Clopotul

..știu, lipsesc, voi mai lipsi o vreme! Hristos s-a înălțat!

Vă las o poveste..veche, dar mereu cu bătăi noi!

Înşiră-te mărgăritare

Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna  roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tanguia peste deal și o intorsese pe bunica Florina cu fața spre el, inchinându-se  incet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct in inima:

-Maine e sărbătoare mare!

-De unde știi bunică!

-Și de n-aș ști, imi vorbeste clopotul, îi  spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasa la iveală.

Aurel, care se juca in fundul curtii cu un pui de pisica vargat, de zici ca era o zebra de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu intelegea cum îi vorbeste clopotul bunicii. Iși indesa cipilica aia de impletitura lânoasa, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata…

Vezi articolul original 1.126 de cuvinte mai mult

Reclame

Copilul abţibild

..eu, azi, nu voi cere iertare deplină,
copilul din mine e-n somn adanc și cuminte,
dar parca as vrea sa ma scutur de vină
ca nu pot fi mamă, nici măcar in cuvinte;
n-am călcat cămășute, dar am griji nerostite,
nu am stat cu teama de ce o să fie,
n-am amintiri despre nopți nedormite,
gângureli, priviri calde dăruite doar mie.
tac și-n gânduri m-amăgesc cu senzații,
că, probabil, sunt zana din povesti, ce vrăjeste,
și că-n alte vieți voi avea aspirații
c-as putea sa fiu cea care ȘTIE, și nu doar ..bănuiește.

Nu-s nostalgica, dar sunt realista. Hranesc copilul din mine cu lucruri frumoase, dar felicit parintii care si-au asumat și bucuriile, și tristetile și neprevazutul.
La multi ani lor și copiilor lor, la multi ani copiilor din noi. La multi ani singurului om din jurul meu, pe care-l consider copil mereu, sora mea cea mică.

Înşiră-te mărgăritare

Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze…

Vezi articolul original 397 de cuvinte mai mult

O zi cu tata

…se fac 9 ani, și mi-e dor de el…, iar scrierea asta picură și bucurie, și tristețe, și recunoștință..

Înşiră-te mărgăritare

Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, aşa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munţilor cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea şi nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie şi mi se topeşte în suflet, ca un gând fugar, ca un şuier de vânt nostalgic, ce învârte morişca lacrimilor nevăzute, aşternându-se, în final, pe o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.

A fost odată un tată, un tată ce ştia că din cornul abundenţei va pica într-o zi şi sfârşitul, pe care nu şi-l dorea, şi-l amesteca în curbe largi şi dese de viaţă care încă mai desenau, pe drumul lui aburit de vremuri, puncte de oprire. Căci mai voia multe…

Vezi articolul original 828 de cuvinte mai mult

Prioritate de dreapta

Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..

Filmul nunții mele? O aventură..

Fiecare cartier are un „gossip girl” al ei. Nu contează că are 15, 30, 60 sau ce vârstă vreți voi a așeza aici, dar evident e „o știe tot” prin fiecare comunitate. Gossip girl a noastră era desăvârșită. Purta tocuri, părul în vânt, dar făcea și cea mai bună ruladă cu mere. Ne dădea veștile, ba cu lacrimi, ba cu indignare, ba cu fericire sau exuberanță de actriță desăvârșită. Aproape că o respectam pentru abilitatea de a aduna informații și de a ni le servi ca și când e rubrică mondenă într-o revistă de cartier. Avea, însă, o slăbiciune: nunțile. Cum auzea că e una prin vecini, cum turna două torturi, pe care le ducea de parcă venea cu ziarul de dimineață, ori tocmea băieții să împodobească ușa cu brad, la intrare, și scara cu ornamente de flori pe care le păstra cu sfințenie de la un eveniment la altul.

Doar într-o zi o aude cartierul: „Fraților, s-a măritat Adriana!” Până aici nimic deosebit, film cu suspans și bârfă nedefinită, dar pentru „gossip” a noastră era dezastrul. Trebuia aflat cum de a ratat  acest lucru, când și unde s-a întâmplat totul: „Adriana, Adriana, să nu mă lași tu să te admir mireasă! Mie să-mi dai filmarea, nu te iert dacă nu văd cum ai reușit să-mi ascunzi un asemenea moment!”

