă facultatea, dar se mutaseră cu totul, undeva în Iaşi, când tatăl ei muri, aşa pe nepusă masă. Toate astea aveam să le aflu, la o ceaşcă din ceaiul cel mai bun băut vreodată şi care mi-a  schimbat mentalitatea despre licoarea asta, care la mine, acasă, se consuma doar în scop medicinal. Tatiana nu era tocmai un înger, dar nici vreun  demon nu era, Doamne fereşte. Fusese măritată deja, cu un avocat de succes, ce o ajutase să termine facultatea, dar care o lăsase după ce descoperi că un profesor de al ei contribuia, şi el, la bunăstarea familiei. Avea o fată, pe care maică-sa o creşte dur, fără vorbe fine, de parcă armata rusă încă îşi avea trupele înfipte în mentalitatea ei: „Ce să faci cu o smiorcăită? Viaţa e dură! Trebuie să o subjugi! Fata mea de aia a reuşit în viaţă! În plus, trebuie să ştie de mică, că dragostea nu e bună nici pentru trup decât dacă îi dă de mâncare! La propriu!” Eram siderată, la vorbele bătrânei şi m-am prins repede că nicio relaţie  de a fetei sale nu o vedea ca pe o romanţă din cântecele ruseşti. La ea „dragostea trece prin stomac” devenise motto şi scop. Greu pentru Tatiana, care era frumoasă, curtată dar bântuită de regulile vieţii, reguli impuse de o educaţie aspră şi, mi se părea mie, nepotrivită.
Într-o zi m-a invitat la ea. Nu ştiam că e aniversarea zilei sale de naştere, dar m-am dus pregătită. Politicos, vorbind. Mansarda unde locuia era extrem de cochetă. Peste tot semne ale originii de care era tare mândră, dar şi fotolii ce păreau desprinse din saloanelor vremurilor de demult. O tapiţerie brodată cu fir de aur împodobea un perete. Şaluri ruseşti, lucrate manual, stăteau aruncate pe pat, şi nu numai, într-o simbioză perfectă. Samovarul, în jurul căruia tronau ceşti de sticlă, aşezate într-un suport metalic gravat, mă făcu să mă pierd în decorul original şi desăvârşit al femeii de porţelan. Pe masă erau bucate cu specific rusesc. Unele dintre ele. Peşte afumat, sărat, într-un sos de ceapă şi muştar, o salată, şuba, parcă se numea, icre aşezate pe felii minuscule de pâine prăjită unsă cu unt, carne de viţel, trasă în unt şi nişte şniţele de Palermo, care mai făceau să ieşi din decorul unui timp neştiut. Votca şi vinul gros, negru, ne ajutau să ne dezlege limbile şi să dăm drumul confesiunilor de tot felul. În final, ne servi un crumble cu fructe confiate şi mere, ceva nou pentru mine, atunci, şi acelaşi ceai roşu, cu gust caramel şi fructe uscate. Totul era un spectacol. Masa, locul, limba ei dezgheţată, ce nu mai ţinea cont că nu îi place să dezvăluie prea mult, ne făcea să ne ţinem strâns ceştile şi să nu ne dorim să plecăm prea repede. Ne povestea amestecat: despre Ermitaj, Palatul de Iarnă, despre vremuri ce păreau îndepărtate, dar şi despre nevoia de a răzbi într-o lume pe care o recunoştea doar cu simţurile. Pe dulap tronau legume ce erau puse la uscat, îşi făcea singură baza de mâncare, iar eu eram căzută în admiraţie totală. Avea talente cât pentru o mie de femei şi o putere interioară şi exterioară fantastică. Nu am putut deveni prietene apropiate. Era greu să nu te şocheze ceva la modul ei de a fi şi atunci, de teama să nu judec nepermis, mi-am intersectat viaţa cu ea…doar câteodată, la o ceaşcă de ceai, cum numai ea ştia să-l facă. La un moment dat drumurile ni s-au separat total. Am zărit-o, tunsă scurt, nepotrivit aş spune, căci îi ieşea în evidenţă nasul ei uşor coroiat, dar care nu avea cum să strice acea faţă perfectă de porţelan. Era tot frumoasă, un pic tristă, şi nu ştiu cum, dar am închis ochii pentru o clipă şi am trimis-o în gândul meu, în acea seară de iarnă perfectă, lângă şemineu, samovar şi ceai cu nuci. Şalul ei  roşu îi împodobea umerii şi  îmi zâmbea deasupra albului din ceaşca de porţelan fin…ca ea. Povestea face parte din cele înscrise în tabelul Clubului Condeielor Parfumate, găzduit de Mirela. Tema propusă  de Silving, este cea a ceaiului băut cu prietenii, şi recunosc, că singurul parfum ce îmi vine în minte, în concordanţă cu cel al cuvintelor de mai sus, este  Eau Parfumee au The Rouge, una din cele mai rasate creaţii Bvlgari, marca de lux. Dar pentru că nu am răbdare să adun informaţii despre el, vă las să căutaţi voi, iar eu vă mulţumesc că aţi citit povestea ceaiului meu băut în vremuri ce îmi par tare îndepărtate. Şi chiar sunt.

