Nu știu cum și nu știu când…

….voi reveni.

7bcb6-999404_265310190277812_1976741614_nCând sunt nefericita…nu pot scrie, nu pot vorbi, nu pot să vă citesc, nu pot socializa, nu pot să fac nimic. V-am spus deunăzi..că am dragi cu dureri mari, cu lucruri care se transformă în tristeți definitive, iar eu nu pot zâmbi, nu pot deschide laptopul, nu pot să particip la ceea ce aveti voi a spune. Voi recupera cu drag, dar tot ce imi doresc e sa ies din zona asta cu îngrijorări, care mă topește, mă usucă și îmi anulează cuvintele. Scrieți voi și pentru mine, și bucurați-vă de viață. O voi face și eu, dar acum tot ce-mi doresc e să învăț să trec cu oamenii sufletului meu ..prin nenorocirile lor.  N-am răspuns nici la comentarii – și îmi cer scuze pentru asta-, nu am venit nici în vizită, am o vacanță forțată…dar din care sper să revin. Acum…nu pot și nu știu cum…

Reclame

Și restul curge de la sine….

Hristos a înviat!

După o perioadă care m-a țintuit în pat, vrei-nu vrei, îmi e greu să revin. Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt. Îmi tună și fulgeră. Pe alocuri. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele. Știu, sunt strângătoare. Mă gândesc dacă să scriu, sau nu,… ceva. N-am avut vreme să trec nici, măcar, pe propriul blog, darămite pe la voi. Asta nu e prea bine. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți.

Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni. Mama a trimis, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Am avut noroc, totuși, am primit și oameni în jur sau, mai bine zis, am fost în prima zi, de după Înviere, în casă de gospodar creștin din Zăbala și mult frumos am adunat în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. Acelea m-au răscolit. Nițel sau poate mai mult. Dar am primit în dar iubire, voie bună și eu m-am hranit cu toate acestea mult timp, căci uite-mă cum, în așternuturi calde, țintuita de voie de nevoie, mi-am țesut mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le-am suprapus pe realitate.

Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să mă simt astfel. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu ei. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..

Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștele mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile. E clar, știu de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, e… evident. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra non-stop se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…până nu le mai faci, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis să o faci, acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce..

La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări: de ce nu și noi? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.

Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu: casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.

La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții era ceva ce nu-și putea asuma. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau demult, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.

Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.

La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau nici măcar o clipă că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.

La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, stiu ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.

Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.

Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.

Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.

Sărbătorile acestea mi-au fost cu semn de odihnă și reflecție. S-au înșirat, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..

Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă în mâini…semnul că există ceva acolo care …înalță și curăță.

Adevărat a înviat!

Veni, vidi, vici. Superblogul? Nu, un strop din el…

Am scris pentru Superblog Spring. Am luat locul doi în Superblog. S-a încheiat Superblogul. Acum trecem la altceva. De fapt asta fac din momentul în care s-a încheiat competiția, și chiar am reușit să mai scriu și alte nimicuri, în timpul concursului, pe lângă cele care erau destinate competiției. Despre Superblog, din punctul meu de vedere, nu vă voi spune nimic. Sau aproape nimic. Trebuie încercat și atât. Dacă vă doriți, cu adevărat, o veți face, dacă aveți idei preconcepute veți trata subiectul ca până acum; dacă veți fi dintre  cei care nu vor vedea decât că se umple blogosfera de articole ciudățele, importante doar pentru cei care scriu pentru acest concurs, săriți chiar și peste aceste rânduri. Se știe că, oricum, nu fac literatură, ci doar cochetez prin cuvinte, așezându-le de-a valma, pe aici; așadar nu aveam ce pierde, prea mult. Poate doar timp, dar pe acela l-am comprimat cum am putut.

Eu am încercat și mi-a iesit un onorabil loc doi, după ce timp de 6 jurizari am stat pe 1. Să nu credeți, însă, că am fost bună. Ceva, ceva..oi fi avut eu, dar știți copiii ăia care merg la olimpiadă și în rest au note bune dar fără să fie, poate, premiantii clasei? Ei bine, eu sunt dincolo. Am fost „premianta” clasei. Am adunat puncte precum furnica și m-am dus, pe subiecte, cu recuzită din realul meu cel de toate zilele, cu mici exceptii. Asta a dat credibilitate, probabil. Singurele premii sunt 6 dvd uri la Empire film și un covor Tulipo la Diego, unde am castigat o probă, plus premiul în sine, de loc doi. Ba, am fost și trasa de urechi de un sponsor că am scris prea trist pentru cât sunt ei de companie de IT, iar dumnealor refuza astfel de promovări; desi pe facebook, ca feedback, cititorii mei au apreciat acel articol foarte tare, căci veselie avusese din plin, dar prea tarziu venisem cu ea, începutul articolului fusese nesatisfacator.

Așadar, atenție, nu scrieti trist că nu înduioșăm nici de un covrig sau un punct în plus. Nu asta mi-am dorit, dar asocierile din mintea mea au fost făcute în acel fel și cam atât e de spus, restul ar fi justificări aiurea. Va dati seama ca aș scrie roman despre acest concurs, însă am învățat că se pot răstălmăci cuvintele, pentru că  dincolo de cei care te iubesc..și te acceptă, sunt ceilalti, pentru care nu însemni nimic; ba, pot adăuga multiple lucruri ce îți pot umbri bucuria, iar asta eu refuz sa o mai accept în jurul meu. E nesănătos să fii plăcut și acceptat de toți, dar e sănătos să stau eu departe de ei și să nu îmi mai doresc să rămân în jurul lor oricât de mult i-aș aprecia. În definitiv, poți veni cu lucruri evidente, să remarci talentul și profesionalismul unora, dar să nu simți nimic, în suflet, față de acea persoană. Și aici nu e vorba de mine, eu remarc, eu nu simt. Punct. Dacă și la unii dintre voi e la fel, e firesc..