Cum reușisem eu să păcălesc lumea din cartier era, însă, filmul adevărat. Așteptasem prințul călare pe cal alb 35 de ani, așadar nu mă grăbeam să ajung în rând cu lumea, prea ușor. Nu avusesem vise de mireasă și nici imagini de nuntă perfectă, însă îmi plăceau enigmele, suspansul și căutările. Știam că doar așa aș putea să găsesc farmecul nunților, dincolo de perfecțiunile acestor vremuri care ne vin în întâmpinare cu saloane de nunți, cum e cel de la Săftica, de exemplu, și de care aveam să aflu, incredibil de frumos. Dar stați să nu dau în vileag descoperirile mele.

saftica

Doar că Hercule Poirot al meu, mai înăltuț, mai tânăr și mai blond, decât originalul, dar la fel de agil și abil, deja croșeta la cum să mă convingă să-i devin mireasă și luă, din jobenul condițiilor mele, rând pe rând, câte un indiciu.

www floraria amazon

Mi-aș dori o nuntă cuminte, dar nici de neuitat, nici la cort, dar nici la vreun restaurant banal, ci într-o sală mare ca în povești, vreau și verde, însă, și luciri de apă, să mă cred în basmul cu lacul de cleștar, vreau aventură dar să și valsez pe ringuri fără capcane, fără vreun stâlp care să stea în fața închipuirilor mele; vreau iz de munte și mir de brad, dar și, iar aici să nu cădeți pe spate, …miros de gogoși și cafea caldă, căci astea sunt două elemente care mie îmi dau confort și detașare. Doream margarete și orhidee îmbinate cu stil, rochie cu trenă dar și ie diafană sau cămeșă cusută, purtată cu chimir de cel sortit. Ce mai, doream o coproducție româno-americană în care eu să strălucesc la brațul celui mai destoinic detectiv-haiduc-mire.”

Și pretențiile mele s-au dovedit prea ușoare pentru cel care spusese tuturor că  și-a găsit mireasă și o va arăta lumii, curând, încât arvunise, cu siguranța omului care-și cunoaște sortita, una din sălile complexului Salon du Mariage  de la Săftica. Greu s-a decis între sălile Toujours l’Amour și Ad’Or, dar numărul invitaților a făcut diferența iute. Eram prea mulți, deci rămânea prima variantă. Om deștept, de la început și-a ales cel mai bun regizor posibil, a luat și Oscarul, evident; s-a asigurat de cei mai buni scenariști, luase și premiul pentru decoruri, sunet și chiar efecte speciale, iar filmul s-a derulat într-o cascadă de încântare și aplauze pentru că se aliase cu cei mai buni organizatori. Știa că-l iubesc pe Leonard Cohen, așadar, s-a asigurat că, de la pianul care ne aștepta pe piscina unde luminile se întâlneau ca într-un rendez-vous, se auzea „Dance me to the end of love”. Rochia, pe care toți mi-o admiraseră în  biserică, părea într-o armonie perfectă cu voalurile sălii, spre marea mea încântare.

 nunta Salon du Mariage 1Ne-am sărutat „americănește”, sub cupola de trandafiri pe care mulți o aleg pentru cununiile civile sau religioase.  Am intrat direct în subiect, dar tema nunții noastre era atât de diversă, încât toți nuntașii simțeau că au nimerit în PARADIS, căci asta părea acel loc. Lăsasem  indicii peste tot. Omul meu mă știa că sunt fata alb-negru și că doar calele colorate din buchet îmi erau pata de culoare, așa că optase pentru un decor glamour, dar simplu, cu flori albe ca niște margarete mari, în niște aranjamente rotunde. Bineînțeles, colaborase cu floriști desăvârșiți, pe care cei de la Salon du Mariage Toujours l’Amour îi recomandau. Reușiseră să ne lase cu gura căscată.

fotografie personală

De sub jobene negre, așezate din loc în loc, câte un nuntaș, parcă la comandă, mai scotea câte un bilețel-semn, cu câte o nouă surpriză. Jucau în filmul meu cu enigme elucidate prin actori-nuntași-detectivi ad-hoc. Valsul nostru, în sala impecabilă fără vreun stâlp, care mi-ar fi stricat contactul vizual cu vreun om drag, a fost anunțat  de cumnatul meu, iar Dan Bittman s-a auzit cu „Să nu-mi iei niciodată dragostea”, ca într-un film romantic. Când s-a descoperit, neașteptat, indiciul dragostei la prima vedere, am primit, direct în restaurantul de nuntă, declarație filmată și imagini cu noi în primii pași ai relației, imediat, după cele 4 ore petrecute împreună, când mi-a spus, sigur pe el: „Eu mă voi însura cu tine”. Totul era posibil, recuzita, organizatorii, spațiul, deveneau parte integrantă a poveștii-nuntă-film. Decorul absolut.

Din alt joben am descoperit că numele noastre nu se aflau doar pe monograme cu flori ci au devenit, brusc, nume de cocktailuri, astfel încât niște băieți teribili au început a jongla cu sticle și foc spre deliciul oaspeților.

nunta Salon du Mariage 2

Cand nimeni nu se aștepta, însă, mirele, care știa că nu bifase tot ce îl rugasem  și dorea să dea o amprentă personală asupra nunții, a invitat lumea în zona verde de lângă piscină, iar surpriza a fost ca, în mirosul cetinii de brad care invadase locul, ca din întâmplare, pe o improvizație de tiroliană, deasupra piscinei,…se scria cel mai inedit capitol -„cel al aventurii dăruite din dragoste”. Brașovul, alpinismul, muntele și aventura erau parte din slăbiciunile miresei, așa că, de ce nu, acolo, totul devenea posibil, chiar și nunta imprevizibilă.

