De Florii, în Covasna

24 ianuarie 2016. Ziua surorii mele. Un român oarecare înconjurat de noi, familia ei dragă. Ciocnim cu ea, ne bucurăm, facem tot ce face un român obișnuit, într-o zi specială, alături de oameni apropiați. Deja știți cu toții povestea pe care o tot repet, de o vreme, cum că, atunci cand era mică, sora mea sărbătorea, în fiecare seară, când se închidea programul  la tv, și se cânta Hora Unirii, strigând cât o țineau plămânii:„ E jiua mea, jiua mea!”

„Din nou s-a cântat Hora Unirii  în țara noastră!”, parcă ar spune ochii supărați ai soțului meu, în traducerea mea. E după amiază, e cu noi, pare senin, dar ochii lui sunt tulburi.

„Cum să pui doliu bucuriei?”, pare că gândește. „Cum să te folosești de tertipuri ca, în aceasta zi specială la Sf. Gheorghe, în Covasna,  să fluture steag de jale pe primărie? Doamne, as fugi până acolo să-l dau jos, să fiu Icar, să urc scări imaginare, dar să smulg steagul ăla de acolo!” Cuvintele acelea nu le pronunță cu voce tare decât mult mai târziu, aici ne zâmbește amar. „Așa ceva nu trebuie să se mai întâmple!”, îmi spune cu glas tare pe seară.

Nu cu mult timp, în casa noastră, parcă se spunea povestea tricolorului. Asist de multe ori la frământările soțului meu. „Știi, de 1 decembrie vreau sa strângem 1000 de steaguri pentru Harghita și Covasna. Mi-aș dori ca, de 1 decembrie, sate intregi și localitați importante, din această zonă, să simtă unduiri tricolore și nu doar să se închine la câte un steag cocoțat pe cel mai înalt brad pentru a nu mai fi dat jos, cum se întâmplă în tinutul Zăbălenilor.”

Iar visează!, gândesc eu, sperând ca visul lui să prindă contur. Iar mă simt vinovată că sunt sceptică și neîncrezătoare, dar cand știu că glasul lui sună virtual pentru români răspândiți în toată lumea, mă gândesc să nu-i fie ecoul surd. Știu că vorbesc prea puțin despre acțiunile soțului meu, despre implicările lui în cazuri pe care  le cred fără izbândă, la început; știu că nu pare că-l susțin suficient, că nu mă zbat prin ceea ce… scriu să se știe, să se audă, să se vadă. Vin așa, ca acum, sa fiu povestitoarea omului poveste. Aș putea fi acuzată de subiectivism, îmi zic eu, și de asta tac, dar de data aceasta multe vorbesc de la sine, iar cuvintele mele vor veni să aducă bucuria pe care a reușit acest om, care întâmplător sau nu mi-e soț, să o aducă multora dintre noi, dar mai ales acelora care împart cu el aceleași crezuri.

Și în fiecare zi, o vreme, în casa noastră, s-a vorbit limbă tricoloră, s-a văzut fericirea în aceste culori, iar podelele îmi erau asortate cu simboluri care ar fi emoționat și stâncile, nu doar oamenii. Am avut musafiri zilnici, uneori doar câte unul, alteori mai mulți- „STEAGURILE”.

-Uite, astea sunt cusute de o româncă din Galați, uită-te cum lucesc, uite cât suflet și dăruire poarta în ele!

–Astea le-au cusut la mânăstire, pe acestea mi le-a trimis băiatul acela strașnic din Ploiești, pe astea frații mei din Spania, acestea vin din Deva, din Botoșani, din Craiova!, și începea să-mi enumere nume, să-mi arate chipuri, să-mi spună amănunte despre fiecare om care lua parte la visul lui. Și in fiecare zi venea cu un pachet nou, cu o speranță la fel. Dădea comandă de alte  steaguri, făcea planuri, vorbea cu lumea și se simțea în casă aer biruitor de credință și bucurie. N-am să vă enumăr câte pachete am făcut pentru copii, ca dar de mos Nicolae, n-am să vă spun eu câte alte lucruri ați reușit cu toții să adunati, Români pentru Români. Eu, sceptica, neîncrezătoarea, omul-teamă, dar om încrezător în cel căruia îi stau umăr la umăr, am văzut cum, din 29 noiembrie până in 6 decembrie, s-a vorbit românește prin steagul nostru în colțuri de lume unde doar la biserică și școală ce-și mai pot exersa limba strămoșească.

Și minunile au început să se vadă. În primul rând n-am să vă pot spune cum e să vezi o mare de steaguri tricolore care îți flutură în curte. Bărbatul meu era ca un copil care ridică zmee, zmee tricolore, zmee de credință, zmee simbol care să vă arate, vouă, că au ajuns la noi și vor pleca mai departe și ca e mândru de voi, de legătura pe care ați format-o. Am legat zeci de steaguri de bețe, ba ne-au ajutat și cățeii.

Am privit cum s-au strâns peste 1000 de steaguri cu mult și cum au început să plece pe stâlpi în Tg Secuiesc, în Zăbala, în Sfântu Gheorghe, în Ghimeș-Făget, Miercurea Ciuc, Livezi, Dobolii de jos, Ozun.

STEAGURI PE GARDUL CASEI MELE, ZMEE TRICOLORE

În orice înregistrare, fotografie, dar mai ales acolo, în faptă și realitate, steagurile trimise de voi au completat perfect cele de hârtie pe care cu greu le găsesc, prin librării, oamenii acelor locuri. Țăranii din Zăbala și sumanele lor păreau străbunii noștri coborâți din icoane sau de pe columna lui Traian. Copii fericiti, cu cadouri în mâini și stegulețe prinse strâns între degețele, cântau colinde și purtau straie populare. Dansuri și cântece, tradiții păstrate prin oameni despre care nu am dreptul sa vorbesc prea mult,  poate doar, cel puțin, să amintesc că mai există și învățători parcă desprinși din cărțile lui Ion Creangă. Domnul profesor Bilibok-Bârsan a reușit prin devotamentul dânsului și dăruire zilnică să ne arate că ce e romanesc nu piere, și că școala cu predare in limba română încă dăinuie deși în fiecare an sunt amenințați cu desființarea.

Lozincă, vor spune cei pentru care tot ce spun eu aici e desuet și furtuna într-un pahar cu apă. Nicidecum, vă asigur. Oamenii ăștia au credință și fac totul zi de zi, nu ocazional, iar voi ați pus umărul sa le creșteți încrederea în ceea ce fac, nemaisimțindu-se singuri și rătăciți în lumi care, de fapt, ne aparțin. Și totuși, în marea bucurie a tricolorului a încolțit un gând.

La Tg Secuiesc, un preot cu ochi de înțelept, în care se citeau emoțiile unui neam întreg și în care lacrimile se stăpâneau prin puteri divine, i-a cerut soțului meu un steag. Un steag pentru biserica mea vreau, să fluture și la noi ceea ce mi-e dat mie să văd aici! Era părintele din Ojdula.

Gândul emoție dădea din nou năvală în sufletul soțului meu, uitandu-se la bucuria care nu mai fusese niciodată astfel, intr-o zi de 1 decembrie, în Tg Secuiesc:

Ce ați făcut aici la noi și în celelalte sate din zonă, se numeste istorie!, spuse cu glas tremurat d-na Maria Graur, jurnalist la Mesagerul de Covasna, pe care va invit sa o priviți în cea mai emotionanta fotografie posibilă.

Copii îmbrăcați obișnuit se amestecau printre cei care purtau costume nationale, atigându-i ca pe icoane. Era atât de frumos, încât zici ca România nu avea decât aripi să zboare prin generația asta frumoasă și dornică să poarte tot ce e simbol. Erau cununi, flori îmbracate în ii delicate și fote cu miros de istorie.