Parfumul copilăriei… mele

În categoria „amintiri din copilărie” am câteva poveşti demne de acest minunat subiect. Poveşti simple, care scot din înlăuntrul meu tot frumosul, nostalgia şi toate miresmele copilăriei mele, ceea ce îmi arată cât de dor îmi e de părinţii mei tineri, de viaţa lipsită de griji, de parfumul vremurilor de demult cu patină şi panglică albă, numa’ bună de prins în păr, să porţi cu tine,  mereu, în fiece minut, aerul că totul e continuu şi nimic nu se termină. Nu sunt mamă, nu ştiu nimic din frământările şi acţiunile prezente, din întrebările actuale, nimic din acele „de ce-uri”  de serviciu, de noile preocupări copilăreşti sau nu. Nu mă dau din nou pe tobogane, nici nu alerg iar prin iarba udă cu un mic-micuţ de mână, explicându-i verdele ierbii, murmurul pădurii şi zâmbetul soarelui. Nu învăţ pe nimeni tabla adunării sau înmulţirii, nu îmi fac griji aducătoare de spaime, la gândul fiecărui pas făcut fără mine, nu plâng, nu râd, nu mănânc, nu cânt…nu gătesc pentru copilul meu. Copilăria de acum e un basm sf la care asist, din afară, amuzată sau indignată de ceea ce văd.  Şi totuşi, nu mi-e greu fără şi nici nu port dureri sau regrete. Mă uit la părinţii din jur şi ştiu că e o aventură să creşti un copil în aceste vremuri, deşi cred că totdeauna a fost şi fiecare, la rândul lui, a gândit asta. De asta mă întorc la miresmele copilăriei mele, singura ştiută, adulmecată, trăită şi readusă în simţiri prin poveşti cu zâne în carne şi oase, cu nume proprii şi chipuri dragi. Oamenii mei ce mi-au spus că dorul se parcurge pe distanţa Buzău-Braşov, cele două repere ale mele: una cu parfum de brad, de munte, de ape repezi, de măcriş şi alune de pădure şi alta de piatră seacă, de pământ crăpat, de chirpici, de găini, vaci şi coţofene furăcioase. Copilăria mea s-a născut la sat şi a poposit în oraşul de sub Tâmpa ca într-o poveste cu multe capitole şi desene perfecte. Nu aveam rochiţe frumoase, nici funde în păr, cum m-a întrebat pe mine într-o zi o veche prietenă, ce acum îmi e doar o amintire, deşi trăieşte; nu am primit dovezi palpabile de iubire ci doar sărutări pe furiş şi cuvinte de alint, bijuterii de preţ acum; şi din când în când câte o mustrare zdravănă, tot de drag, cică Copilăria mea a avut ghete roşii cu cel puţin un număr mai mare, miros de fân şi cărţi de poveşti din care nu-mi citea nimeni, de gogoşi şi plăcintă cu brânză, de dovleac copt şi nucă, de miere, de seminţe negre, de mamaie tânără, de mamă cu ochi blajini. Copilăria mea a avut haine croşetate cu drag, căciuli trase pe urechi şi fulare colorate ca un curcubeu. Mirosul pâinii de casă cu unt, amestecat cu cel de vopsea şi diluant al tatălui şi cu ceai de tei, totdeauna venite, după ce el ne trăgea cu sania, în puţinul timp petrecut cu noi, fetele lui. Copilăria mea e prinsă în tabloul minţii, într-o pânză imensă, care face ape, ape şi îşi schimbă imaginile cu ajutorul amintirilor, lăsând în suflet dâre de drag şi nostalgie, de vremuri perfecte în imperfecţiunea lor, cu iz de vechi şi de trecut, mereu umed de lacrimi, mereu cu zâmbet de iubire, mereu prins în inima mea cea matură, fără aer copilăresc, prea serioasă şi prea plină de actual. Şi atunci, m-aş întreba cine aş fi eu, dacă nu m-aş întoarce, măcar prin cuvinte, în vremurile când toţi cei dragi purtau parfumul tinereţii? Habar nu am!
Mulţumesc Mirelei, cea care găzduieşte povestea parfumată în Clubul condeielor parfumate, a cărui temă e acum: „Parfumul copilăriei”, temă propusă de Vavaly. Găsiţi în tabel alte poveşti de soi, poveşti pe care acum le voi citi şi eu, sigură fiind  că ne vom regăsi în întâmplările tuturor din copilărie, asemănătoare cu ale noastre. Şi mulţumesc vouă, cei ce treceţi pe aici. Totdeauna.