La un moment dat, pajiștea verde din fața salonului, o zonă lounge pentru musafiri și care nu era împărțit cu vreo altă nuntă, s-a umplut de margarete și, după artificiile de la 12 noaptea, în miros de gogoși și cafea, lângă tortul de culoarea lavandei, cu miros de cireșe amare în aer, poate de la țigările mirelui sau poate doar de la o senzație știută, cu aburi de ciuleandră caldă, am dansat în ie de basm și cămeșă înflorată, după ce, în prealabil, mă descotorosisem de rochia cu trenă în buduoarul miresei, loc special creat ca totul să fie lux și răsfăț. Aveam să aflu că pentru toate acestea colaboraseră perfect, iar bărbatul meu nu făcuse altceva decât să aleagă din facilitățile pe care le aveau deja, la discreție.

Coproducția mea româno-americană devenea realitate. Mâncarea, din bucătăria proprie a complexului, era tot un melanj perfect între „fonfleuri” care lăsau savoare necunoscută și reinterpretări ideale ale unor rețete românești cât să se bucure și rudele neobișnuite cu extravaganța noastră. Mirele-detectiv-haiduc optase și pentru mâncare și pentru băutură ultra all-inclusive pentru a ne lăsa bucuria să fim protagoniști perfecți, fără griji și stres pasager. În loc de candy-bar optasem pentru o tonetă de înghețată și pusesem alături fructe, bezele, macarons și fulgi de migdale, pentru cupe apetisante.

nunta Salon du Mariage 3

A doua zi,  la „ciorba de potroace”, după ce musafirii se odihniseră în camerele din Săftica Resort, iar mașinile lor în parcarea generoasă,  toți culegeau ba margarete, ba petale de orhidee, semn că totul fusese aievea și nu vis, iar trena miresei aventuriere chiar fluturase pe deasupra piscinei, de, în final, se văzuseră  și explozii de flori în aer.

nunta Salon du Marage 4

Ei, gossip girl, îți place filmul nunții mele? Nu, nu se numește „S-a măritat Adriana” ci „Toujours l’Amour”. Caută-i și tu, pe Facebook, măcar, că tot te măriți la anul și-ți plac nunțile. Meriți una perfectă cu scenariu irepetabil.

Cum? Preferi să combini titlurile? Îmi convine, în definitiv… sunt mereu…iubită.”

Ps. Nimic nu l-a intrigat pe cel care îmi e soț din acest scenariu. A zis că fiecare cuvânt e perfect ales, iar fotografiile și recomandările acestui loc „The Place To Be”, titulatură primită pentru cel mai bun loc pentru nunți, merită și mai mult decât o peliculă de cuvinte. Ceva îl neliniștea, însă: „Iubita, ce înseamnă gossip?” Semn că o fi făcut el coproducție româno-americană, dar cei de la salon de nunți București au tradus  a doua parte. L-am prins! Mi-a promis, acum, un alt film, o înnoire de jurăminte, și nimic nu i-a părut mai potrivit decât o cină în același complex, la Trattoria Arte Pasta și un răsfăț la Aqua del Mar. Mie îmi convine. Oare să-i mai întreb ceva de tiroliana mea cu trenă? Mai bine nu…

fotografie personală .trenă

Să găsești fericirea e un miracol, să te bucuri de ea e înțelepciune, să găsești parteneri potriviți pentru fiecare moment unic e  arta de a ști să celebrezi darul primit. Salon du Mariage celebrează iubirea. Nunțile devin taine și împliniri. Desăvârșite. Povestea devine film, filmul poveste și realitatea le bate pe amândouă. Jur..toujour. Totul e posibil. Verificați.

logo_cropped_resized-1

Din jobenul frumuseților posibile am scos și eu proba nr 13 pentru Superblog Spring 2016