De am putea să facem din asta un simbol mai mare!, gândi soțul meu, privindu-i! Dacă am putea sa îmbrăcăm în straie populare măcar câțiva copii de români, de am putea să arătăm ca nu e doar foc de paie ce se intampla aici, acum? Strânse în brate cu putere un puiuț blond care-și purta costumul mândru și fălos. Într-o română stâlcită îi ceru un tricolor. Tot era mai bine decat atunci cand alt pui de român ceruse unul, dar în ungureste. Il chema Stefan.

Ochii pătrunzatori ai părintelui din Ojdula aveau să-l tulbure tare pe soțul meu, mâinile care tremurau pe steagul tricolor pecetluise gândul în care deja plutea imaginea altor mâini care croiau și coseau straie pentru micuți. Aflase deja că părintelui îi plac dansurile populare și că îi invata pe acestia, nu doar să-si pastreze limba stramoseasca vorbindu-le, la biserică, și nu numai, despre România, ci să-și păstreze tradițiile și obiceiurile din neam. Totul se lega. Ar fi fost minunat ca prin solidaritatea pe care a simțit-o până acum, puțin cu puțin, și mult cu mult, să îi putem ajuta si sa facem trusouri de românași care să rămână la biserică dar pe care copiii sa le imbrace, cu drag, la fiecare sărbătoare sau la momente artistice de care vorbeam. Despre Mărtănuș, celălalt sat, apropiat de Ojdula, ar fi multe de spus, dar vă invit pe toti pe pagina de fb a sotului meu unde veti gasi amănunte despre acțiune, logistica, și orice amănunt folositor. Cert e că toți copiii de aici vor purta de Florii costume cu aer de sărbătoare.

Nu vă voi spune ca din nou mi s-a parut incredibil totul, dar deja mă scutur de gand și mă uit in spate: la fel am spus și cand a adunat tot cu voi alimente și  bănuți pentru instalarea centralei termice pentru Doboi, cand a dat prin voi lumina unor tarani romani tot din acel sat , cand a adunat bani și alimente pentru orfanii de la Odorheiu Secuiesc, loc in care sper sa mai ajung vreodata sau cand a adunat cele peste 1400 de steaguri tricolore, cand a dat premii de 1 iunie iar  despre alte acțiuni micuțe care deja se adună în palmaresul vostru, nici nu mai vorbesc.

Mi-aș dori ca după Florii, cand se desfasoara Actiunea straie populare pentru micuții din Covasna, să vă pot spune ca am văzut, în modelul care se așază ca o columnă pe  iile și cămeșile populare, istoria și prezentul, că observ dăruirea voastră și implicarea într-un crez comun, care unește, desăvârșește și binecuvântează mâinile care cu drag au cusut, pe pânză curată, tradiția unui neam. Doamna preoteasa din Ojdula și o doamnă meșter popular din Covasna au împuns cu ac măiastru și au tivit dăruirea voastră, numele vostru, bucuria pe care o împărțiți adunând dureri și tristeți în simboluri ce vor fi purtate în aduceri aminte de acum încolo. Nu a fost usor, însa; materialele trebuiau cumpărate din timp, munca necesita migală și timp, care deși părea lung,  pentru doua maini dibace putea fi insuficient. Dar uită-ne la cateva zile inainte și totul are contur.

 Nadajduiesc ca si de data aceasta se va scrie o pagina emotionanta, Români pentru Români, oameni răspândiți prin această lume care vor putea pune o parte din crezurile lor intre impunsaturi de ac, in brauri tricolore și in zambete fericite de copii care, poate, vor canta și ei Hora Unirii, strigând nu doar e „jiua mea” ci e ziua noastra, a romanilor de peste tot . Sau poate, doar vor rosti un „Înger, îngerasul meu” îmbracati in straie dumnezeiesti.

Eu v-am spus cu inima ceea ce am aflat de la alții, ceea ce văd și ceea ce sper să mai vad. Asa mă vindec, asa cred mai mult, asa nu mă mai rușinez ca nu sunt entuziasmată și că nu m-am născut cu trăiri asa cum le are sotul meu, cum le aveti multi dintre voi cărora le voi multumi din nou, pentru că m-ați făcut să imi schimb directiile in viață, să nu mă mai risipesc in lucruri fără sens. Va felicit și va multumesc.

Publicitate

Fumul tineretilor nebune

Știți ce? M-am săturat să uit de mine,

Să uit că sunt intreagă și completă,

Că n-am nevoie de iertări sau chiar mai bine

Îmi pun nepotrivirile in eprubetă!

 

Torn peste ele ce s-o nimeri,

Acid sau bază după caz sau faptă,

Experimente poate le-oi numi,

Deși, va zic, doar fum o sa se vada.

 

Caci fum ramane-n urmă dacă vrei

Sa ai privire înainte îndreptată,

Să nu fii hrană pentru vreo doi lei,

Ce au nevoie mai mereu de-o prada.

 

Si cum din ceata deasa sau chiar fum,

Văd soare strălucind ca o vacanță,

Imi vad de viata și de al meu drum

Cu drag, iubire multă și speranță.

 

Ieri, am primit o vizită incertă,

Trădări și caracter dual vedea in mine,

I-am pus in suflet altă eprubetă

Si l-am rugat sa toarne cat mai bine

 

Cate substante vrea, ca e ofertă.

A pus in ea, cu grija, ce a stiut:

Ceva fierbinte,  stare desuetă,

O indiscretie de o zi, de netrecut,

 

Un flirt tardiv, o indignare vie,

O supărare nouă, dar și una veche

Si-am devenit ceva ce n-o să-nvie

Nicio durere dintr-un gând pereche.

 

Mă va trimite in zări indepărtate,

Nu vom mai  presara sare  pe rană,

Vom fi doar fumuri din țigări uitate,

In colț de tabacheră demodată.

 

Inchidem catastife cu memorii vii,

Vom pune praful peste ele și  uneori chiar scrumul,

Si vom zambi usor cum fac nebunii,

Acelor tinereti inamorate, plutind usor ca fumul

…..unor experiențe…. eșuate!

 

Viața e ca un fum. Trece un-doi. Multă vreme am trăit cu resentimente, cu oameni agățați în amintirile mele, cu vorbele unora, cu vorbele altora, cu  păreri de rău, cu zambet cald pe alocuri, cu bune, cu rele, cu ghinion sau noroc. Pentru cativa oameni din viața mea sunt doar fum, poate nici atat. Nu-i nimic. Plutesc și eu pe lângă ei, după cum merit. Nu am amnezii, ci doar conștientizez acut ca iubesc viața. E păcat sa o irosesc  cu resentimentele altora. Ce e făcut, omorât rămâne! Sunt un chip între alte chipuri.  Scriu vorbe, spun povești, unele adevărate, altele nu, dar mereu asumate. Am o mie de ani. Din ei cel mai mult am invatat ca cel mai rău lucru posibil după boală și ne-iubire e să iți fii dușman ție! De aici multe greseli. Aleg ca in cealaltă mie de ani, dacă mi-i ingaduie Dumnezeu, sa nu imi mai fiu dușman, cu tot ce inseamna asta: uitare, asumare, iertare, trait in prezent, nu trecut, cu gand bun spre oricare om intalnit in viața mea și de i-am fost urât sau frumos, în definitiv, pentru multi am avut, măcar o vreme, drag și emoții fine. N-as  putea face asta singura, fără Mihai, care dincolo de faptul ca imi e iubit și sot, imi e prieten, poate singurul prieten care mă acceptă cu toate nebuniile mele. N-as fi putut daca nu as fi inteles, in timp, si chiar clipă de clipă, ca niste mici revelații, că există viață și dincolo de tinereti zbuciumate. Si, stiti ceva? Pot fi chiar fum. Nici nu conteaza, conteaza sa plutesti măcar o vreme, nu doar sa te evapori. Oricum se va intampla si asta..cândva.