Ce mă mai bucură? Ca dacă nu intram în această competiție nu găseam bloggeri noi care scriu pe gustul meu, pentru că e cunoscut faptul ca abia de ne auzim gândurile darămite să mai accesăm și alte bloguri cu mai mult interes decat un simplu like și click. Mai știu că cine e foarte bun va scrie atât de divers și incitant încât te vei gândi, mereu, de ce nu vede și sponsorul asta. Am observat ca toti vor a caștiga, dar doar unii o vor arăta, iar insistenta cu care o vor face, chiar și în gluma, te va scoate din zenul propriu, mai devreme sau mai tarziu. Dacă nu, ești tare și de invidiat. E si asta o tactică, însă. Mie nu mi-a placut prea tare pe grup, indiferent cât de mult am încercat să gust glume mai mult sau mai puțin bune; noroc că, spre final, când zarurile deja erau aruncate, a apărut soarele, prin articole-concluzii, suficient cat sa te duca cu gandul ca în toamna, la 25 de probe, daca te bagi, ai cateva alternative: să îți iei arsenalul de glume cu tine, daca esti norocos și ai așa ceva, o vesta antiglont daca cumva gresesti și toate gloanțele ochilor vor țâșni spre tine, cum că „vaaai, nenorocire!”, ori rămâi zen in pătrățica ta și scrii atât de surprinzator încat vor pleca cu toții, tiptil. M-as mira sa pot face asta, asa ca am la ce mă gandi. Apropo de asta accesați pezevenghi alias Eugen Zavoianu, om pe care-l vad castigator în orice face, și în care cred cu toata fiinta. Nu las link, cautati voi în clasament aici.

Pentru ca va las interviul, care de la minutul 20 mă are protagonista, as mai lungi „pomelnicul” cum „frumos” mi l-a botezat cineva și as multumi tuturor celor care, în acest interval, au lasat un comentariu pe blog sau pe facebook, de sustinere sau din ce orice alt motiv avut și  nu vreau sa fac o altă lista – credeți-mă că o am deja făcuta in suflet și multumesc pentru asta. Multe lucruri mi s-au întâmplat de la începutul anului și concluzia mea e una singura: există viata si după 45 de ani, cu realizări surprinzătoare.

io

Trebuie doar să-ți faci un loc plăcut și să nu aștepți să te aplaude nimeni. Dă-ți răgaz și bucură-te că poți avea ceva al tău care să te facă să uiți de facturi, de faptul că nu toate lucrurile funcționează cum ți-ai dori in viață, că nu te poți potrivi cu unii, dar cu siguranță vei găsi și oameni care să știe că nu faci altceva decât încerci să dai nuanțe unor lucruri. Asta mi-a adus mie lansare de carte și bucuria unei realizări palpabile pentru care sunt mai mult decât recunoscătoare.

eu1

Iar Superblogul? Are câștigători. Iar cel care ia totul, ia si atenția și premiul, dar lasă celorlalti ceea ce vor ei sa simta: unii se vor urmatorii castigatori, alții sunt bucuroși de ce au și au obținut, altii împletesc regrete cu daca, parca și multe altele. Oi fi eu teatrală pe alocuri, dar în suflet am bucurie. Superblog în toamnă? Habar n-am. Vedem. Împreună. Vă felicit!Știu, mă repet. V-am zis eu?

De unde vii?

De unde vin?

De aici, de aproape, de pe versantul unui deal ce inmugurește destul de incet, strivit de o  umbra seacă și de umezeala complice cu un anotimp care vrea să mai zăbovească, nefiind pregătit pentru primenire. Pe gardul vecinei, un pisic gri, tărcat, cu o coadă tăiată, și o mocuță de cerșetor ambulant, freamătă a revedere primăvăratică. Aleargă in intampinarea mea, dar fuge înainte de a-l putea prinde. Mă miaună a bună dimineața și mă abandonează pentru vecinul grizonat. Doar că vecinul e ocupat cu un scaun de bebe pe care încearca sa-l introducă cu grijă in masina. Ma ridic pe vârfuri, curioasă fiind de copilul pasager. Doar ca nu e nimeni. E gol, iar el, incruntat, preocupat, bodogăne de zor, ca și când ar avea de reproșat aerului că îl încurcă. Din casă, coboară fiica sa, cu cei doi nepoți. E diferență mică între cei doi băieți, dar unul știe, deja, ca deranjand cu țipetele lui lumea din jur, e posibil sa capete ce vrea. Degeaba. Femeia nu pare impresionata. Iși asază pruncii pe bancheta din spate, ea asezandu-se intre ei. Amândoi sunt cocoțați în lojelele lor de bal, pregătiți de drum. Sunt uimită de calmul femeii, semn că e obișnuită cu astfel de scene desprinse din benzi cu eroi de basm.

Nu vă mirați, orice mamă, care reușește sa stapânească un copil de doi ani și ceva și unul care da semne ca ar pricepe și el cum e treaba cu drepturile unui bebelus la atentie si dezmierdare, pentru mine, va fi erou palpabil. Imi face semn discret cu mana și ne zambim a intelegere și admiratie reciproca.

Poteca se ingustează. Ma uit la blocul ce se ridică precum voinicul din poveste. Avem noroc, dacă asta se poate numi noroc. Are distanta suficienta cat sa nu ne umbrească cu totul, și nici prea inalt nu va fi. Spre noi au facut niște geamuri inguste in lățime dar destul de înalte. Sunt ca niște fante potrivite perfect constructiei. Pare a fi geamul de la baie și răsuflăm ușurați că nu vom fi tentați, reciproc, sa ne zgâim unii la alții. Orașul se cască la picioarele mele de parcă mi s-ar inchina. Nu e corect. Invers ar fi mai potrivit, asa ca ma urc pe deal sa-l privesc fix in ochi. Greu. Mereu port cu mine feeria primei dăți care mă stăpânește și imi dă senzația că am rămas pironită în timp, copleșită de dantelării arhitectonice. Dacă n-ar fi blocul de alături, chiar aș crede că aici nu se schimba nimic. Ma mint insa ca asa e. Privesc inainte doar, si mă asigur ca fiecare varf de acoperis e acolo, ca fiecare gard stiut are aceeasi culoare ca ieri.

casa noastra

Mi-e dor de mânecuța maicii domnului de pe casa lui Tanti Ana; acum s-ar fi fudulit nițel planta, s-ar fi cocoșat sub frunze noi, dar s-ar fi umflat, mai apoi, de bucuria reinnoirii. Nu mai e de ceva timp, sigur infloreste in rai la tanti Ana. Nea Ion, pribeagul pietrelor, trece grăbit înspre oraș. Din pădure, curg la vale lemne putrezite. Le culege un nene bătrân, căruia îi alunecă bocancii pe mâlul dintre copaci, incat nu reușește sa-și tina echilibru. Nu-mi dau seama unde le duce, pare că ține drumul spre peștera a doua. Cățeii mei parcă au înnebunit văzându-l. O adolescentă cu priviri temătoare trece cu greu de blocul cu muncitori. Nu, nu o fluiera nimeni, o latra doar cateii  din curtea de jos. Ușor, neînsemnat. Mai mult îi atragem atenția și priveste spre deal de unde mi-aude vocea potolindu-i pe Bobiță și Zara care tot au treabă cu omul lemnelor. Se impiedica și se trage spre gardul de plasa, privind cu groaza padurea ce i se iveste, brusc, după casa noastra. Nu se astepta la salbaticia aia stranie. Stiu, nu m-am asteptat nici eu, acum multi ani, cand am inceput sa ma prind ca aici vom locui pentru o vreme. O simt cum se linișteste, desi nu o vad decat din spate, cand da cu ochii de alte case. Pozitia spatelu o da de gol, e ca si cand s-ar relaxa brusc, trimițăndu-și umerii spre inapoi. 1, 2, 3…acum va tresări. Cainele vecinilor, de singurătate, strigă cu furie la fiecare trecator. Noroc ca tine putin gustul lui de scandal.