O dragoste

  • Mi-e somn. Vreau să uit şi să iert, să dorm şi să iert, să plâng şi să uit de ce plâng. Mi-e somn. Mă rătăcesc pe drumul pernei mele, unde mi-am aşezat capul spre odihnă blândă, dar dureroasă. Pleoapele sunt grele şi mă strigă să le las să cadă singure, ca o cortină grea de catifea peste drama minţii mele. Da, da! A minţii! Pentru prima dată plâng cu creierul, cu mintea trează, cu neuronii activi şi atenţi, cu inima strânsă şi dusă într-un colţ de lume pierdută. Mâinile caută în gol  prelungirea fiinţei mele. Ce vorbesc? Mâinile  caută ceva, aşa, instinctiv, ca într-un gest reflex, deşi de ceva vreme nu ştiu ce caută. Mintea mea e un peron de gară. Gară goală, unde nu trece niciun tren, unde au rămas pereţii unei clădiri roşii, cândva perfectă, acum plânsă şi bătută de vânturi, fără ferestre şi uşi, pe unde poate trece orice gând…atât e de liber. De ce gară? De ce pereţi roşii? De ce gol? Hmmm…
  • „Cândva, am fost o tânără fată ce mă născusem din dor şi din iubirea vie a unor oameni simpli, de la câmpie, a căror singură avere era o căsuţă de chirpici, un petec de pământ şi un cal sur ce părea a fi desprins din poveştile pe care mi le spunea baba Rada, bătrâna la care mă lăsau  ai mei, când plecau cu treabă. Greul vieţii se împletea în spicele de grâu ale verii, în ruginiul viei, în caişii înfloriţi şi în focul din soba pe care dormeam noaptea, în iarnă. Podoabele acestea binecuvântate îmi înfloreau pe chip anotimp cu anotimp, până când m-am trezit codană cu gânduri vinovate dar simple, cu dor de ducă şi visare în ochi şi în minte. Lacrimile îmi curgeau din senin şi nimeni nu înţelegea de unde aveam această fierbinţeală ciudată în trup. Vorbeam de munţi şi de păduri nevăzute, vorbeam de nori şi furtuni, vorbeam de un om ce avea să vie la noi şi îmi va schimba viaţa. Atât de des aminteam despre asta încât toţi se obişnuiseră cu poveştile acelea, pe care le credeau o scornire a minţii.
  • Într-o zi, pe miriştea de lângă calea ferată, unde eram trimisă cu singura capră ce o primisem moştenire de la baba Rada, când s-a dus de pe această lume, opri o căruţă cu lemne de vânzare. Se întâmpla des să vină cei de la munte cu astfel de oferte, aşa că nu mă miră prea tare. În căruţă era un om,  între două vârste, care atunci când dădu cu ochii de mine, aproape că scăpă hăţurile din mână: „Pe tine te cheamă Gherghina, nu-i aşa? Nu te speria, dar te ştiu! Şi nu mă întreba de unde, că nu pot spune!”Inima îmi bătea cu putere şi fără să spun vreun cuvânt am încercat să mă depărtez, tot privind cu teamă în spate.

 

  • Nu au trecut câteva zile de la întâmplare că, în sat, apăru acel căruţaş cu un flăcău frumos şi cu un petec de hârtie în mână. O căută pe Gherghina şi mă găsi ţesând preşuri pentru casă, la războiul de pe sală. Erau oarecum fâstâciţi dar până la urmă îşi luară inima în dinţi şi îmi spuseseră că flăcăul, de ceva vreme, îşi tot visă aleasa, într-un sat de câmpie, unde e o livadă de caişi şi o capră cu un corn retezat. Şi ca totul să fie şi mai ciudat îmi arătă chipul pe care băiatul îl desenase pe hârtia îngălbenită, culeasă dintr-un caiet vechi din casă, pe care iscălise un nume: Gherghina. Am ridicat ochii şi am văzut cum furtuna se apropia de casa noastră şi, în clipa aceea,  am ştiut că vorbele ce mă frământaseră  atât de mult timp, aveau să se adeverească.
  • Ne privirăm în ochi o vreme,  vorbeam în tăceri, în lacrimi şi surâsuri timide, fără vorbe şi fără promisiuni, fără întrebări şi fără atingeri. Capra fără corn, trecu pe lângă noi, parcă pentru a arăta că totul e aievea. În puţin timp  îmi luam zestrea,  urcam în căruţă şi plecam în necunoscut, într-un sat de munte cu pădure şi ape repezi. Ne-am mutat repede lângă gară, într-un canton de cărămidă roşie cu muşcate la ferestre, iar povestea noastră deveni una banală, simplă, fără evenimente. Eram ştiuţi în sat ca oamenii ciudaţi ce au împărţit şi împărţeau un destin, o fantasmă devenită realitate, o dragoste vie ce rămăsese fără cusur până când am plecat, pe rând, în lumea drepţilor. Cantonul a rămas în paragină şi încetul, cu încetul, totul se degrada,  până când vântul uitării şi al amintirilor începu să circule prin cotloanele umbrite şi ude de lacrimi din cer. Lacrimile noastre. Pe un perete rămăsese petecul de hârtie înrămat din care zâmbea o fată tânără ce visă cândva- o dragoste”.
  • Pe acolo trecuseră şi ale mele, într-o poveste încurcată, fără logică, dar care îmi bântuia mintea, făcând-o să poposească puţin, să caute, să înţeleagă şi să spere că semnul i se va arăta mai repede. Doar că, din visul realităţii imaginare, pe o pernă, cu ochii grei …visul adormea din nou. Mîine ar putea fi doar o scuturare de gând, o sprânceană ridicată şi o părere simplă: oare cine se plimbă prin cotloanele imaginaţiei mele? Ce fantasmă? Ce poveste? A cui?

Nu ştiu dacă cineva va răspunde, dar eu aş răspunde atât: o dragoste!