Ferecă şi desferecă

Aleg, uneori, să îmi încep subiectele explicând de ce scriu despre un anumit lucru, pentru cei care ajung accidental pe aici. Azi, „Parfumul Făurarului” este o temă din Clubul condeielor parfumate, temă aparent fixă, propusă de Matilda şi preluată de cine vrea, din acest club, în stilul propriu. Am citit vreo trei poveşti, din tabelul inclus la Mirela, gazda noastră, dar m-am oprit pentru a-mi încerca norocul în felul meu. Aşadar nu vă veţi mira, dacă iar veţi citi o poveste de familie, cu evenimente ce ţin de curgerea timpului prin această lume, a mea; evenimente care au lăsat în mine urme adânci: unele bune, altele dureroase şi al căror parfum mi-a intrat în toţi porii şi în toate celulele mele vindecate sau nu! Parfumul e cald, trainic, intens, cu arome de iubire, de naştere, de trecere, de urlet de lupi şi chiar de moarte. Cu toate astea…miroase a viaţă, a viaţă plină şi aromată cu daruri. Daruri lumeşti!

Făurarul e luna cea hulită, nebăgată în seamă, lună ce nu pare iubită, luna scurtată de Dumnezeu în 28 de zile, adăugându-i din patru în patru ani, ziua sfântului Casian, cel ce greu se implica în comunitate şi a cărui pedeapsă a fost să revină în calendar, doar după acest interval. Se zice că în această zi e musai să fim milostivi şi să răspundem la ajutor pentru a nu ne primi şi noi exilul comunităţii. Un prieten de al meu a ales acum mulţi ani, pentru însurătoare, ziua de 29. Spera aşa că nu va trebui să celebreze prea des o uniune ce nu era binecuvântată cu iubire. În scurt timp n-a mai sărbătorit nimic, divorţul fiind cel ce a luat locul unei iubiri imposibile. Dar asta e cu siguranţă doar o coincidenţă şi un exemplu ce mi-a trecut pasager prin minte.

Cu toate astea, februarie poartă în amintirea şi în inima mea parfum de căsătorie. Parfum de soare cu dinţi şi zăpadă topită, de flori colorate din sere de Codlea şi rochii de mireasă purtate pe alei cu pomi desfrunziţi, dar acoperiţi de sclipiri de îngeri buni, ce-şi lăsau adierea într-o binecuvântare. Într-o zi de 11, de Sfântul Vlăsie, cel la care dacă te rogi cică nu rămâi fără o para în pungă şi vei fi prosper prin munca ta, într-un an 1969, ai mei părinţi îşi uneau destinele, făcând să meargă multă vreme căruţa acestui „ferecă şi desferecă”, „îngheaţă sau dezgheaţă”, „ninge sau plouă”, cu urme mari şi mici, adânci şi vii, cam vreo 38 de ani. Mulţi, mulţi ani. Şi ar mai putut fi. Acum când mă gândesc că acest Sfânt Vlăsie a făcut să nu-i lase pe ai mei părinţi fără parale în buzunare, chiar şi când lumea lor era săracă şi fără de speranţă, cred că nu au ales la întâmplare această dată.