bobil

Imi spun in gand ca e timp de curățire, de tăiat de crengi, de plantat ce a dat sa moara, de pus vita aia de vie spre gard. Ar putea creste boltit. Ehehe, vise. Eu nu am vise. Refuz sa le am. Eu am intamplari și dorințe puse intr-o stea. Daca se implinesc mă bucur, dacă nu se implinesc uit ca mi le-am pus. Nu dau vina pe nimeni, nici măcar pe neșansă. Strigătul unei păsări mă trezește din plictiseala asta de calitate. Stiu sunt nedreapta, dar măcar vorbesc frumos despre timpul meu liber. Tot vreau obloane și mai vreau să invaț sa pictez flori pe stalpii de lemn ai casei. Am încercat, ies mâzgăleli. Am două mâini stangi in orice trebuie puțină îndemânare.

Miroase a brad, a rășină, a pământ ud, a timp de primăvara, a melci, a stanca ce asteapta seductie noua, chiar  dacă e încremenită intr-o bravadă tristă,  posedata de un muschi verde și apăsător, și parcă simte parfum de izbândă, de viață nouă, de soare vindecător.

Brașovul se schimbă, în preziceri abandonate pentru concretul broderiilor de mâine, broderii de primăvară, păstrându-și, totuși, armura de cavaler tăcut, care știe că noul e vechiul de mâine, ca el doar se află în cercul fermecat cu deja vu-uri  care strigă a uimire.

De unde vin?

De pe un deal cu melci. Același de ieri, acelasi de mâine…

Povestea asta v-o spun mereu, nu-i asa? Doar ca …pare nouă. Ah, și incă ceva, se intampla des sa vedeti asa ceva la noi in curte. Nu vă mirati, am un om alături care inalta zmee tricolore, uneori. I se pare ca e prea singur cel pe care-l avem…pavăză.

noix

Stanca, dealul, Zara-lupoaica, tricolor

Coperți, întâmplări, permanențe

Nu-mi adun amintirile in cuvinte, unele nici măcar nu mai stiu a veni in ordinea fireasca. Se imbulzesc, se aseaza unele peste altele, se îngrămădesc, se anulează și izbândesc a ieși doar câteva curate la suprafață. Dar mie nu mai imi pasa. Aleg ce știu, poleiesc ce nu imi mai e cunoscut, astup golurile cu frunziș de vorbe, strecor puțin din mine, din tine, din chipul întâlnit ieri pe stradă, din conversația cu un om cunoscut și scurtez timpul gândirii nerodnice.

Mă ascund într-un univers nou, unde nu mai am nimic de dovedit. Am tot încercat  să fac asta, de-a lungul vieții, și fără succes. Mă întreb de ce am insistat in idee, deși știam că mă va duce într-o directie gresita. Cand am inceput sa leg cuvinte in scrieri publice simteam ca mi-am gasit un mod nou de a mă liniști, de a-mi plimba gândurile și ideile prin locuri începute demult. Mi-am cules bucuriile, tristetile, întâmplările, oamenii, bucăți din mine, secvențe din alții, am luat vorbe dosite in neuroni pitiți și mi-am zis sa incerc un lucru …sa fiu eu. Fără influențe, fără atingerile altora, mai buni, mai frumoși, mai pricepuți, mai plini de umor, mai…mai, mai. Am adunat provocari, am plusat in cuvinte luate de catre douăsprezece ori, am persistat in povesti cu subiecte banale, le-am dat unde noi, invaluiri care sa ma infatiseze subtil, am tivit brâuri de gânduri, am stat, am fugit, revenit, am adunat oameni prin prejur, ochi buni, ochi rai, ochi ce au cules idei de aici, ochi ce au incurajat, alții care au daramat, dar, într-un final, am înțeles ca nu am nimic de dovedit nici aici. Ca bucuria cuvintelor a invins. Ca privilegiul de a mă deconecta scriind mi-a fost inlesnit cu trei ani in urma și inca il simt ca fiind  ceva neașteptat.

Voi căuta mereu efervescenta, omul cu scrieri altfel, originale, chiar, dar cu puncte comune in ceea ce simt și, cred, voi renunta la cuvinte șoapte dacă e nevoie, la stereotipuri fără de care credeam că nu pot fi eu, la indemnuri banale, la ridicări de sprâncene,  căci multe mi-s contra vremurilor pe care le trăim, la margini de cuvânt dar și  la mesaje surde sau mute care ar atinge sau ar agita orice trăire curată.  Candva, am pus coperti cuvintelor, virtual vorbind, intr-o casă cu mărgăritare; curând voi  deschide poarta aceasta din fundal și voi trece peste coșuri cu  recunoștință, dar și cu împliniri, și deschideri spre alte proiecte despre care poate voi vorbi, poate nu, dar sigur imi vor vorbi mie despre bucurii calde și pline, chiar dacă  fără însemnătate pentru restul lumii. De multe ori vorbesc de întâmplare. N-am avut visul scrierii, cum nu l-am avut pe cel de iubire. Am avut altele, ca cel de mamă, de exemplu, și care a ramas inchis într- bulă frumoasa de timp nerodit. De asta, cred, ca întâmplarea merită ridicată în grad de permanență.  Bucuria întâmplării se schimbă in bucurie permanenta. Am dat din mine, am primit la fel. Am schimbat frica și teama pe nesiguranțe de lux, cu alintături cuminți, am trecut din dependențe și repere nesigure, in certitudini și realități pe care le pot ocoli sau nu, după caz.