 

GARA

23 02 2014

Se duce vara…

M-am trezit cu gânduri de nepotrivire; cu gânduri simple care parcă se reeditează, semn că atunci când îţi picuri în suflet semne incerte, nu fac altceva decât să te răscolească periodic. Vara e pe ducă. Care vară?, îmi vine să spun, căci eu  am în minte doar o vară pasageră, cu rucsac găurit şi cu manta de ploaie pe care a scuturat-o mai tot timpul peste noi. O vară bosumflată şi udă, ce nu mi-a fost prietenă şi mi-a adunat în suflet dorinţe de nisip fierbinte sau măcar de trotuare încinse. Dar oraşului meu trotuarele i-au fost reci şi doar clipe de fierbinţeală au trecut peste el. Clipe.

Sâmbătă, la penultima ploaie serioasă, am privit mâlul ce se scurgea prin canalul din curte şi, pentru un moment, am văzut luciri aurii, ca nişte dâre de lumină, ce se lipiseră, parcă, de betonul neprietenos într-o încercare absurdă de a-mi arăta că soarele şi-a trimis razele lui timide, dar vara asta ingrată i le-a smuls, brutal, şi le-a amestecat cu noroiul muntelui într-o ciudă şi furie de neînţeles. Mă uitam cum alunecă în gaura aia neagră, cum se prelinge vara mea şi razele mele de soare.

Să se ducă!, am zis

Să se ducă, aşa cum s-au dus toate visele mele de vară; vise neîmplinite, prinse în deşertăciuni şi amăgiri de vorbe fără temei!

Să se ducă…

Despre vara mea ciudată am amintit scurt în trecerea mea virtuală, de o clipă, în tandem cu vremurile. Parcă m-am molipsit de la ele şi am fost ca o boare, ca un fulg purtat de gânduri multe, dar risipite doar în vorbe ce nu s-au putut aşterne pe hârtie. Zbaterile mele simple, de om muncit de dorinţe  cuminţi, nu au dat roadele pe care mi le-am dorit eu, la începutul verii, dar au prins contur şi forţă, iar eu simt că, după multă vreme, fac ceva care-mi place şi-mi aduce mulţumire sufletească. Dar despre asta, mai târziu, când voi şti că nu e ca ploaia mea de vară, doar o trecere ..udă.

Tot acum, în timpurile mele scurte de relaxare, am trecut cu tăvălugul amintirilor peste oameni şi chipuri. Am realizat că nu mai iubesc aceiaşi oameni, că nu mai vibrez acolo unde nu este ecou clar în sufletul meu, că nu regret asta şi că mă simt eliberată. Că port recunoştinţa întâlnirilor potrivite, dar că diferenţele vieţii îşi pun amprenta pe continuitatea lor şi că le-am  lăsat la nivel de întâmplare hotărâtoare, doar. Că nu pot mai mult şi nu mă pot simţi vinovată pentru asta.

Că nu mai pot face parte din istorii fără substanţă şi din poveşti cu vorbe ce se spun doar pentru zgomotul conversaţiei. Am avut timp să-mi pun priorităţile în ordine şi să-mi alung demoni ce se încăpăţînează să mă urmeze ca şi când ceea ce aş spune sau aş face eu ar avea vreo importanţă mai deosebită.  Nicidecum.  Sunt sigură că fiecare lucru bun sau rău a venit să-mi arate că aşa trebuia sa fie totul; că orice greşeală făcută se plăteşte, că schimbarea poate fi bună sau rea, dar că nu interesează pe nimeni asta, ci ştii doar tu dacă iţi e bine acum sau mâine. În raport cu ceilalţi, tot ce nu mai e la fel nu alungă momentul nepotrivit în care aţi interacţionat;  nu alungă sentimentul dezgustului sau al lehamitei ce-o poartă şi poate nu alungă nici frumosul care-l vede în tine, după caz . Dar tu nu mai eşti acelaşi şi poţi trece peste asta; poţi vedea dincolo de azi, de mâine, de anotimpuri neprietenoase.

Vara asta s-au dus oameni, au plecat clipe, am fost fin observator în vacanţa altora, am prins contur de femeie încrezătoare, am iubit doar ce pot, ce ştiu şi cunosc, am simţit instabilitatea zilei de mâine, am tras cu degetele de viată şi am aşezat-o dincolo de anotimpuri, de timpuri, de zile, de clipe şi am ştiut, încă o dată, că ceea ce spui cu ceea ce faci nu e acelaşi lucru;  că unii cred că fac multe, dar e doar în mintea lor vizibil asta; că oricât ţi-ai regreta acţiunile, ele rămân în oameni, înfipte adânc, şi că există unii pentru care adevărul nu trece dincolo de ceea ce vor vrea să vadă, realitatea fiind de multe ori alta. Dar indiferent de ceea ce vrem a se întâmpla, după viziunea fiecăruia, viaţa ni se întâmplă imperfect şi uneori instabil, fix ca în vara asta udă şi scurtă, cu luciri de toamnă timpurie

..se duce vara! Să plece, ingrata!
N-a fost chip să-i facem pe plac,
Orice i-am fi zis, orice i-am fi dat,
N-a făcut altceva, decât ne-a udat.
Să plece, îi zic; deşi stiu cam prea bine
Ce doruri de vară vor creşte în mine.