Deseori revin cu lucruri care par din acelasi film. Culmea, doar eu sunt constanta, partenerul de gand nu e mereu acelasi. E suficient un semn dinspre ..și mă trezesc in cuvinte care seamănă între ele. Motiv pentru care am vrut să inchid și comentariile pentru că poate credeți ca insistand pe anumite idei nu trec dincolo de ele.  Mi-am invatat lectiile, dar, uneori, imi inspira cuvinte. Ieri, după o zi de luni ingrozitoare, cu intamplari si amănunte ce mi-au facut ziua ingrozitor de urata, sotul meu mi-a dedicat o melodie, de Dan Spătaru. Am vrut sa rad de el și sa-i spun ca e cam demodat, dar după ce am ascultat versurile-recunosc, nu le stiam- mi-am inghițit cuvintele și supărările. Pe loc.

 

 

 

 

Fuiorul din cer

Mi-am pus candela la vise. Am lăsat-o arzând și am fugit spre lumi palpabile. I-am pus ulei bun, parfumat și mirositor și m-am prefăcut ca sunt bine dacă plec și eu puțin. Puțin mai mult.

Mi-am uitat doi căței in casă și deși m-am intors după 12 ore, nu stricaseră nimic, nu făcuseră nicio pățanie, știți voi de care și, culmea, nici nu se grăbeau să iasă ținând cont de cât așteptaseră să mă întorc. Ei erau ocupați cu pupăceala, cu alintul și cu dovezile lor de iubire dar și de bucurie, a  revederii, evident. Parca lipsisem un an. E drept ca nu-i las niciodata inchisi atat de mult, e periculos și pentru ei și pentru noi.

Unde am fost? Spre oameni buni, cu oameni buni și spre povești noi. Mai intai am facut un drum lung in afara Brasovului. L-am numit drumul fuiorului. Nu conduc eu niciodata, dar pentru ca imi pusesem in candela viselor si dorinta aceasta, am urcat eu la volan. Cenușiul de afara părea ca iși arunca mantia de argint și ca acapareaza ceruri despre care parca nu stiam. Părea totul ca o mare cu valuri încremenite într-o vrajă care s-ar declansa la o formula abracadabrantă. Dar, ce să vezi, în depărtări, se zărea Piatra Mare și ca intr-un fenomen inexplicabil, din incremenirea aceea maiestuoasa, o dâră de lumină se distanța făcând ca totul să aibă o margine de aur dumnezeiesc.

Lumina mă fascina și deși conduceam spre nicăieri, lumea de cer imi era cand gri, cand aurita, depinde cum și unde priveai. Piatra Mare iși imbracase strai alb și se ascunsese sub fuior de nori, dar nu e deloc vreo metafora aducatoare de imagini artistice, ci chiar deasupra muntelui, un abur auriu, intortocheat și strans pe alocuri, alungit ca intr-un corn al abundentei, iși torcea firul de lumina și-l imprastia peste tot. Nu am poze, dar cea lăsata e doar o tușă din alte vremuri.

Pe drum, cate un soim, care adunat de aripi, care zburand razant deasupra solului, după prada fără șanse de supravietuire, ne dadea binete, iar noi îi salutam cu grija, din mersul molcom al masinii.

Cu cat mă apropiam, cu atat ascultam taceri de paduri pierdute și triste ce-și asteapta degeaba mantie alba și protectoare. Firul de lumina se subtia din ce in ce mai tare, iar fuiorul parea ca se transformase in lana curata din soare divin.

Imi adusesem aminte de candela mea și stiam ca asta e raspunsul pe care-l primesc neasteptat. Visele se indeplinesc daca crezi in ele. Mereu le-am cazut in grad, numindu-le intamplari, pentru ca, patita prea des și nestiind ce sa cer pentru mine, mă bucuram cand primeam orice avea aspect de vis implinit. Implinire era dar nu a visului.

Acum, aveam in fata ochilor candela lui Dumnezeu, care-mi lumina calea și-mi spunea ca merit mai mult doar daca incerc mai mult, cred mai mult și am incredere in mine.

Am condus cu grija, bucuroasa ca mi-am tors eu gandurile dar s-a tors și fuiorul cerului. Asa am ajuns eu in casa de oameni buni, cu o sarbatorita fabuloasa, unde veselia si iubirea iși gasiseră cuib în fiecare dintre cei prezenți. Printre gânduri-elefanți, nu mă întrebați de ce le numesc astfel, am gasit iar ceea ce stiu ca am inceput în acest an…BUCURIA, însă nu-mi închipuiam că ea avea sa se întregească doar aruncându-mi un ochi pe fb, acasă, in miez de noapte.

Oameni-prieteni, parcă niciodată nu mi-a fost mai dor de voi ca acum. Stiți cat va multumesc, nu? Si nu uitati, eu sunt cea castigată, în rest mă duc din nou să aprind candela viselor și dorințelor, deși, nu știu de ce, dar deja mie îmi par împlinite.

Veverița cuvintelor

De la o vreme, blogul meu a înflorit. De parcă cineva i-a pus apa vie la radacina si a crescut ca voinicul din poveste. Fb-ul sa traiasca și multumiri infinite celor care au facut ca el sa aiba atat de multe vizualizari – pentru mine multe, sa fim intelesi, vorba lui gărgă cu papion, pe care o găsiti aici-, iar fiecare postare, buna sau rea, sa intre in raza de interes a multora. Eu care nu aveam decat arareori vreo cautare mai deosebita, mi se mentioneaza că au venit oameni pe blogul meu prin expresii  gen ”intr-un sărut găsești aromă de cuvinte nespuse; am venit aici din zbor… pentru a-mi liniști gândurile, cuvinte ce au gust de dragoste, veverița cuvintelor, obloane cu dor și cuvinte care incep cu litera C. Astea sunt o parte, ca restul seamana a cautare de blog și atat.

La capitolul țări, de unde imi vin cititori noi, nu mai spun, o diversitate, că mă intreb pe unde umblă oamenii astia și cum de iși au casute asa indepartate ca in Kuweit, Irlanda, Iordania, Suedia, Tarile de Jos, Liban, Canada, Belgia, Danemarca, Israel, Norvegia,  ca de cele cu Anglia, Spania, Franta, U S A si Italia, recunosc, sunt obisnuita. Stiu ca pentru ceilalti o fi ceva normal, dar pentru mine e o efervescență de care mă bucur.  Cumva, cumva, fac eu niste sinapse și imi amintesc cativa ce locuiesc in locuri care mie imi par tare exotice și nu pot decat sa îi invidiez putin pentru asta. Nu, nu as locui nicaieri in alta parte, si nu pentru ca nu m-ar atrage si alte zone care nu-mi sunt decat povesti frumoase in minte, dar dacă eu as putea sa renunt la multe din legaturile mele, sotul meu, românul absolut, nu ar face față la aceasta provocare. Asa ca salutam oamenii care au vieti pe care noi numai putem a le bănui cat sunt de frumoase, usoare sau dificile.

Acum sa ma intorc la una din cautarile de pe blogul meu, blog care, pentru mine, a fost mereu doar o cutie de adapostit ganduri scrise, in care pot gasi, după o vreme, toana care m-a stapanit in ziua cutare, cand am scris nu stiu ce articol sau  amintirea unor  intamplari si senzatii care, altfel, s-ar uita cand ar veni, tavalug, alte lucruri zilnice care sa le curme efemerul. Am ales, in schimb, sa ignor faptul ca dincolo de ecran sunt cei ce ma citesc voit sau din curiozitati de ei stiute si intelese. Si astfel un text poate ramane nealterat de frici inchipuite, imaginandu-mi, in prima faza, că doar eu pot vedea ce scriu și numai eu. Sporul fiecaruia in ce interpreteaza si observa, eu nu renunt la ce imi place, dar  nici nu voi recunoaste ca nu vreau sa uitati, niciodata, ca nu emit decat pareri personale despre vreun subiect și cam atat. Asa cum, acum, nu renunt la „veverita cuvintelor”. Un singur articolas am pe cand inca aveam pisici și erau vanatori de soi, dar veverita cuvintelor, nene?