Schimb mereu cate ceva, dar, de fapt, nu-mi schimb structura. Păstrez  bucuria începutului transferându-l în obișnuințe zilnice. Deschid scrieri, inchid scrieri, bifez  ideile, dar, uneori, nici nu  le mai disec ca odinioară, sau, nici măcar, nu imi iau din ele repere, cum făceam odată. Simt cum tulburarea unuia e de fapt o altă trecere, cum gândul meu de azi se poate scurge într-o brambureală de cuvinte puse de-a valma. Cert e, ca lucrurile oricum se aseaza firesc, in perceptiile mele, ale altuia  sau poate trec neobservate. Si e bine asa. Mi-a pus Dumnezeu in cale o posibilitate. Acelasi lucru l-a oferit și altora și e minunat sa vezi cata curgere e in jur, cata diversitate și cat interes pentru ceva care e la indemână tuturor. Doar că unele lucruri ating, surprind și altele  sunt, și atat. Si cum nu putem sa incantam mereu, prefer sa fiu și să-mi fiu permanență dintr-o întâmplare cu iz de februarie, dar cu miros primăvăratic. Să fii fericit cu tine, e tot ce contează! Asa poti fi fericit și cu ceilalți. Să nu mai explici fiecare alegere, imi pare echilibru, sa construiesti chiar si cand totul e potrivnic poate fi senitatate sau acceptare. ”Nu poți avea totul. Unde l-ai pune?”, îmi revine mereu în minte joaca asta de cuvinte, adorabil spusă de Ann Landers

nu poti

 Sa spui lumii ca existi si tu, poate fi act de curaj, caci lumea trece, oricum, prea repede, mai repede decat vei reusi sa captezi tu atentia. Azi am vorbit la telefon cu o persoana de care nu mai stiam mare lucru.  In acelasi timp, am remarcat ceva neplăcut in altă directie. Si paradoxal, am inchis o ușă și am deschis alta. Am alungat o tristete cu o bucurie. Dar azi..am avut noroc. Maine pot avea doar o optiune și va fi musai sa o las sa se aseze fara sa mai provoace tumult. Nu sunt mereu pe taramul povestilor, dar am oameni in jur care mă aduc mereu spre ele. De ce as refuza?  Acolo mi-e…acasă. Si acasă..nu-ți vin mereu musafiri, chiar dacă tu continui sa te pregătești. De asta mă vor surprinde mereu vizitele în scrisul meu, pentru că la rându-mi nu pot fi vizitator pe cat ar trebui . Cineva mi-a spus ca scriu prea des, de o vreme. Am vrut sa-i spun ca nu scriu cuiva. Eu depozitez treceri  care, cand le redescopăr, după o vreme, îmi așează în față un întreg foileton, cu distribuții de excepție. Păi, nu ar fi păcat să uit, cum am făcut deja, zeci de chipuri și amănunte?

Azi nu am mai gasit multe în memoria mea. Mi-a fost ciuda, desi se zice ca uitarea are rol de regenerare. Nu prea cred in asta, așa că mi-am promis sa pun haine noi anumitor întâmplări, poate asa devin și ele permanente. Pentru mine a fost de bun augur….de trei ani incoace..

Ieri talisman, azi …. amintire.

Când așez primul cuvânt, în albul ăsta nesfârșit, habar nu am despre ce voi scrie. Stiu doar ca mi-as dori ca atunci cand mi-e dor de vreun subiect sau o poveste, sa le pot reaseza pe pagini virtuale ca si cand au fost concepute in acel moment. Asa că, o proza scurta, stangace   sau cu vreun zvâc de ocazie, fără să-mi pese de trecerile oamenilor, imi va fi mereu la indemână și, de asta,  le readuc din arhiva …… spre cunoastere, mai ales pe fb. Adică imi pasă, dar nu chiar atat incat sa mă rușinez de o  formulare nu tocmai reușită, pe care aș putea-o schimba, dar tocmai acel lucru mă atrage incă și mă face să rememorez clipe, oameni, cuvinte și chiar momentul in care am lăsat literele să curgă. Cu toate astea am zile când nimic nu pleacă spre poveste și mă trezesc doar în vorbe moi și rotunde, rostogolite întru eliberare de emoții trecătoare, fix ..ca azi..

Luni, cand am postat colierul talisman, am avut una dintre cele mai ciudate zi. Nu voi mai continua cu văicăreala specifică, ci voi spune doar atât-semn sau nu, crucea despre care vorbisem, doar, in acea zi, am gasit-o fisurată și s-a rupt, de-a dreptul, la cateva minuțele după ce am văzut beleaua. Culmea, am descoperit că uneori infrumusețăm lucruri atribuindu-le noblețe doar pentru că ne sunt nouă altfel sau ne devin simboluri prin asocieri și emoții. Poate că da, poate că nu. Am iubit colierul acela mult de tot și chiar l-am crezut de argint până când bijutierul mi-a spus că nu e decât un metal oarecare și ca îi pare rau de toata lucratura aceea perfecta, dar nu mă poate ajuta. Nu-l poate intregi sub niciun chip.

A căzut cerul pe mine, imi tremurau genunchii și descopeream ca nu-mi place deloc dependența asta a mea față de anumite obiecte. Mi-a cazut un raft intreg cu tot felul și nu m-a interesat decat sa adun cioburile, desi am avut și atunci  o durere scurta de stomac știind ca două minuni de pe acea etajera trecuseră cu mine prin viață mai bine de 25 de ani. Asadar caut solutii sa lipesc medalionul. De la țiganii cositorari, până la ideea de a-l transforma intr-un obiect de decor lipindu-l, intr-o formă de tablou in care sa para intreg, chiar dacă nu mai e. Nu-mi pot scoate din minte, insa, cum  de in ziua in care mi-am dorit sa scriu despre drumuri rătăcite și semne cu sens, mi se intâmplă catastrofa asta. Întâmplare, coincidență, semn  banal pentru unii, uite-mă intr-o dramă care deja se estompeaza, dar mă trimite cu gând spre efemer și neprevăzut.

Am concluzionat, deja, ca, indiferent de solutia gasita, îi voi atribui un loc de cinste printre amintirile mele cu încărcături diferite, dar m-am scuturat de vraja care mă făcea să continui povestea de pe aleea cu iederă din orășelul italian,într-un timp din care încă mai port arome și culori ca de sticlă mată prin care răzbat, răzlețe, senzatii estompate, totuși, de vreme. Sper, însă, să pot reintra în atmosferă curând.

Până atunci, mă bucur de seara asta cum pot. Brașovul pare, din locul in care-l privesc, un bulgăre negru din care ies ciocuri de case, ziduri și vegetație subțire, de parca un grafician cu talent a lăsat totul sa se scurgă in inchipuiri  diferite. Doar luminile mă scot din starea asta confuza și imi dau, totuși, senzatia unui caleidoscop fațetat in sclipiri de argint. O muzica mi-ar trebui și mi-as scoate orasul la discoteca, numai că, prefer sa ma bucur de răgazul acesta de seara tihnita, sa tastez cu greu trei cuvinte care nu-mi dau pace căci, in brate, asezata pe pieptul meu, imi sta rotweillerita care pare sa spuna: „Nu-mi pasă de ce vrei tu, dar am stat prea mult singură și te vreau numai pentru mine”. Parca nu a fost suficient ca azi noapte m-a acaparat cu totul și nu și-a desprins botul de pe mijlocul meu, oftand la fiecare incercare a mea de eliberare.