Se zice că Făurarul îşi poartă numele cu drag, nume venit şi de la ascuţirea uneltelor pentru muncile agricole. Se pare că pentru sora mea, februarie şi-a ascuţit uneltele fericirii şi a muncii în cuplu, iar într-un 18 luminos, a simţit acelaşi parfum intens de căsătorie.  A fost cea mai frumoasă zi de februarie din viaţa noastră. Deloc geroasă, cu soare din plin, cu dragoste şi oameni mulţi, am celebrat iubirea venită …tot pe neaşteptate, parcă într-un Dragobete permanent.  Le doresc sănătate şi viaţă lungă şi bună!

Zici că vin cu un info-calendar, dar nici că îmi pasă şi dacă voi, cei care mă onoraţi cu urmele trecerii voastre pe aici, nu sunteţi prea încântaţi, promit să nu mai aplic astfel de abordări. Până una-alta, nu pot să nu adun, pe aici, parfumul zăpezilor. Dar nu parfumul zăpezilor de altădată, despre care mama îmi spunea că arătau ca cele de anul acesta, de la Buzău,  ci parfumul zăpezilor de februarie din 2004 şi 2014. La 10 ani distanţă am trecut prin aceleaşi emoţii şi griji. Dacă în 2004 mi-am dus cu greu bunica la groapă, ca mai apoi să îi fac de 40 de zile pe nişte troiene care nu prevesteau nimic bun, preotul ajungând la slujba doar cu vola de deszăpezire, anul acesta casa a fost acoperită total. Crivăţul nemilos a aşezat toată zăpada pe clădire, făcând ca imaginile de la televizor să fie trăite pe viu de mama mea, cea care-şi duce traiul în acel loc şi care a simţit intens ce înseamnă parfumul solidarităţii: mâini harnice de tineri inimoşi au reuşit să-i croiască tunele spre animale, apă sau spre provizii. Coşmarul alb are parfumul sălbatic al gerului năprasnic şi al nesfârşitului.

Acum 4 ani, pe 22 februarie, se năştea fata prietenei mele, Crina, un înger de copil, aşteptat în neaşteptare, dorit dar venit surprinzător, ca şi când rugăciunile au ajuns mai repede decât s-ar fi aşteptat ei. Făurarul ne înnoia şi ne dădea speranţă prin parfum de viaţă tânără, de miros de bebeluş şi mai apoi, de fetiţă voinică şi înţeleaptă. Să ne trăieşti, Maya!

O zi tristă, urâtă şi sfâşietoare a mai fost într-un februarie 2007, când un om tânăr şi puternic ca un lup şi-a găsit sfârşitul nefiresc. Nu degeaba făurarului nostru i se mai spune luna lupilor. Unii lupi se nasc, ca Zoe, câinele nostru lup, fugit în locuri, sperăm, bune pentru el, pentru a fi admiraţi, iubiţi şi regretaţi, mai apoi. Sperăm să fie şi ea iubită tot de un om cu inimă mare, iar  pe „lupul om”, lupul singuratic, lupul hăituit de neîmpliniri, ce şi-a strigat urletul în pustiu, îl regretăm de ceva vreme.  Din păcate, nu l-a auzit decât Dumnezeu şi poate îi ascultă şi acum povestea, acolo în Ceruri.

M-am lungit şi n-am să mă supăr dacă aţi plecat demult de pe aici. Simt că luna aceasta are doruri şi împliniri, ecouri şi dureri, parfum de sărbătoare dar şi de rugăciune. Cu toate astea cel mai plăcut parfum este cel al speranţei şi optimismului şi vă asigur că iubesc această lună. Soţul meu este cel ce aplică zicala „ianuarie-fe-martie” şi chiar dacă la Braşov primăvara apare când nu te aştepţi, el spune cu drag la fiece 1 februarie: „Iubiţel, în 28 de zile vine primăvara!”Cum să nu iubeşti această lună când e simbolul omului curajos şi al idealurilor fireşti, normale, de contopire şi trecere, de iubire, de suflete pereche, dar mai ales de …parfum de primăvară sperată?