Acum putin timp, am fost intr-o vizita. O vizita obisnuita. Casa avea două intrari, cumva intr-un unghi de 90 de grade. Intram noi, invitati de gazda, ne asezam la masa, povestim, bem cafele, tot ce faci intr-o chestie agreabila cu oameni cunoscuti. Cainele nostru cel mic, Toto, alerga pe langa tarcul ciobanescului mioritic, ciugulea gainile din alt tarc, o nebunie. In casa, pe un taburet, o pisica tărcată, ne ignora cu desavarsire. Totul era extrem de fain și comod. Oameni obisnuiti cu animalele, deci nesuparati pe faptul ca Toto facea putina atmosfera neplacuta. Totuși, din cand in cand, Mihai iesea din casa sa il mai puna la punct pe diavolul tazmanian, cum frumos l-am alintat noi, mai demult, din cauza maraitului exagerat.

Si nu stiu cum, frate, din senin, se isca nebunia. Ametit, Mihai nu e tocmai atent și deschide ușa cealalta. Ca la un semn, cei doi ai casei – bărbat, femeie- plus ochiosul tărcat tasnesc din camera urland. Io, după ei impacientată. Aud: „Închide ușa! Închide ușa, Mihai și rămâi acolo!” Auoleu, mi-am zis, știind ca asa fac și eu cand vine părintele cu botezul sau omul cu citirea la lumina sau doar un prieten care nu adora haita mea de catei. Îi bag in camera, le tine Mihai o morala, ei se aliniaza, și puteti crede sau nu, dar nu cracnesc și nici nu ne dau de gol că după singura usa din casa, cea de la baie, stau niste ghidusi pregatiti sa rupa ciorapii cucoanelor și sa pupe domnii pe fata. Sunt innebuniti după domni cățeii noștri, cred ca stau prea mult cu mine. Bine, in tot acest timp, mă rog ca nimeni sa nu aiba nevoie la toaletă, iar daca tot nu le destainui „secretul” nostru, sper sa nu inceapa zgomotele prea curand. In fine, amănunte din casă, care nu-s tocmai normale, dar astea sunt – avem prea multi catei. Asa ca e lesne de gandit ce sentimente mă incercau cand oamenii pareau atat de ingroziti.

Mihai se lipeste de zidul camerei, timp in care, precum infractorii, se strecurau prin crapatura de usa, incet, mai intai femeia și apoi bărbatul. Pisicul și cu mine stateam nedumeriti după, fără să avem indrazneala de a face vreun pas. Pardon, asta eram eu, ca pisicul deja era cocotat pe pervaz, mieunand si agitandu-se ca Tarzan in junglă, din casa se auzeau deja rasete și strigate de uimire, iar o mana strecurata de după usa mă trase in interior. Am avut o senzatie de deja vue. Mai traisem sentimentul, cu multi ani in urma, la o verisoara de-a mea care tinea in casa, in camera sa, bine incuiata, o veverita și pe care, inainte de plecare, ne-a prezentat-o, pe holul casei. Am fost și atunci tare uimita de cum se catara veveritoaica pe pereti, pe om, pe mobila, peste tot. Totuși, atunci mi s-a parut excentric momentul si cam atat, dar nu mă gandeam sa dam peste a doua surata crescuta liber in apartament. Bre, dar nu-i usor cu veveritele. Nu stau o clipa, risti sa te raneasca cu gherutele, dar sunt teribil de afectuoase și dragute. Am privit-o mancand, alintandu-se și zgâindu-se pe geam la inamicul numărul 1-motanul tărcat.

Nu stiu de ce nu au incuiat cu 7 lacate oamenii usa, dar in ziua aceea, cand am ajuns acasa, le-am dat binete veveritelor din pomii nostri. Ce, credeti? Doar am și eu veverita ce vine aproape de pervaz. Si nici motani nu mai am, dar sunt lătraturi de avertizare. Acum, dacă tot au căutat oamenii aici, „veverița cuvintelor”, mă retrag, să ronțăi și eu vorbele altora sau sa născocesc altele care să-mi țină loc de poveste nouă. Zi faină!

Cartea unui om obișnuit

Uneori dintr-o experiență nu tocmai plăcută ieși ca lovit de trăznet. Agonizezi cât agonizezi și pe urmă te refaci încet, deși încă te dor prea multe mai ales știind că n-ai primit nimic bun la schimb. Singurul anestezic, în această situație, este acceptarea, trecerea spre altceva și gândul că nu ești robot, că nu poți anticipa nereușitele, dar, mai ales, efectele secundare. Acelea vin la pachet cu lecția dată sau primită, după caz, și chiar dacă suferi ca un câine, te faci că nu vezi consecințele. Orice cuvânt care seamănă cu interiorul tău este asimilat ușor și disecat de conștiință în felii simple de cunoaștere, dintr-o pâine a dragostei pe care o împarți voit, dar lângă care uiți să așezi un pic de sare și puțin vin, de bun venit. Asta o fi însemnând că, poate, nu ai dăruit din ea cu inimă bună? Posibil. Oricum, nu ar conta. Totul e la liber. Ca la supermarket. Ne servim din cunoașterea fiecăruia. Adunăm, scădem, adăugăm, inventăm sau ne amăgim că reușim să fim originali. Da, de unde, în subconștient știm cât e parte din noi și cât nu, chiar dacă ne amăgim secvențial.

Ne scriem fiecare filă cu litere cuminți sau tumultoase, invizibile sau nemeritate, triste sau vesele, cu tâlc sau banale.  Apoi strălucim sau nu, depinde de cititor sau chiar de momentul în care omul te primește întru citire.  Dacă pisica tocmai i s-a cuibărit în brațe, poate îți va citi spaimele și le va transforma într-un șoricel căruia i-ar da drumul într-un joc imaginar, în care mâța personală nu i-ar fi călău ci, poate, doar partener. Hotărât lucru, s-a prins cu siguranță în  paginile tale de om obișnuit.

Sau poate îți va simți trecerea și frământarea cu o strâmbătură strașnică, exact ca cea pe careo poți avea după un gât de palincă, în care rămâi fără aer, nefiind un consumator al genului. Sunt sigură că și momentele siropoase pot aduce fluturi de ciocolată în stomacul  celor mai sensibili. Acum nu știu dacă se vor digera la fel, dar asta nu te împiedică pe tine să le readuci în scrieri dulci cu atingeri pentru inimă aflată în nevoie. Măcar a ta. Evident, nu te poți abține să nu iți scrii iubirea și să o strigi prea tare, uneori. Chiar și azi. Te mai oprești când simți sau primești semnale că au coborât cu totul barierele nepotrivirii. Așa că te întorci la bătut câmpii de unul singur sau la inventat povești pe care……-aici ar trebui să vă las pe voi să completați.

Sunt măritată cu un stomatolog, asta știți deja, despre care vorbesc des în cartea mea de om obișnuit. Om spectacol, om trăire, om drapel, om descântec, om magie, om lup, deși uneori poate semăna cu un bichon, dar asta sper să nu citească, și om panoramă. Da, panoramă. Căci în sufletul lui poți privi o lume deschisă într-o iubire de semeni, o mulțime de lumini aprinse toate deodată, (să strălucească și să aline), un om care vorbește prin fapte și nu doar cuvinte și care spune mereu că omul e unic și trebuie să fie astfel. Să aibă emblemă proprie, evidența lui, originalitate și sens, să-și continue drumul oricâte obstacole ar întâmpina, că ”nu este important doar ce înveti ci si de la cine înveti” (John Maxwell) și că lucrurile urâte se pot schimba în bine. Că uneori chiar si noi ne schimbăm cu urâtul din alții, dar și cu frumosul din Dumnezeu. Eu știu că prin el am reușit să-mi văd filele cărții scrise altfel, și chiar dacă mai am pe alocuri pagini rupte, asta nu înseamnă că au dispărut total. Sunt la fel de vizibile, dar la fel de vizibil e și momentul actual în care doar cu ajutorul lui am putut descoperi părți din mine, acoperite, până mai ieri, de negură, incertitudine și necunoaștere.