Se duce vara şi prin scrierile altora, într-o temă comună numită psiluneală, şi pe care le găsiţi, dacă vreţi aici.

Amurgul tăcerilor

Despre tăcerile mele am tot vorbit. Periodic cad în muţenii adânci sau trecătoare în concordanţă cu realul din viaţa mea. Deseori, ceva sau cineva mă trimite într-un colţ de umbră, de unde să văd, să adulmec, să simt sau să prind pulsul unor noi treceri. De acolo revin cu aripi de închipuire şi cu dor de cuvânt şi de oameni simpli (sau complicaţi) ce au multe de spus. Amurgul tăcerilor mele e nedefinit, ca o ceaţă, ca o pânză subţire ce se aşterne, dar nu-i vezi capătul niciodată. Parcă mi s-ar spune că tăcerea se poate sfârşi oricând printr-un cuvânt potrivit.

-Potrivit?, mă gândesc eu

-Ce înseamnă potrivit?

-De unde aş putea prinde silaba perfectă pentru cuvântul meu?

Un aer fierbinte trece, parcă, prin vârfurile degetelor mele flămânde dar ”distrugătoare”. Mă ard de dor. O voce interioară îmi spune că ele vor aduce cuvântul ”potrivit”.  Mă înfior de neplăcere şi caut să rostesc cuvinte. Nu pot. Sunt ascunse sub nori anonimi dar aglomeraţi şi de cuvintele altora. Oboseala fizică, conversaţiile lungi de altă dată au alungat fiece vorbă în peşteri umbroase. Sunt speriate de zgomot, sunt speriate de nimicul din ele, sunt uimite de goliciunea conţinutului şi au ales exilul. Nimic nu mai pare firesc, cald şi la îndemână. Poate doar tăcerea sau scrisul.

Şi totuşi, cum poate cuvântul scris să alunge tăcerea din mine, din noi, din oameni? Fără zgomotul vorbelor am cădea în abisul muţeniei seci sau poate doar am domni peste tăceri impuse cu zgomot de taste sau de peniţă pe hârtie. Pare atât de la îndemână acest lucru, încât aş fi tentată să fug de oameni şi să intuiesc chipuri, caractere sau doar interlocutori fără faţă. Pe termen scurt, cat aş încerca să adun din piesele lipsă din lego-ul vieţii mele cu ajutorul acestor ”psihologi virtuali ai cuvintelor”, poate mi-ar conveni aceste măşti cuminţi de oameni printre care mă strecor cu bună ştiinţă. Pe termen lung am nevoie de atingere, de sunet, de gălăgia emoţiilor spuse, declarate, de realul viu şi surprinzător.

Şi atunci, pânza tăcerilor mele cade natural peste tot, peste închipuiri, vise, feţe noi, feţe vechi. Prind capătul şi trag puternic. Se aude un sunet prelung, ca o rupere magică şi mii de fire se topesc sub cuvinte rostite …în amurgul…tăcerilor cuminţi.

 

 

Răspunsuri psiriduşeşti

Pentru  că nu am luat interviu nimănui în cadrul provocării din clubul psi, dar nici nu aş fi avut ce spune unui interviu serios, dacă ar fi fost cazul, şi pentru că pentru prima dată, după multă vreme, simt primăvara (ştiu că se anunţă ploi, ştiu) şi un strop de relaxare, am lăsat mai jos răspunsurile unor întrebări puse de  Dan,   pe blogul lui; întrebări la care puteţi încerca, dacă vreţi, să răspundeţi, aici sau pe blogul hipertensivului nostru. Nu ştiu dacă o să vă placă. Cum spunea şi el, aceasta nu e o leapşă (nici nu am scris vreuna, vreodată), dar mi s-a părut un excelent mod de descreţire a frunţilor. Soţul meu mi-a răspuns la întrebări şi i le voi aşterne aici spre marea mea bucurie.

  1. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi ?

 Eu:Aş încerca să zbor cu parapanta sau să schiez. Nu aş face-o în mod normal, de frica vreunui copac pe care sigur nu l-aş  rata. În ambele cazuri.

Mihai: Aş încerca, nu, nu aş încerca, aş juca la loto! De ce râzi, de ce te miri? Păi, au zis că nu eşuez!

2. Dacă ai fi Victor Slav, ai fi rupt-o-n bătaie până acum pe Bianca Drăgușanu ? Ai lua în calcul să o bați astăzi, imediat ce dai ochii cu ea ? Plănuiești să faci asta începând de mâine ? Dacă nu, de ce ?

 Eu:Dacă aş fi Victor Slav sigur nu aş bate-o, că doar sunt băiat indecis. Dar dacă aş putea, aş bate-o la cap să dispară din vieţile noastre.

Mihai: Nu aş bate-o pe biata femeie, dar nici nu mi-aş bate capul cu ea! Ignor subiectul! Iar zâmbeşti?