Îmi încolțește, de o vreme, gând de primăvară…dar nu cu muguri și iarbă verde, ci cu raze de soare, dat pe balansoar in curte, geacă de piele și ochelari de soare. Ah, și mă pregătesc să imi cumpăr o cruce ca cea, stas, din articolul meu,  asa sa estompez dureri vechi cu bucurii noi.

crucea it

Fumul tineretilor nebune

Știți ce? M-am săturat să uit de mine,

Să uit că sunt intreagă și completă,

Că n-am nevoie de iertări sau chiar mai bine

Îmi pun nepotrivirile in eprubetă!

 

Torn peste ele ce s-o nimeri,

Acid sau bază după caz sau faptă,

Experimente poate le-oi numi,

Deși, va zic, doar fum o sa se vada.

 

Caci fum ramane-n urmă dacă vrei

Sa ai privire înainte îndreptată,

Să nu fii hrană pentru vreo doi lei,

Ce au nevoie mai mereu de-o prada.

 

Si cum din ceata deasa sau chiar fum,

Văd soare strălucind ca o vacanță,

Imi vad de viata și de al meu drum

Cu drag, iubire multă și speranță.

 

Ieri, am primit o vizită incertă,

Trădări și caracter dual vedea in mine,

I-am pus in suflet altă eprubetă

Si l-am rugat sa toarne cat mai bine

 

Cate substante vrea, ca e ofertă.

A pus in ea, cu grija, ce a stiut:

Ceva fierbinte,  stare desuetă,

O indiscretie de o zi, de netrecut,

 

Un flirt tardiv, o indignare vie,

O supărare nouă, dar și una veche

Si-am devenit ceva ce n-o să-nvie

Nicio durere dintr-un gând pereche.

 

Mă va trimite in zări indepărtate,

Nu vom mai  presara sare  pe rană,

Vom fi doar fumuri din țigări uitate,

In colț de tabacheră demodată.

 

Inchidem catastife cu memorii vii,

Vom pune praful peste ele și  uneori chiar scrumul,

Si vom zambi usor cum fac nebunii,

Acelor tinereti inamorate, plutind usor ca fumul

…..unor experiențe…. eșuate!

 

Viața e ca un fum. Trece un-doi. Multă vreme am trăit cu resentimente, cu oameni agățați în amintirile mele, cu vorbele unora, cu vorbele altora, cu  păreri de rău, cu zambet cald pe alocuri, cu bune, cu rele, cu ghinion sau noroc. Pentru cativa oameni din viața mea sunt doar fum, poate nici atat. Nu-i nimic. Plutesc și eu pe lângă ei, după cum merit. Nu am amnezii, ci doar conștientizez acut ca iubesc viața. E păcat sa o irosesc  cu resentimentele altora. Ce e făcut, omorât rămâne! Sunt un chip între alte chipuri.  Scriu vorbe, spun povești, unele adevărate, altele nu, dar mereu asumate. Am o mie de ani. Din ei cel mai mult am invatat ca cel mai rău lucru posibil după boală și ne-iubire e să iți fii dușman ție! De aici multe greseli. Aleg ca in cealaltă mie de ani, dacă mi-i ingaduie Dumnezeu, sa nu imi mai fiu dușman, cu tot ce inseamna asta: uitare, asumare, iertare, trait in prezent, nu trecut, cu gand bun spre oricare om intalnit in viața mea și de i-am fost urât sau frumos, în definitiv, pentru multi am avut, măcar o vreme, drag și emoții fine. N-as  putea face asta singura, fără Mihai, care dincolo de faptul ca imi e iubit și sot, imi e prieten, poate singurul prieten care mă acceptă cu toate nebuniile mele. N-as fi putut daca nu as fi inteles, in timp, si chiar clipă de clipă, ca niste mici revelații, că există viață și dincolo de tinereti zbuciumate. Si, stiti ceva? Pot fi chiar fum. Nici nu conteaza, conteaza sa plutesti măcar o vreme, nu doar sa te evapori. Oricum se va intampla si asta..cândva.

Deseori revin cu lucruri care par din acelasi film. Culmea, doar eu sunt constanta, partenerul de gand nu e mereu acelasi. E suficient un semn dinspre ..și mă trezesc in cuvinte care seamănă între ele. Motiv pentru care am vrut să inchid și comentariile pentru că poate credeți ca insistand pe anumite idei nu trec dincolo de ele.  Mi-am invatat lectiile, dar, uneori, imi inspira cuvinte. Ieri, după o zi de luni ingrozitoare, cu intamplari si amănunte ce mi-au facut ziua ingrozitor de urata, sotul meu mi-a dedicat o melodie, de Dan Spătaru. Am vrut sa rad de el și sa-i spun ca e cam demodat, dar după ce am ascultat versurile-recunosc, nu le stiam- mi-am inghițit cuvintele și supărările. Pe loc.

 

 

 

 

Când urletul îmi era tăcere

Un articol, alt articol, două citate, uite si vreo două scrieri motivaționale, multi iți spun cum sa bei apa, cand sa plângi, de ce să plângi, de ce să n-o faci, pe unde sa nu te apuce amocul, mai vin doi experti, trei psihologi, cinci profesori. Fiecare povestește, cum stie mai bine, ce sa faci daca pe cel de langa tine il ia depresia sau ce crezi tu ca pare depresie, sau cum sa depistezi ca are ce n-are, sau că n-are ce are.

Fantastic. Dar ce te faci cand tu, acasă, chiar duci o  astfel de povară? Când deschizi ușa apartamentului – da, stiu, bine ca ai ce deschide – și cauți pisica, ti-aduci aminte ca și-a luat lumea în cap de singurătate mai rău decât ți-ai lua-o tu, cauți un semn care să te facă să reziști, să nu pui capul pe pernă mai repede decât trebuie, ca mai apoi să te trezești în mijlocul nopții numărând de câte ori ai dat greș în viața asta, de câte ori nu ți s-a legat nimic și de câte ori ai trăit din surogatele altora?!