Ultimele două luni m-au schimbat din nou. A nu știu câta schimbare ce vine necerută. V-aș povesti ce simt dacă n-aș fi în legământ de taină și, culmea, simt dezamăgire pentru că nu mi-am putut păstra doar pentru mine ceea ce am învățat  în timp îndelungat și cu maxim de străduință. Sau poate sunt ușor de citit și voi găsi alinare în gânduri bune care vin dinspre voi. Oricum ar fi, nu uit că încă scriu filă cu filă, cartea unui om obișnuit, carte care are deja un editor care a crezut mereu in mine și care m-a descoperit chiar si in locuri unde doar eu stiam că am fost. Cand nici eu nu credeam în mine, cand lipsa de stima de sine  imi era scăzută până spre nivelul zero, ea mi-a printat filă cu filă, poveste cu poveste, rând cu rând.  În biblioteca ei, de om obișnuit asemeni mie, ea mi-a creat prima carte.

Prietena mea, Nicoleta, continuă și azi să-mi adune rândurile, citindu-mă literă cu literă, știindu-mi fiecare vibrație, tremur, dar mai ales cunoscându-mi strădania de a nu fi altceva decât ceea ce sunt…înșiră-te mărgăritare pe tastatura virtuală, Povestitoarea în devenire. Mulțumesc, Nicoleta, pentru că ai văzut în mine, ceea ce nici eu nu am reușit să văd multă vreme. Mi-au trebuit experiențe incognito care să trezească în mine merite de care poate nu aș fi aflat niciodată.  Tu știai. Iartă-mă că nu le-am dat crezare și îți promit că mă voi depăși mereu. Si incă ceva, intr-o zi, pe cartea din biblioteca ta, îmi voi așeza  palmele, lângă ale tale, mulțumindu-ți, ca într-un autograf  „altfel”, căci de unul real m-aș rușina prea tare, pecetluind astfel recunoștința care ți-o port. La mulți ani, din nou. De data asta unul scris, nu doar telefonic, pe care să-l adaugi acolo în biblioteca ta, pe raftul pe care, curând, va poposi un nou dar. Si pentru că mi-ai lăsat azi semne concrete, vin cu pozele ”manuscrisului”, dovedind frumos cele spuse. Mulțumesc, Nico.

În tabelul lui Eddie veți găsi și alte duzine de cuvinte: caine, Bichon, pisica,soricel, paine,vin, panorama, stomatolog, ciocolata, palinca, anestezic, aer  sau provocarea de luni cu tema „cartea unui om obișnuit”

Doar pentru tine

-Ce vezi acolo?
– E ziua lui Mihai Tirnoveanu
-Cine e Mihai Tîrnoveanu ăsta?
-Cum nu știi? E soțul meu!
-Păi, tu ești o pisică!
-Asta vezi tu, el știe că sunt eu și că îi doresc ca visele să i se inmulțească precum stele astea, răspunsurile sa vină ca fulgerul și Dumnezeu să-i creeze lumea despre care îmi vorbeste mie seara, când vine acasă!
-Si mai stai mult acolo?
-Da!
-Până când?
-Până va veni să mă ia de mână, cum m-a obișnuit! Dar acum taci, nu vezi ce frumos i-a raspuns Dumnezeu de ziua lui? A adus artificii de stele doar pentru el.
-Păi, sa-i zicem la mulți ani!
-Să-i zicem! La mulți ani! Apropo, tu cine ești?
-Mă faci să râd! Eu sunt …Povestitoarea, afli tu de mine…curând!

..am pus  asta la păstrare…aici pe blog, după ce o dedicasem soțului pe fb.

Un vis, o cale, un om

• …am un soţ ghiduş, prea vesel, prea optimist şi prea fericit, deşi asta cu prea- fericitul e din alt film. Dar şi predispus la accidente sau la accidentat alte persoane, cum ar fi …subsemnata. Şi nu vă gândiţi la evenimente rutiere, că acolo e şerif: bagă claxonul până intră-n sperieţi toţi ceilalţi şi trece …”nebunul şoselelor”.  El zice că-i preventiv, eu zic că e prea mult. Nu cred că ne mutasem de o lună împreună, când s-a gândit el să ungă balamalele uşii de la balcon. Eu…… alături. Cine îşi aminteşte cât cântarea o uşă dublă, din vremea când termopanele nu ne invadaseră cu totul? Ei bine, nu ştiu ce manevră de karate, „kiku-ricu kiro-sao”, o fi făcut, că m-am trezit cu uşa aia trecându-mi, fix, pe lângă ureche, la minim 5cm. Spre norocul nostru, a căzut peste cele doua saltele relaxa suprapuse, ce-mi ţineau loc de pat. Ne-am albit:

-Iubiţel, te făceam praf şi asta înainte să te iau de nevastă! Păi, m-aruncam!
– Unde să te arunci, măi? Hai, ….că am scăpat şi de data asta!”

• Trebuie să spun că acomodarea noastră, prin relaţia care nu era tocmai potolită, datorită factorilor externi, a fost de belea. Numai într-o boacănă o ţinea. Îl trimiteam să-mi aducă o tigaie din cămară şi vedeam o balta de ulei pe mochetă; eu eram de vină…lipsise avertismentul. Primisem un bidon de 3 kg cu săpun de marsillia lichid, perfect, bun, mirositor. Nu ştiu cum a făcut dar mi l-a răsturnat şi s-a prelins jumătate. L-am găsit bombănind, roşu la faţă. Totul se petrecea  prea repede şi prea mult pentru mine. Avea tot felul de fixuri. Mi-am dat seama, după o lună de zile  de trăit împreună, că eu nu îi văzusem călcâiele bărbatului meu. Observasem eu că numărul şosetelor se dubla cumva, altfel decât ar fi numărătoarea firească a zilelor săptămânii, dar enigma am elucidat-o când mi-am dat seama ca avea „şosete de dormit”. Poate vouă nu vi se pare amuzant dar eu ma prăpădeam de râs, mai ales în anumite momente romantice.

• Omul care mi-era  predestinat (şi nu vă ascund că, dacă ştiam asta, aş fi stat liniştită până la 35 de ani. Aşa, m-am agitat crezând în „defecţiunea mea emoţională”) era genul „cănuţă, om sucit”, dar în faza amuzantă. Într-o zi ne-am dus să o culegem pe sora mea din gară. Numa-l văd că dispare de lângă mine, lăsându-mă să vorbesc singură, cu ochii la tabelul sosiri-plecări: în cinci minute mângâiase un căţel, dădea mărunţiş la o bătrână şi era şi la ghişeul de informaţii. Eu, cu ochii pe sus, abia de m-am dumirit cât e de fâşneţ.  Până să vină trenul ne cad ochii pe doi bătrânei, soţ şi soţie, nu mai înalţi de 1,5o, cărând nişte bagaje. Mult prea multe şi mult prea voluminoase pentru ei. Cu o privire complice, înhăţăm sarsanalele, spre uluirea totală a celor doi care se vedeau jefuiţi ziua în amiaza mare de nişte feţe, aparent cinstite Şi mărim cadenţa. Cumnatul meu, care era deja pe peron, asista uluit la scenă, dar nu apucă să zică sau să facă… nimic. Noi, la pas grăbit,  vroiam să scoatem bătrâneii la liman şi după ce s-au convins că suntem hamali de ocazie, nu mai conteneau să se mire de norocul lor. Numai că, ajunşi afară din gară ne-am trezit că trebuie să facem pomana completă şi să-i ducem fix la staţia de tramvai, încă vreo 100 de metri, unde au avut parte de o preluare surprinzătoare de către un vecin rătăcit în zonă.