3. Alege un personaj suficient de vizibil în mediile de comunicare din România care crezi că ar fi potrivit pentru a fi imaginea unei campanii care să militeze pentru legalizarea eutanasierii oamenilor;

 Eu: Ştiu, ştiu! Pe Monica Tatoiu, asta dacă nu cumva o face deja, spunându-le oamenilor să nu meargă la doctor pentru chimioterapie, dar să bea apă, lămâie, miere şi polen. Era să spun că deja cunosc vreo doi care s-ar potrivi cu eutanasierea oamenilor dar nu erau din România. Putin şi Bill Gates.

Mihai. Am trei. Potriviţi Zici? CTP-ul, Andrei Gheorghe şi Cheloo. Dar rămân la CTP.

  1. Comentează afirmația „Femeile cu sâni mici nu știu să calce pantaloni la dungă”;

Eu: Pot răspunde cu mi-aş fi dorit să am sâni mici, că pantaloni la dungă nu calc şi nici nu ştiu s-o fac prea bine. La modul general, cui îi pasă?

Mihai: Mie îmi pasă! Pantaloni la dungă nu vreau, nici femei cu sâni mici şi poate alea nu au ce pantaloni călca, că bărbaţilor le plac cele înzestrate! No, ofense!

  1. Monet sau Dali?

 Eu:Dali.

Mihai: Dali

6. Dacă ai avea puterea asta, cu ce te-ai înzestra în plus : a treia mână sau al treilea ochi ? (se acceptă și alte variante – exclus : a doua gură !!!)

Eu:Ioi, dar sigur ai dormit bine aseară? N-as vrea nimic în plus. În minus să nu fie, zic. Dar dacă trebuie ceva ştiu sigur câţiva ce şi-ar dori ceva păr în plus.

Mihai: Al treilea ochi la spate!, răspuns sec

7. Dacă reîncarnarea ar fi o teorie demonstrată ce crezi că ai fost într-o viață anterioară ? Ce ți-ai dori să fii într-o existență viitoare ?

Eu: Mie mi-a zis una de credea tot ce spune, uitându-se aşa la mine, că am fost un bărbat irlandez bijutier, într-o altă viaţă. Acum eu cred că am fost împletitoare de coşuri de nuiele undeva în Franţa. Prea îmi plac ambele, de mor. Ce voi fi în viitor? O veveriţă, să rămân pe lîngă casa mea din pădure.

Mihai: Într-o viaţă anterioară am fost lup şi în viitor voi fi câine. Aşa păzesc şi veveriţa de lângă casă!

8. Care este principalul lucru ce îi lipsește românului pentru a se declara ca fiind fericit ? Dar somalezului ?

EU:Românul ar fi fericit cu ce are ţara, că avem suficiente resurse ce sunt vânate de alţii. Dar au grijă ăia să nu putem fi fericiţi vreodată. Somalezul?  Oare cunosc cuvântul? Cred că orice lucru în plus i-ar da un sentiment de fericire.

Mihai: Românului îi lipseşte banul şi somalezului mâncarea. Wow, ce complex ai răspuns tu!

9. Dacă ai avea această opțiune, ce ai alege între a fi rentier și a obține fix aceeași sumă având un job plăcut, lipsit de stress ?

Eu: Rentier, dar să nu mă spui soacră-mii, că ea crede că oricum sunt puţin rentieră.

Mihai: Job fără stress şi aşa poţi fi tu rentieră.

10. Naufragiat pe o insulă pustie, ce companion ai alege între : un homosexual forțos, un câine, Valeriu Zgonea, manualul de fizică de clasa a IX-a ?

 Eu:Păi, am cinci câini acasă. Normal că iau unul cu mine. Pe Alma, rotweillerul meu, ce se crede un fel de tăuraşul Ferdinand. Nu m-aş plictisi. Mă întreb, în schimb, ce aş face cu Zgonea şi cine-i ăla, că nu ştiu sigur.

Mihai: Aha, câine! Deci tu iei rotweillwerul, eu câinele lup. Pot fi vecine insulele pe care naufragiem?

  1. Haiku sau epopee ?

 Eu:Haiku, că epopee oricum pare fiece vorbă a mea. Greu mă opresc.

Mihai: Haiku: Se nasc păduri

Din frunze

Ce râd

  1. Cât din tine se regăsește pe blogul tău ?

EU: Prea mult, spre disperarea celor din familie.

Mihai: Destul, ţinând cont de cât de puţin am scris pe el. Si, eu nu disper. Scrie ce vrei!

  1. Dacă s-ar produce un film despre viața ta, ce actor ar fi cel mai potrivit pentru a interpreta rolul ?

 EU: Julia Roberts

Mihai: Mel Gibson

  1. Ce ai face dacă în timp ce înoți ți-ai pierde slipul ?

 Eu: Naşpa. O grijă în plus. Nu destul am grija sutienului. Asta ar fi neplăcut. Plus că nu ştiu să înot şi nu ştiu dacă l-as recupera, aşa pe post de frunză, măcar. Dar aş face faţă. Bineînţeles aş câştiga  un concurs de raci fierţi. Eu aş fi mai roşie ca ei.