Nu ai computer, nu ai fb, televiziunea prin cablu iți serveste fericire la pahar sub formă de siropuri de filme in care tot mai vezi ceva happy end, deși tu habar nu ai ce inseamna ăla. Pe jos zac trei reviste. Toate îți zic:„Fugi, trăieste, îndrăznește, acceptă ce ți se oferă, ia, dă, lasă vina deoparte, scopul scuză mijloacele și o grămadă de bălării asemănătoare”. Mai suni cate un om, simți cat e de agasat de prezenta ta, chiar si asa eterica. Uiți ca ai vrut sa intrebi ceva, te strecori inapoi in angoasele tale. Ai tai dau din umeri: „Ce să-i fac, mamă! Nu-i lipseste nimic. Servici are, frumoasa e, curtata la fel, tanara, desteapta. N-am ce să-i fac!”

Știi că spune asta și eviți să auzi aceeași replică. De fapt pe cei pe care îi eviți cel mai mult sunt exact cei din familia ta. Simți cum se eschiveaza fiecare. Esti obositor, pesimist, ai ochii ca de căprioara, mereu umezi, mereu tremurânzi, mereu plecați. Îți frângi mâinile. Auzi dimineata o voce calda care se asigură că mai răspunde cineva la celălalt capăt. Bun și telefonul fix, inca mai poți verifica ca in casa aceea mai e un locatar: ”Auzi, sigur esti bine? Hai, ca găsim noi o solutie!” Parcă sângerezi mai puțin.

Dacă acolo, intre patru pereți ești cât de cat bine, in luptă doar cu proprii demoni și propriile neîmpliniri, cand iesi dai de cei cu două picioare. Băgăcioși, iscoditori, care-ți repereaza repede umbra sufletului, care simt cum iți târâi picioarele, simulând un mers mândru, când de fapt tu strigi în  interior de neputință. Toți îți ațin calea sau cel puțin asa ai impresia cand, de fapt, tu iți doresti sa fii invizibil. Se asaza sub ochii tai, cu respiratia prea aproape de tine, sfredelindu-te cu privirile ușor impertinente. Mereu am evitat oamenii care atunci cand vorbesc stau foarte aproape de tine, de mai ai putin si ghicesti si ce pasta de dinti folosesc sau daca au mancat de pranz.  Aceia te intreaba, cu oarecare compasiune, pe care oricum o detesti si de care te lipsesti bucuros, daca ai castigat la loto, mori sau ti-a picat cu tronc vreo altă formă de existență, de nu mai esti asa de vizibil acolo unde erai in permanenta.

Nu toti sunt rai intentionati, dar tu nu ai rabdare sa dai in bobi, sa vezi unde și in cine se află bunăvointa. Intrebările in tine suna mai mult decat raspunsurile. Deja incepi sa faci greseli peste greseli, incepi sa nu mai mănânci, sa nu mai vorbesti, sa te gâtuie plansul, sa fugi, sa nu mai vrei nimic, sa iți pui ”de ce mie?” ca motto la usa, sa cazi, sa uiti sa te ridici, sa te sfarsesti, sa nu vrei, sa nu stii sa zici decat nu. Să…

Dar când au început toate acestea? Cum? Pe unde au intrat, cum au săpat? Cum le-ai făcut loc? De ce te-ai lăsat pradă? Cand ti-ai pierdut credinta, cand te-ai pierdut pe tine, cand ti-ai pierdut caracterul chiar? Greu de răspuns. Aparent, vine cu o dată fixă, cu o întâmplare ca un factor declanșator, când, de fapt, problema era adâncă, ținea de nemulțumire și evoluție. Sigur ca e ușor sa dai vina pe altul când totul era numai alegerea ta.

DA, am trecut greu printr-o astfel de perioada. M-am adâncit într-o mlaștină a urâtului cu fiecare alegere, faptă sau om necompatibil. Am încercat să mă vindec prin sport, organizare, renunțare la obiceiuri proaste, dar cum făcusem toate alegerile proaste în același timp, păream pierdută. Cândva am mai scris despre asta și îmi pare că mă repet, dar nu conteaza, oricum atunci mă citeau tare puțini oameni, deși textul acela era, zic eu, mult mai bun decât acesta, venit dintr-o strangere de inimă, observând starea deloc minunată în care se afla cineva drag mie și atunci am simțit nevoia sa repet subiectul. Puțin a lipsit ca aceste rânduri, acum , să nu mai aibă cine le scrie. Nu m-am simțit nimic din ceea ce sunt: nici tânără, nici frumoasă, nici iubită, nici cu rost. Nimic. Nu mă iubeam pe mine, în primul rând, și, cel mai grav, nu voiam să recunosc ceea ce îmi doream cu adevărat. Multă lume a crezut ca lipsa materialului, a concretului mă destabiliza cel mai tare; eu, însă, nu-mi doream carieră, nu-mi doream să strălucesc in domeniul pe care gresit mi-l alesesem. Îmi doream, în schimb, o stabilitate afectivă și chiar de zi cu zi. Nu vă gândiți că am căpătat-o peste noapte. Am avut de luptat in primul rand cu mine însămi. E cel mai ușor sa vorbesti cu oameni care te asculta, pentru ca cei care nu ar schimba niciodată nimic la ei sunt destui, care cred ca doar alții sunt cei răi, niciodată ei înșiși, când uită că viața i-a pus în situații asemănătoare dar în timpi diferiți.

Cu timpul descoperi că nu vrei sa te vindeci de ceva. Ca de fapt nu ai fost bolnav de nimic. Ca ai adunat răul in tine și te-ai golit unde nu trebuie, ca ai putea sa te ierti, dar nu știi să o faci, ca in sfarsit ai găsit drumul tău, al tău, nu conditionat de cineva, chiar dacă acel cineva e plin de iubire și folos. Ca nu ai ce demonstra nimănui și că drumul tau devine paralel cu al multora. Ca indiferent de ceea ce vei primi la schimb pentru comportamentul tau esti capabil sa intelegi, sa primesti, să continui, să reziști, să îți pese, dar să ai suficientă putere încât să știi că unele lucruri nu se mai pot schimba și că regretul nu trebuie să te locuiască mai mult decat a făcut-o.  Primisem cu ceva timp in urmă săgeti ca „nu as fi pe picioarele mele complet, că, probabil, prin soțul meu viața îmi pare călduță și comodă. Dacă eram acum 15 ani i-as fi dat dreptate, dar de 13 ani incoace am invatat ca nu exista concurenta in cuplu, ci echilibru, ca nu ne punem in balanta realizarile ci ni le adunam cu grija, ca putem construi și altfel, dar cu ziduri de iubire in primul rand și nu sunt doar vorbe lozinci sau sabloane. Depinde la ce te raportezi și la cine. Dacă ai norocul sa-ti scoata Dunezeu in cale oameni care sa-ti arate ca esti perfect asa cum esti, fara sa trebuiasca sa dovedesti ceva anume, ești salvat. Si, nu stiu cum, dar te trezesti intr-o zi știind ce ai de făcut, cum, cui, de ce și cu cine. Si te miri de simplitatea asta atat de la indemână.