• Eei, poticnindu-ne de râs, i-am lăsat uitându-se prelung după noi ca după nişte fantome harnice. Ştiam, precis, că vom fi în vizorul cumnatului, care la întrebarea soră-mii despre noi a răspuns: „Nu ştiu! Adriana şi Mihai cărau nişte bagaje în gară!” Acest moment a fost precursor al altora, pe care le-am trăit împreună, tot în genul ăsta. Îmi amintesc că, într-o vară, într-o excursie de asta spontană de a noastră, pe când ne întorceam de la Sfântul Gheorghe spre Târgul Secuiesc, am luat la autostop o femeie bătrână cu o pălărie roz.  Mergea la o nuntă, aveam să aflăm, spre marea noastră mirare. S-a urcat şi un domn alături de ea. Femeia arăta, mai degrabă, a precupeaţă decât a viitoare nuntaşă; poate doar rozul de la pălăria uzată să fi fost festiv. Când mi-am dat seama că oamenii nu aveau coerenţă în vorbire, că frazele nu aveau subiect şi predicat şi dezacordul era la el acasă, mă şi aşteptam la prelegerea arhicunoscută ce îl însufleţeşte pe moldoveanul meu naţionalist şi patriot când vine vorba de obligativitatea limbii române corecte, mai ales în „ungurime”, cum zice el.

• Când colo, m-am trezit că şi-a dus autostopiştii fix până în faţa caselor. Era de Sfântul Ilie şi în satele alea pierdute într-un peisaj de poveste erau jocuri şi cântece populare, aşa că putem spune că am asistat  şi la lucruri surprinzătoare. Ungurul nostru nu ştia dacă suntem aievea sau dacă glumim, pentru că ne depărtasem binişor de Târgul Secuiesc, dar când ne-am dat seama că i-ar lua ore să străbată pe jos un drum prăfuit de ţară nu ne-am mai uitat nici la naţionalitate, nici la benzina consumată, nici la ocol; am dus lucrul până la capăt. Ne buşeşte şi acum râsul când ne gândim ce ciudăţenie de zi am avut sau cum a rămas bărbatul în faţa porţii, strângând în mâini basca de pe cap, şi bombănind: „Apăi, eu aşa ceva nici nu am auzit şi nici nu am mai trăit vreodată!” Nici noi, dar asta făcea parte din şarmul bărbatului meu cu instincte spontane. Îl ador pentru ele.

• Asa că nu pot spune că factorul predominant al accidentelor sau faptelor sale ar fi fost bun sau rău. Ghiduşia lui te ducea uneori la nebunie frumoasă, dar şi la disperare. La disperare m-a adus când a intrat într-o bucătărie de vară, de la lumină …la întuneric şi a plonjat fix pe gura beciului lăsată deschisă pentru aerisire. Întâmplător am intrat după el. Atârna, bălăngănind picioarele,  ţinându-se miraculos de margini şi forţându-şi ieşirea. Mă ruga insistent să-l ajut, dar eu paralizasem de spaimă. Tocmai ce îmi îngropam tatăl, deci nu aveam cine ştie ce reacţii. După ce l-am văzut la suprafaţă i-am cărat pumni şi palme peste spate, de parca n-ar fi fost de ajuns eventuala căzătură, cu spaima încă în suflet, repetând obsesiv să nu uite că eu fără el sunt nimic. Eram tare supărată pe neatenţia lui. Şi de acolo ni se trag legende în familie, încadrate la ciudăţenii.

• Şi accidente au tot fost: a căzut pe scara ce duce spre bucătărie, cam vreo cinci trepte, de două săptămâni a avut fundul vânăt; a plonjat pe spate, în curte,  fix de ziua mea, destul de înspăimântător; dar cel mai ciudat a fost unul care le precede pe toate, fie bune, fie rele:În perioada renovării orice gest putea duce la dezastre. Totul era pus de-a valma şi călcam ca pe coji de ouă prin casa noastră. Nu şi pisicul Tan care s-a băgat după o oglindă mare şi, speriindu-se de nu ştiu ce zgomot, a balansat-o. Ţăndări s-a făcut, dar nu oricum, peste noi doi, care tocmai ce ne purtam într-o îmbrăţişare. Atunci ne-am desprins cu grijă, Mihai simţind ciobul cel mai periculos fix pe coloană. Horror. Acum, dacă stau să mă gândesc, ne-am cuminţit amândoi. Mă uit cât am scris şi realizez cât de multe am uitat să spun despre omul meu care are optimismul frate şi visul împlinit ca ţel. Chiar dacă goleşte zaharniţa de nu ştiu ce zahăr kandel de la cafenea sau foloseşte mierea pentru ceai ca topping peste felia de tort, de trebuie sa las bacşiş consistent să nu se plângă nimeni, el e vesel şi senin. Şi cum ar fi altfel dacă floarea soarelui, ce a plantat-o în mai, a înflorit fix de ziua lui, în noiembrie? Miracol, optimism, credinţă, perseverenţă, dârzenie! Da, se poate spune şi aşa. Să-mi trăieşti, dragul meu, sănătos şi ghiduş! Cu tine viaţa pare o glumă…bună, rostită în grai moldovenesc. Pentru mine eşti: un vis, o cale, un OM!

16 noiembrie2014

Azi e sărbătoare la noi in casă, nu puteam însă să scriu cuvinte mai pătrunzătoare ca cele de mai sus. Sau poate puteam, as putea chiar sa fac un blog special pe care să-l numesc ”Scrisori virtuale către sotul meu”. Ar cuprinde ghidusiile  zilnice, crezurile si planurile tale ce mă uimesc totdeauna şi care-mi devin embleme şi lectii, ar avea foi cu istoria neamului rescrisă prin cuvintele tale, ar aduna vorbe din Eminescu, pe care-l adori şi pe care mi l-ai zugrăvit in cuvinte de care nu stiam, ar prinde imagini cu satele autentice ale acestei tari, de care esti legat altfel decat mine cu fire din care trag şi eu cateva incercand să le prind in suflet, si chiar le prind; ar aduna poveşti despre lumea in care crezi, despre eroii neamului ştiuţi şi neştiuţi, despre tricolor şi credintă, despre iubirea ce mi-o porti, dar şi despre faptele bune şi discrete pe care le faci, despre familia şi prietenii buni ce-i ai, despre cei cinci cătei ai tăi şi verdele pădurii ce-l simti venind incă din sfârşit de februarie, despre brazi şi lupi, despre cuvinte magice şi miracole infăptuite de oameni dar şi de Dumnezeu, despre bucuria lucrurilor simple prin gust şi plăceri obişnuite, lumeşti; despre viaţa ta ce imi este in fiecare zi simbol şi putere. Poate ar fi prea mult, dar cand lucrurile trec cu repeziciune, cand vezi cate amintiri se prind cunună in urma noastră, toate le-as aduna, undeva, să imi fie calde şi aproape mereu, pentru că, asa cum spuneam mai sus pentru mine esti un vis, o cale, un OM.

 

Mihai, îţi doresc să-ţi trăiesti viata cu aceeasi bucurie molipsitoare! La mulţi ani, jumătatea mea, întregul iubirii mele! Să fii fericit!

Lupu

Vă amintiți povestea lui? Mai e puțin și face anul. Un an cu un câine ghiduș care  are o mulțime de porecle noi: Colonelul, Fasole (pentru că rânjeste ”fasolea” la mine de cate ori vreau sa-l scot afara din casă), Elvis, pentru că atunci cand se enervează i se ridică blana și așa cam mare, Grasu, Pofticiosu, Ghidușu. Pisic nu mai avem, dar aventurile sunt altele și tot mai frumoase. Mi-am dat seama că evit să pun povești cu animăluțele mele, dar asta nu vreau să o pierd

„Mă cheamă Lupu-Băiatu’. La sfârşitul anului  trecut (2014) am tot mers pe stradă vreo trei zile, in sir, fără să părăsesc zona. M-au văzut oameni, dar nu m-a căutat nimeni. Nu ştiu cum am făcut că am ajuns în alt an, 2015, şi o creaţă cu un blond m-au luat acasă la ei. Cică m-au căutat vreo două ore. De ce? Că nu eram al lor. Nu eram atunci, dar sunt acum. Creaţa a fost tare curajoasă deşi eu am mârâit-o înfricoşător, iar acasă la ei nu voiam să stau că nu ştiam de ce trebuie s-o fac. Mi-am pus in scopul de a mă lăsa liber toate armele: am urlat ore in sir ca lupul, eram trist, mârâiam, cum am spus. Nimic. Ei zâmbeau şi aveau răbdare cu mine.