Mihai: L-aş căuta, până l-aş găsi. Ce, nu mă crezi?

  1. De ce n-are coada urs ?

Eu: Că ai mâncat tu ultimele litere? Sau ….

Mihai: Ai scris greşit? Cred că de gras ce e!

16. Dacă ai fi în faţa unui oracol care îți poate răspunde la orice întrebare, dar doar la una singură, care ar fi aceea?

Eu: De ce naiba am luat eu cinci câini acasă, că eu tot nu pricep?

Mihai: Păi, eu mă întorc la prima întrebare: să îmi spună măcar o dată numerele la loto. Răspunsul cu cei cinci câini ţi-l dau eu şi nu-s oracol: de prostuţă miloasă!

Dane, sper că nu te-am dezamăgit prea tare. Eu îţi mulţumesc. După un an, azi 26 feb 2015, vin cu o rectificare: am 6 caini. Intre timp a apărut Lupu-băiatu’ , cel mai şugubăţ şi adorabil câine pe care l-am văzut vreodată.

Depărtătorul de coaste

Femeia de care voi vorbi azi e aidoma altor femei: mică, subţire, firavă, cu ochi mari albaştri şi cu o faţă albă, prea albă, cu o culoare uşor cenuşie a părului pe care-l poartă scurt, curat şi neschimbat de 30 de ani încoace, (tunsoarea se înţelege, cred). E trecută de cincizeci de ani şi te uiţi mirat la ea, căci doar mâinile trădează trecerea timpului, restul rămânând în loc, spre  marea noastră surprindere.

Nu e nimic extraordinar în povestea ei, nu voi vorbi de caracterul ei dârz de om ce nu cedează în faţa luptelor vieţii. Le câştigă sigur, una câte una, pe rând, fără să pară că efortul e prea mare. O găseşti peste tot: şi la muncă, şi la distracţie. E nebună de viaţă şi după viaţă. Nu iubeşte expresia „merge şi aşa” şi nu suportă să fie nevoită să depindă de alţii, fie că e vorba de lucruri mari, fie de cele mici, aproape gospodăreşti.

Într-o zi,  de fapt….cu trei zile înainte de nunta noastră, primesc un telefon. Vocea părea cunoscută, dar era teribil de suferindă şi şoptită ; habar nu aveam cu cine vorbesc: „Bună! Mă auzi? Da?Ce bine! Mia sunt! Am o veste proastă să-ţi dau: nu mai putem veni sâmbătă la nuntă! Mi-am fisurat două coaste, nici să vorbesc nu pot, atât îmi e de greu!”

ciolanTrec repede peste gândul nunţii şi mă împinge curiozitate să ştiu ce anume a făcut, ca la cele 40 de kg cu totul să mai fie pricopsită şi cu o astfel de păţanie: „Dar ce s-a întâmplat?”, zic eu cu glas scăzut

„Ah, păi dacă îţi spun, s-ar putea să crezi că am găsit motiv să nu venim la evenimentul vostru. E un pic fantastic ce voi zice, dar ieri, în bucătărie, mă pregăteam să fac o ciorbă de fasole. Până aici nimic neobişnuit, dar din păcate nu am mai avut răbdare să vină Titi  acasă şi când am încercat să căsăpesc un ciolan de-ăla mare de porc, nu ştiu cum a făcut că a sărit din cuţit, a ricoşat în perete şi apoi ca în filmele proaste mi-a ţâşnit cu putere fix în coaste. Am ajuns la urgenţe, sunt vai mama mea şi în plus, nu m-a crezut nimeni! Noroc că l-au văzut pe bărbatul meu că râdea pe sub mustăţi, că mai aveau niţel şi chemau poliţia pentru violenţă în familie!”

Acum, eu mă abţineam să nu râd la umorul femeii, că întâmplarea tot ridicolă rămânea, chiar dacă vă garantez că nu e imposibil nimic, ţinând cont că nici nu ştiu cum nu se sparge când păşeşte, atât e de fragilă. Am închis şi m-am gândit că ciolanul ăla afumat e cel mai original depărtător de coaste, chiar dacă zău, dacă mi-aş fi închipuit aşa ceva. Oricum nu mă mai miră nimic. Ieri, căutând ceva ajutător pentru postarea de pe celălalt blog, tot pentru psiluneală, am citit un întreg articol cu depărtător de coaste, la cocoşi, ce deveneau claponi, după ce erau castraţi fix pe la coaste. Mi-am zis că dacă reuşesc să scot eu ceva poetic şi metaforic, după ce am citit articolul ăla, sunt tare. Nu ştiu ce am sreuşit să fac, dar aceasta e doar o formă de descreţire a frunţilor, că prea am vorbit toate de iubire şi răni cicatrizate sau nu.

În tabel găsiţi depărtătoare de coaste veritabile, nu pârâte, aşa ca ….ciolanul meu, de fapt al Miei, pentru ciorba de fasole.