Depărtătorul de coaste

Femeia de care voi vorbi azi e aidoma altor femei: mică, subţire, firavă, cu ochi mari albaştri şi cu o faţă albă, prea albă, cu o culoare uşor cenuşie a părului pe care-l poartă scurt, curat şi neschimbat de 30 de ani încoace, (tunsoarea se înţelege, cred). E trecută de cincizeci de ani şi te uiţi mirat la ea, căci doar mâinile trădează trecerea timpului, restul rămânând în loc, spre  marea noastră surprindere.

Nu e nimic extraordinar în povestea ei, nu voi vorbi de caracterul ei dârz de om ce nu cedează în faţa luptelor vieţii. Le câştigă sigur, una câte una, pe rând, fără să pară că efortul e prea mare. O găseşti peste tot: şi la muncă, şi la distracţie. E nebună de viaţă şi după viaţă. Nu iubeşte expresia „merge şi aşa” şi nu suportă să fie nevoită să depindă de alţii, fie că e vorba de lucruri mari, fie de cele mici, aproape gospodăreşti.

Într-o zi,  de fapt….cu trei zile înainte de nunta noastră, primesc un telefon. Vocea părea cunoscută, dar era teribil de suferindă şi şoptită ; habar nu aveam cu cine vorbesc: „Bună! Mă auzi? Da?Ce bine! Mia sunt! Am o veste proastă să-ţi dau: nu mai putem veni sâmbătă la nuntă! Mi-am fisurat două coaste, nici să vorbesc nu pot, atât îmi e de greu!”

ciolanTrec repede peste gândul nunţii şi mă împinge curiozitate să ştiu ce anume a făcut, ca la cele 40 de kg cu totul să mai fie pricopsită şi cu o astfel de păţanie: „Dar ce s-a întâmplat?”, zic eu cu glas scăzut

„Ah, păi dacă îţi spun, s-ar putea să crezi că am găsit motiv să nu venim la evenimentul vostru. E un pic fantastic ce voi zice, dar ieri, în bucătărie, mă pregăteam să fac o ciorbă de fasole. Până aici nimic neobişnuit, dar din păcate nu am mai avut răbdare să vină Titi  acasă şi când am încercat să căsăpesc un ciolan de-ăla mare de porc, nu ştiu cum a făcut că a sărit din cuţit, a ricoşat în perete şi apoi ca în filmele proaste mi-a ţâşnit cu putere fix în coaste. Am ajuns la urgenţe, sunt vai mama mea şi în plus, nu m-a crezut nimeni! Noroc că l-au văzut pe bărbatul meu că râdea pe sub mustăţi, că mai aveau niţel şi chemau poliţia pentru violenţă în familie!”

Acum, eu mă abţineam să nu râd la umorul femeii, că întâmplarea tot ridicolă rămânea, chiar dacă vă garantez că nu e imposibil nimic, ţinând cont că nici nu ştiu cum nu se sparge când păşeşte, atât e de fragilă. Am închis şi m-am gândit că ciolanul ăla afumat e cel mai original depărtător de coaste, chiar dacă zău, dacă mi-aş fi închipuit aşa ceva. Oricum nu mă mai miră nimic. Ieri, căutând ceva ajutător pentru postarea de pe celălalt blog, tot pentru psiluneală, am citit un întreg articol cu depărtător de coaste, la cocoşi, ce deveneau claponi, după ce erau castraţi fix pe la coaste. Mi-am zis că dacă reuşesc să scot eu ceva poetic şi metaforic, după ce am citit articolul ăla, sunt tare. Nu ştiu ce am sreuşit să fac, dar aceasta e doar o formă de descreţire a frunţilor, că prea am vorbit toate de iubire şi răni cicatrizate sau nu.

În tabel găsiţi depărtătoare de coaste veritabile, nu pârâte, aşa ca ….ciolanul meu, de fapt al Miei, pentru ciorba de fasole.

Cine eşti tu?

  • Cine eşti tu?
Eşti cel care mă aduce cu o vorbă, cu un cuvânt, cu o trăire în fiecare zi pe aici. Eşti cel care găseşte zilnic subiecte noi, aventuri triste sau vesele, întâmplări de zi, întâmplări de noapte, fapte normale, sau magice. Tu mă hrăneşti cu versuri şi apoi primesc desert în pagini de călătorie. Cu tine adorm pe tastatură citind poveşti orientale, occidentale sau de alcov. În fiecare zi primesc sfaturi şi văd lumea altfel prin zeci de ochi şi minţi diferite. Uneori am impresia că despre mine e scris articolul tău, alteori fug repede nemulţumită de drumul pe care l-ai descris. Poate nu-mi plac oamenii tăi, poate nu am ajuns eu unde trebuia, dar revin cu fiecare titlu ce-mi atrage atenţia. Caut fiecare recomandare şi plutesc cu fiecare notă muzicală trimise prin cutii cu titluri îmbietoare. Nu mă omor după fotografii dar rămân mută de uimire acolo unde doar măiestria îşi arată imaginea. Cobor la masă prin pagini cu arome ce străbat imposibilul spre posibilul măcinat de pofte imaginare. Îmi ascult inima când prind ritmul unor provocări trimise firesc spre oricare dintre noi care vrea, simte şi trăieşte prin cuvinte. Cuvintele altora. Cuvintele tuturor. Cuvintele fiecăruia dintre noi. Cuvinte de acum, de mâine. Cuvintele celor contemporani cu mine, care îmi descriu o lume pe care altfel eu aş fi putut să o văd strâmb sau prin umbre trecute. Cuvinte tehnice, cuvinte rugătoare, pline de credinţă, de farmec, de nou, de vechi, de amintiri pestriţe dar mai ales de hohote de râs (pe alea le caut destul de mult, recunosc). Deci cine eşti tu? Şi asta nu mai e ” mânăstire într-un picior”. Nu! Ţi se pare că eşti tu? Normal. Tu eşti! Eşti acel blogger care-şi trăieşte viaţa prin cuvinte. Oricare! Mai de succes sau nu, mai bun, mai trist, mai vesel sau mai plin de culoare. Eşti! Prin orice mers înainte….îmi spui cine eşti tu!