Au anunţat lumea că sunt găsit, că par bătrânel (sunt cu ceva ani, dar sunt in putere, mă credeţi, nu?); lumea a dat sfoară in ţară. 500 de distribuiri au fost pe fb-ul acela la care sta creata destul de mult, iar eu o privesc asa ca in poză. Acum, da, nu atunci. Atunci m-am căţărat sa fug, de au făcut ăştia cazemată şi au stricat feng shuiul gardului de fier forjat. Nu par supăraţi. Nici măcar pe faptul că am stat in cuşca vilă, ce mi-a făcut-o blondul din prima zi, doar o noapte. Pe urmă am văzut nişte căţei ce se buluceau la usa lor şi m-am gândit că poate o să-mi placă un coteţ mai mare. Spaţios coteţul, ba i-am făcut pe astia din casă să lase caldura mai putin şi sa stea mai bine imbracati, că mie imi era prea cald.

In timp eu m-am mai obişnuit şi ei la fel. Am avut şi nişte supărări mai mari, căci după o săptămână m-au dus la unii de m-au căsăpit şi am ajuns s-o iubesc pe una neagră şi faină din casă, Alma, doar platonic. Ba, mi-au pus şi-un coif de m-au poreclit toţi Lampă, m-au cipat, iar ieri m-au vaccinat. Între timp a inceput sa-mi placă mult aici. Plang mult şi prelung cand pleacă vreunul de acasa, iar dacă pleacă amândoi e jale mare. Cand vine blondul acasă sunt in stare sa sar peste poarta de fericire, iar de mâncare nici nu vă mai vorbesc, căci eu sunt mâncăcios din fire, nu ca lupoaica mofturoasă din pădure. Am descoperit ce fain e sa stai pe canapea şi e fix pe măsura mea. Am găsit şi un pisic aici, nu i-am făcut nimic, dar de o săptămână stă intr-un cos in bucătărie, zice că e mai sigur.

Am bănuţ, am prieteni, toţi mă iubesc, doar un căţel blond şi zulufat e cam isteric; a sărit să mă muşte, de parcă n-ar fi cât laba mea de mare. Am o problemă, urc eu scara de duce unde dorm toţi, dar de coborat nu pot şi nu-mi place sa dorm singur. Ma obişnuiesc, iar creata mai doarme uneori cu mine, deşi eu aş prefera blondul, pe el il iubesc cel mai mult, dar na…să nu mă spuneţi. Vă spuneam că mă cheamă Lupu? Lupu Tîrnoveanu. Nu m-a căutat nimeni asa că am fost adoptat. Gata, e definitiv. Am şi buletin. Suntem cam mulţi, dar Dumnezeu a fost bun cu mine şi stau şi eu pe aici. Hai, că am vorbit cam mult şi mi-e cam somn. Vă salut pe toţi şi aveţi şi voi grijă de căţeiii voştri, da? Sau de ăia ai nimănui.

Lupu-Băiatu’ Tîrnoveanu…te salut lume!

Aș putea, dar ei POT sigur

Aș putea să scriu zilnic articole despre frământările soțului meu. Aș putea să vă zic mult mai multe, decât despre dragostea și recunoștința pe care i-o port. Aș putea să vorbesc despre crezurile și idealurile sale, despre iubirile alea mari și generoase ce le poartă oamenilor, despre furtuna din lăuntrul lui, despre cum schimbă el cuvintele pe fapte, despre prietenii lui cu care bate satele durute ale României pentru un alin și o vorbă bună, un ajutor mărunt dar din suflet, pentru o solidaritate absurdă pentru unii, firească pentru ei, pentru o îmbărbătare venită din ochi neobosiți.

Aș putea să vă zic multe, despre cum adună el steaguri tricolore, într-o actiune ce se numește „1000 de steaguri tricolore pentru Harghita și Covasna de 1 Decembrie” și cum privesc uimită că glasul lui devine concret, în fiecare zi primind, pe adresa dată, câte unul, câte două, câte cinci sau o sută, încât pic cu pic se face mare și visul pare a se întregi. Aș putea să vă spun că acum, când lumea își varsă furia prin locuri în care durerea pare a se auzi altfel, el nu renunță la credința lui și nu numai asta, arată cine îi sunt camarazii și că fără Dumnezeu și slujitorii lui el nu ar putea izbândi de unul singur. El nu aruncă cu noroi, el îl adună și face steaguri, face zâmbete, face lucruri pe care eu, deși îi stau in preajmă, nu i le înțeleg mereu. El nu strigă ca mine, el izbândește, așa, cu pași mici.

Mi-e greu să scriu toate acestea pentru că e bărbatul meu și poate credeți că aș fi subiectivă. Aș putea fi, dacă faptele lui n-ar vorbi. Despre acestea am mai scris timid vreo două articole în care amintesc de Acțiunea Doboi și de cea cu „Rugăciune, Eminescu și Tricolor pentru copii” precum și cea de la Orfelinatul din Odorheiu Secuiesc. Sunt sigură că mulți vor zâmbi amar, ca la o zbatere inutilă și un crez depășit de istorii moderne. Nu e naiv. El știe că are alături oameni ce simt la fel și zilnic îmi arată nume ce nu mai sunt doar chipuri necunoscute ci frați. Români pentru Români. Eu îl susțin și îl grijesc să-mi fie sănătos, îl cert uneori și mă minunez de perseverență, mă implic dar sunt ca femeile acelea ce își așteapta soții să vină din pribegie. Aș știrbi, parcă, cu zgomotul meu, sfințenia lucrurilor ce devin deosebite într-o lume cu dureri.

Mihai și atât. Mihai al  meu și al multora, văd. Mihai, cel care a ales ca de ziua sa de nume să își poarte pașii prin sate plânse de neumblare, unde doar preotul și vreun copil rătăcit mai bat ulițele și casele celor singuri. Vă las mai jos, ultima lui relatare, de azi noapte, așa cum a simțit-o și trăit-o și cum o continuă și azi. Voi cei ce aveți sărbătoriți vă doresc numai bucurii și înțelegere, înțelepciune și bunătate. Întovărășiți-vă doar cu cei potriviți, căci viața e scurtă și drumuri libere destule. E loc pentru fiecare crez, pentru fiecare simțire. Nu e nevoie să ne adunăm în falsități. Eu am trăit printre ele până devenisem una de a lor, inclusiv prin fapte. Pășind pe alte cărări poți vedea viața și în lumini potrivite, potrivit cu ceea ce   poți deveni, progresând și făcând ceea ce doriți să faceți, nu ceea ce trebuie să faceți.  Azi pășesc prin zi de sărbătoare cu omul drag. La mulți ani lui, la mulți ani vouă!

”Țăranii din Moldova, alături de frații lor din Covasna. Români pentru Români.

Enoriașii parohiilor ortodoxe Cașin I și Cașin II, județul Bacău, au venit astăzi, de Pomenirea Morților (Moșii de Toamnă), la parastasele de la cele două biserici, încărcați cu daruri (ulei, zahăr, făină, orez, pâine, mălai, colaci, vin, fructe, borcănele cu zacuscă, dulceață, compoturi, brânză, paste fainoase, prajituri) pentru țăranii din satul Dobârlău Vale si pentru cele 15 fetițe orfane aflate în grija Mânăstirii Mărcuș. Este pentru a doua oară când acești vrednici urmași ai Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt transmit mesajul lor de dragoste româneasca fraților și surorilor lor din Covasna, prin intermediul acțiunii Români pentru Români.