Spuneam acum ceva vreme că urăsc cuvântul maturitate. Nu trebuie sa te apropii de 5o de ani ca să crezi că ești matur. Poți să nu fii matur decât fizic și atât, dar nici copilăros nu ți se potrivește. Poți avea, în schimb, incapacitatea de a nu fi în stare să fii reper pentru alții, să poți da educația meritată, să dai exemplul bun și  să ai mândria că ești demn și onest. De fapt, mereu am vrut să scriu despre diverse trăiri din vremuri nu tocmai minunate, dar dacă eu am depășit prin iubire și cu iubire orice, chiar si amintirea unui timp care nu imi face onoare, mă lovesc de cei care nu pot trece peste un text și se identifică cu autorul sau chiar cu bucăți din viața lui în care i-a fost parte. Si atunci nu am cum sa tin cont prea mult de asta. Voi reveni cu alte scrieri, căci nimic nu mă poate opri să nu scot din experientele mele, bune sau rele, sau f rele, cuvinte pecete.

 Și pentru că vorbeam de incapacități, nu-ți rămâne uneori decât să păcălești cu privirea, cu zâmbetul, cu ochii inimii, ca sa nu simtă nimeni că de fapt ai urla de neputință și că nu poți fi, poate, decât un om care nu s-a iubit suficient, nu s-a acceptat destul și nu a știut ca, intr-o zi, chiar avea sa afle care îi era drumul.

Când eram mică, am văzut o scenetă cu Stan și Bran. Cumpăraseră o limonadă pe care trebuia sa o imparta. Stan a luat paharul și l-a băut pe tot, iar la privirea indignata a lui Bran, a răspuns cu miorlăiala specifică: „Îmi pare rău, dar jumătatea mea era la fundul paharului” Cred ca si eu am băut multe pahare de nenoroc ca sa-mi găsesc jumătatea de noroc de la cel sortit. În graba mea, poate am băut și licorile altora. Acum, însă, le umplu cu gânduri bune pentru fiecare în parte, chiar dacă știu că nu le vor mai sorbi niciodată din mâna mea. Nu-i nimic. Trăiesc eu și cu asta, pentru că, măcar eu știu că cel mai mare călău și judecător deopotrivă nu-ți poate fi decât conștiința. Ea e cea care îți dă deseori peste nas, mai ales când viața pare bună cu tine și te saltă puțin mai sus. Nu e cazul sa o lasi sa-și facă tot rolul, poate doar intr-atat cat sa nu te avânți prea în înalt. Si a pluti e tot o formă de zbor. Mai lin și mai asumat.

 Sa fiți iubiti și atenti la cei din jur. Va jur, depresia mea nu se vedea, o depistau doar cei ce erau căutători de umbre slabe. Poate mâine vă povestesc ceva vesel din vremea cand eram tăcută în mijlocul lumii, dar urlet in interiorul meu.

depresie

Copilul abţibild

Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze crescute pe ea, viguroasă, dar oricând predispusă a se frânge sub greutatea unei intemperii. Sora mea e creanga puternică, aia de care aminteam mai sus, din care pornesc altele şi, chiar dacă pe ea mai apar şi noduri de timp sau  de vremuri, le va purta ca nişte decoraţii. Mi-e drag modul ei de a fi, e fantastic cum rămâne prinsă de trupul familiei mari simţindu-i puterea luată tocmai din rădăcini şi dusă, departe,…spre înalt. Totdeauna are cu ea un mesaj pozitiv şi o forţă pe care o împarte cu dărnicie tuturor. Doar să fii acolo, să întinzi mâna şi să prinzi. Uneori pare că ne intersectăm firile, deşi cred că suntem două  asimptote, ea fiind totdeauna linia ce trece prin curba fiinţei mele, nelăsând-o, totuşi, să se apropie de abisurile mele. Acolo stau eu singură, cu închipuirile, cu basmele citite când încă nici nu mergeam la şcoală, cu angoasele, cu stăruinţele mele spre o încăpăţânare absurdă, într-un recurs amar spre amintiri uitate dar vii, cu trecutul creionat în cuvinte noi, dar vechi în nuanţe, cu vorbe dragi şi pierderi într-o lume a mea, desprinsă parcă din nişte reguli proprii, pe care puţini le-ar accepta fără să cunoască parola sufletului meu. Gustul salin al lacrimilor mele nu l-a simţit nimeni, dar discul de aur pentru singurătate l-am primit amândouă,  cu ani în urmă. Cu toate astea, viaţa e minunată având o soră drept prietenă. Şi îmi e suficient!
Iar dacă soţul meu e aproape în fiece scriere de-a mea, nu uit că, de fapt, eu sunt un întreg format din părţi ştiuţe şi simţite.  Părţii mele de sânge şi inimă curată, surorii mele, copilului abţiblid, azi, îi mulţumesc: mulţumesc, Sanda! Mulţumesc că eşti forţă, eşti gând şi cuvânt, eşti putere şi bucurie!  Te iubesc din suflet! La mulți ani, să-mi trăiești sănătoasă și fericită, mulțumită de bucuriile simple ale acesti lumi. Să rămâi la fel de tânără, veselă, optimistă, grijulie și iubitoare, ambițioasă și plină de viață, să crezi mereu în tine și în forțele tale, tu, nașa de profesie, sora de profesie, omul de profesie, copil etern cu vise transformate in realitati de jucărie!
La mulți ani, Conofeti Cocoto, sora mea dincolo de cuvinte și sentimente!
surioara mea
Scrisa in 21 dec 2013, actualizată azi, 24 ianuarie 2016, dedicată surorii mele în orice aniversare de om mare sau de vesnic copil, cu care cresc incă ..și desăvârșesc..zile.

”De mâine…”

Lumea se schimbă, noi nu. Ne ajustăm pe ici, pe colea și cam atat, in rest ne adaptam noilor situatii desi asta e un lucru uzat și eu nu fac altceva decat  să primenesc in an nou un gand vechi, povestind o intamplare banală, dar pe care o scriu pentru ca prea tare m-a amuzat. V-am zis ca vreau sa privesc totul cu bucurie chiar dacă pentru asta va trebui sa îmi procur niște ochelari cu puteri speciale care sa stearga din vizorul meu oamenii cârcotași și pe cei ”Ghiță contra”, puși pe disecat subiecte care nu exista. Pentru că da, nici aici nu avem subiect, ci doar o părere de subiect- vorba prietenei mele- care ar putea sta ascuns, dacă nu aș  simti  ca ar aduce cateva zambete potrivite.