Durerea si puterea sunt deopotrivă de mari în Dobârlău Vale. Puterea Credinței este nesfârșită. Am mers din casă în casă. I-am sarutat mâna lui tanti Maria, o mamă ce și-a purtat toata viața în brațe copilul lovit, încă de mic, de o cumplită boală ce îl împiedică să meargă. Am gasit-o, însă senină, liniștită, culegând câțiva morcovi din micuța ei grădină. Și-a scuturat mâinile de praf si ne-a îmbrătișat cu o privire de cer, lăcrimând atunci când a auzit că țăranii din Moldova i-au trimis dragostea lor.

Nea Luca, veteranul de război, care a luptat pe frontul de Răsărit, ne-a primit semeț, dar și lui i-a tremurat lumina din ochi când i-am spus din partea cui venim.”Pentru ce ai luptat nea Luca?” ”Pentru Credință și Neam!”, ne-a răspuns răspicat. A făcut parte din Vânătorii de Munte, „Divizia de Cremene” a generalului Ion Dumitrache. Un om de o tărie rară este nea Luca. Merge în fiecare duminică la biserică, stă la toată slujba și, printre altele, o dată pe săptămână face un drum de 40 kilometri dus-întors, cu bicicleta, până în comuna vecină. Are 96 de ani. Hristos să-i dea putere și fericire în continuare.

Dupa ce aproape terminasem de împățtit pachetele, părintele Lucian Pozna care ne-a însoțit tot drumul, încă de la intrarea în sat, ne-a facut brusc semn să oprim mașina. Pe uliță, am zărit, cu greu, (se lăsase noaptea între timp) un creștin ce mergea destul de grăbit. ”Unde mergi Ionuț!”, îl întrebă părintele. „Mă duc la tanti Ileana, am ceva pentru ea…!” Băiatul ținea în mâini o felie de pâine. Tanti Ileana este imobilizată la pat cu picioarele pline de răni supurânde din cauza unei suferințe cronice. Ionut îi ducea o felie de pâine. Căpătată de undeva…

Ne-am dat seama, atunci, că ne-am întâlnit cu una dintre rugăciunile pentru care Dumnezeu mai ține lumea pe acest pământ: cu Ionuț și felia lui de pâine. Pe ulița satului, într-o noapte fără multă lună, ne-am întâlnit cu lacrima lui Hristos care alina suferința. Acea bucată de pâine din mâna tânărului Contează; ea este o bogăție mai mare decât tot aurul adunat de lumea păcătoasă. Durere și Credință am vazut astăzi.

Pe când soarele era demult apus, am ajuns la Mânăstirea Mărcuș. Fetițele aflate în grija măicuțelor ne-au primit cu mare bucurie, nu neapărat datorită darurilor, ci mai curând datorită faptului că cineva a venit la ele, datorita faptului că mâinile unor femei aflate „departe” au rânduit, printre altele, și borcănele de dulceață, compot și zacuscă pentru ele.

Aceasta este solidaritatea românească. Icoana Părintelui Arsenie Boca veghează această familie creștină de la Marcuș, care a mai adoptat, între timp, trei copii ce rămăseseră în prag de iarnă fără un acoperiș deasupra capului. Mare este Dumnezeu.

Hristos să-i răsplateasca pe țăranii moldoveni din Cașin, să-i dea sănatate și spor în toate domnului Mihai Fudulache, care a asigurat transportul alimentelor, și să-i întăreasca pe vrednicii preoți de la cele doua parohii în fața vremurilor ce vor veni!

Doamne ajuta, dragi prieteni!”

Mihai Tîrnoveanu

 

Mihai nu face singur toate acestea. Îi sunt aproape prieteni, oameni ce simt la fel, familia noastră mare. Eu știu că de-a lungul vremii, așa neînțeles pentru mine la început, Dumnezeu mi-a trimis răspunsuri la întrebări gândite doar, nerostite însă. V-am spus-o des, așa cum spun și despre zilele pe care le trăiesc acum, la anii mei, așa cum nu visam vreodată. Și știu, acum, de ce alege să vadă Crăciunul într-o biserică sau focul de artificii de An Nou tot acolo, uneori. Eu spun ”continui sa strig, continui să cred”, el îmi arată cum să fac asta. Si eu vă spun vouă, deși acum nu-i timp de vorbe ci tăceri, de plânset și rugăciune. Însă, azi de ziua Sființilor Mihail și Gavril ne lăsăm răgaz și pentru lucruri care mai vindecă puțin din răni obișnuite, cu gust de sat pierdut, ca multe altele pierdute prin care ajung alți pași și alți oameni cu nume de români! Și poate îmi veți vorbi despre ei și faptele lor, poate dați drumul poveștilor și rescriem  basmul românilor actuali.

La mulți ani, dragilor! Să ne trăiți…cu numele!

Un loc special, într-o zi obișnuită

Azi vă povestesc despre cum am fost noi într-un loc minunat, la ieşire din Braşov, către Tîrgul Secuiesc; un loc ce mi-e drag pentru tot amalgamul acela de sălbăticie amestecată cu domesticul fermelor rătăcite aproape de urban, pentru mirosul lacului în care se văd câteva undite aruncate şi nişte pescari pitiţi în tufe; pentru cârdul de raţe şi gâşte în care o barză se ascunde de ochii curioşilor, ai soţului meu fiind cei mai insistenţi; pentru mirosul de fân cosit şi pentru zgomotul cascadei artificiale ce pica într-un hârdău care-mi amintea de mamaia mea şi strugurii toamnelor pierdute din copilărie.

Un loc în care muntele se îmbratisează cu întinderi vaste de teren şi unde pomii sunt atat de plini de rod incat crengile se rup sub greutatea lor invitându-te să te servesti ..natural şi firesc. Azi ne-a bătut vântul in fata si picuri de apă se ridicau din lacul, altfel, adormit. Cate o gâscă dispărea în strafundul lui, intr-o joaca de-a v-aţi ascunselea specială. Sigur nu ghiceai locul unde va apărea, mai apoi. Crănţăneam merele oferite de pomul gazda si priveam muscatele din feresti, semn ca acolo nu era doar restaurant pescaresc ci şi loc de odihnă.

Cateva sperietori de ciori erau asezate intr-o pitorească şareta cu paie, iar o cumpănă de fântana scartaia in voie. Fiecare stalp din gard era împodobit cu un vas de lut ca o palarie şi remarcam armonia perfecta dintre lut ars, pamant, lemn şi pe alocuri sticlă. O SPLENDOARE. Toto, cainele nostru ce ne însoteste cam peste tot, in clipe de ragaz, işi salta picioruşele din spate la vederea cardului de păsări.

Vreo trei bibilici înăltuţe, altfel decat cele cunoscute de mine, de parcă erau niste fete de pension, se aratau indignate de atentia lătrătorului nostru. Le-a trădat, însă, rapid, cand a observat, intr-un tarc, cateva capre ce pentru o clipa s-au oprit din tot ce faceau ele acolo. Pe rand au intins boticurile prin zabrelele gardului şi s-au atins timid şi surprinzator. Toto, trecea de la una la alta de parca era un cuceritor înnăscut. Nu cred ca am mai ras asa de multa vreme. Mutritele capritelor erau delicioase şi vedeai cum işi indreptau cornitele ca si cand oricand ar fi ripostat la vreo necuviinţă câineasca. Le-am lăsat, căci un cal şi un măgar ne-au distras atentia, iar mirosul de peste prajit ne-a ingenuncheat definitiv. Că masa a fost excelenta nu va mai spun, dar acum nu-mi mai doresc decat sa îi scot pe sora si cumnatul meu la o desfătare …perfecta, la doar o mână intinsă,…ca sa spun asa, de casa.

Ştiţi că am eu o expresie favorită..”obişnuitul dintr-o zi specială”. Azi o schimb putin şi voi spune atât: un loc special dintr-o zi ..obişnuită.