 Între două drumuri făcute cu precizie clară spre a nu întârzia prea mult în sumbrul orașului, între o salată de vinete făcută rapid, altfel iar mă-ndop cu ceva cafea si atat, intre o mazare congelata de mama și ultima stevie care-și primeste azi companion select, adica o amestec cu ceva spanac, tot congelat și el, plus un pui care se bronzeaza singur in cuptor- știu asta e lene deja, dar măcar recunosc vinovata- m-am vazut putin cu o prietena draga.

-Fată, n-am timp de tine, nici măcar de mine n-am, am o sută de drumuri de făcut și pe toate trebuie sa le fac azi că parcă „de mâine” vine bau-baul și te pedepsește. Oriunde mă duc sa rezolv una-alta, aud amenințător: „Dar veniți azi, că de mâine se scumpeste sau se bagă penalizări, sau primiți amendă, sau se agraveaza!” De mâine asta mă sperie mai rau decat daca-mi cere fiică-mea bani de eugenii și eu n-am nici de pâine! Ei, îi zic și eu…„poate mâine, mamă!”, dar măcar i-o zic cu speranță, nu fatalist, să creadă biata copilă că la scoală doar pâine cu zacusca va căpăta, de  va trebui sa-și puna bani de psiholog deoparte cand va fi mare, din motiv de mamă cu venit redus ce i-a lăsat traume permanente. Asa ca, hai sa ne bem cafeaua si sa-mi zici și mie cate ceva despre voi. Știi ce vesti astept, nu? Ai luat și tu vreo hotărâre concretă sau e cazul să mă mobilizez eu și să o rezolv și pe asta?

Râd, mi-e suficient să o aud vorbind repede ca si cand vine acceleratul in gara, iar ea nu a ajuns nici pe peron. Nu-i zic mai nimic, dar mă bucur ca vorbeste ea si asa mai uit si eu de ale mele. Stie ca pentru mine vizitele astea scurte sunt cele mai plăcute: intense, precise și cuprinzatoare. Vorbim, nu visăm. Ne bucuram de cafea, de noi, de un dulce bun și plecam spre cele consumatoare de zi cu zi, să nu ne prinda acel „de mâine” din urmă.

-Fată, ia uită-te la ăla, de zici că-i lăutar cu normă-ntreagă, ce gesturi aristocrate are!, și privim noi un barbat la vreo 35 de ani cu un tricou mult prea mulat dar cu pălărie cu boruri mari. Degetul mic de la mâna dreaptă stă intins in aer de zici ca face unghi de 90 de grade cu restul mâinii. Ceasca de cafea pare atat de mică, incat ai impresia ca soarbe doar o picatura dintr-o licoare magica ce poate contine inspiratii divine.

Nu poți sa nu simti veselia ei prin toti porii.

-Iar te uiti pe fb ul ăla al tău? Ah, e doar un mail? Bun asa!

-Pai, tu de ce nu-ți faci cont, te-ai distra si tu putin?

-Mi-as face, dar sunt la concurenta cu fiica-mea și ca sa o pot face pe ea sa nu stea pe internet prea mult, e musai sa dau eu exemplu, ca nu degeaba mă bat eu cu pumnul in piept ca inca pot controla lucrurile. Stiu, nu te uita asa, sunt depasita de situatii, lumea se schimba, eu nu, dar mă mai mint si eu frumos ca traiesc sub regulile mele nu ale altora. Si de ce ajung eu sa vorbesc in cele 15 minute  cu tine despre probleme? N-am convenit noi ca radem cand ne vedem? Vrei sa-ți povestesc ce am facut la mătusa Mojarului (mojarul e fiica, ea e pistilul, ca cică o bate la cap non stop)? Dar sa nu mă pui pe blogul ala al tau ca te alerg tot orasul!

-Auzi, dar de ce spui mătușa Mojarului și nu spui „ce-am făcut la soră-mea”!, o privesc eu  ca in filmele alea mult prea fantastice și unde nici finalul, măcar, nu mă poate face să înțeleg ceva, contrariata și sesizand ca a scos intentionat cuvantul sora din propozitie.

-Nuuu! Te risti! Iți zic eu, tu pui pe blog ce iți povestesc și aia vine si-ți cere drepturi de autor sau ceva!

-Fata, tu ai o idee fixa cu blogul meu, zi-mi mai bine de ce nu pomenesti de soră-ta?

-Uite, ni se termina pauza și nu vreau sa-ti povestesc cum am deschis eu poarta lor, de Craciun, și cum nu stiu ce anume am atins ca m-am trezit pe cap cu coronita, de aia de o pui sa te falesti ca ai si tu ca vecinii semn de sarbatoare. Asa mi-am facut intrarea de nu m-au scos astia din „sorcovă” nici atunci, nici acum. Cica asa m-au trecut și in telefon. Povestea-i lunga, dar lasa ca ti-o zic de ziua ta, adica nu de ziua ta, ci a doua zi după ziua ta, e bine? Si scrie ce vrei tu pe blog, ca de fapt aici e șpilul, cu tine adorm seara in povesti, doar ca scrii prea rar. Si bagă versuri de alea cu tâlc și morală și dacă vrei mă gandesc sa zici și ceva de intamplarea aia de la Modarom, cand m-am intalnit eu din greseala cu aia doi de le dadusem intalnire in acelasi loc, crezand ca macar vine unul și-au apărut amândoi!

Iar hohotește și-mi mai spune inca vreo douăzeci de lucruri uitate prin cotloanele minții ei fascinante, și nu pot sa nu remarc ca am fost mereu atrasa de oamenii cu umor, asa cum e si sotul meu, si sora mea, și vreo alți câțiva prieteni minunați, și cum n-as renunta la aceste lucruri, pentru ca e excelent sa te poarte cineva prin comediile vietii palpabile.

-Bine! Asa voi face!, și rad și eu, uitandu-mă cu drag la ea cum isi incheie stramb paltonul și îi zambeste ghiduș lăutarului cu pălărie.

S-o fi schimband lumea, nu zic nu, dar eu prefer sa stiu ca cele 15 minute de bucurie nu se vor schimba niciodata. Am oameni in jur cu care nu ma vad des, dar și cand o facem nu ne justificam absentele ci ne adunăm in clipe firesti care sa ne ajunga macar pentru o vreme, ca cine stie, „de mâine”….