Pentru lumea aceasta, prin oamenii lor care mi-au dăruit un alt mod de a vedea lucrurile. Tuturor le mulţumesc!

Deja ştiţi că această postare face parte din tema ”Cine eşti tu?” În  tabel. găsiţi oameni entuziaşti ce vorbesc despre alţi oameni frumoşi.

Talentoare de varaton (episodul unu)

Sunt pe drum. Am fugit de acasă. Am fugit, fugit, fugit…….departe…
…nu te aud…unde eşti

Nu-ţi mai spun…sunt departe, departe de tine, descurcă-te…

…tot nu te aud…
Înseamnă că m-ai lăsat să plec sau nu-ţi voi lipsi. Nu-mi convine….dar plec, tot plec…

Aşa vorbea Ema cu sine însăşi, sprijinindu-şi capul de geamul autocarului. Se trezise dintr-o aţipire scurtă şi îşi aminti că plecase fără să scoată o vorbă. În debaraua de lângă intrare îşi dosise geanta de voiaj cu puţinele ei lucruşoare. A pus apă în vasul pisicii, mâncare şi nisip în litieră, îşi agăţă aparatul de fotografiat de gât, luase camera de filmat şi ieşi încet din casă. Cosmin nu se trezise. Nu îi lăsă niciun bilet…nimic. Fugise. Era o linişte supărătoare. Toţi moţăiau în jur iar ea avea doar un gând…. să simtă libertatea.
Privi în afară dar nu desluşea decât păduri întunecate şi siluete de copaci cuminţi şi loiali. Nu plecau nicăieri…aşa ca ea. Noaptea îi înghiţise toată imaginaţia şi încerca să se scoată singură din hăul amintirilor pipernicite, ghemuite toate într-un colţ de inimă şi minte. Era cald, prea cald şi aproape că adormi la loc sub presiunea nimicului din jurul ei. Totul se derula ca într-un film prost, cu peliculă veche, neprelucrată corect, ruptă pe alocuri. Îşi dorea să ajungă la destinaţie ca pelicula ei să prindă culoare şi zvâc. Lentoarea asta era desprinsă din visul ei plimbător de vară.
Nu vroia să-i schimbe ritmul, doar culoarea. Negrul nopţii i se păru prea comun şi stăruitor. Mai era mult până dimineaţă şi imaginaţia  se bătea cu talentul ei de desenator de fapte şi cuvinte. Adormi într-un sfârşit închipuindu-şi magia filmului ei personal de aventuri. Toropeala o cuprinse iar şi se aşeză mai confortabil pe scaunul care îi ţinea loc, pentru o perioadă, şi de pat şi de birou şi de tovarăş de călătorie. Filmul ei se derula încă, cu sonorul dat pe mute, imagine, cu imagine. Ghidul anunţă că intrase spre destinaţia finală…cu un ton plin de bucurie pe care nici nu încerca să o ascundă.
Oraşul i se prezentă în aburii dimineţii printre alţi aburi de cafea…aşa cum spera. De la fereastra camerei de hotel avea priveliştea cerută. A pornit camera de filmat şi a început să-şi filmeze filmul libertăţii ei de o clipă. O intrigau paşii localnicilor, deloc grăbiţi parcă într-o vacanţă absolută. Şevaletul pictorului de portrete părea că nu se mişcase de pe trotuarul îngust pavat cu pietre cubice. Un miros pregnant de clătite o făcu să vorbească singură: vin..vin acum, vreau una cu caise.
Se rupsese cu totul de grupul din autocar. Avea un ţel: filmul. Sub o salcie pletoasă găsise cafeneaua ei din poveşti. Era aşa cum şi-o închipuise: trei mese cu scaune rotunde din fier moale, cu feţe de masă cadrilate şi begonii pe ele. Carafe de apă, unele pline, altele goale. Primise permisiunea să-şi savureze clătita luată de la taraba din colţ, cu o cafea de la ei. Filma tot. Filma chelnerul, acel garcon perfect, cu şapcă albastră, coşul cu flori al unei vânzătoare ambulante, bagheta ce răsărea de sub-braţul unui domn.
Nu vroia să filmeze monumente, nici turişti grăbiţi, nici aglomeraţia străzii. Vroia să aducă în filmuleţul ei sentimentul acela că ar putea trăi acolo pentru totdeauna. Nu se grăbea. Asculta fluieratul omului responsabil cu spălatul geamurilor şi privea firul lent  al evenimentelor..fără să se mire câtuşi de puţin.
Trei zile le petrecu privind, însemnând, vorbind singură sau cu localnicii, bântuind pe străzi umblate doar de ei, privindu-le ferestrele, grădinile, balcoanele. Îşi filma farfuria cu mâncare primită în schimbul unui cd pe care Jean şi-l dorise de la ea. Mergea cu grijă, privea cu grijă…clipea rar şi toropeala aia de vară o cuprinsese până spre epuizare.
Se întorsese de două zile. Cosmin eliberase camera de lucrurile lui, iar Ema montase tot filmul libertăţii ei de vară. Căuta un titlu…dar nu se sătura să-şi privească opera minunându-se de al ei talent de operator. Era prima oară. Putea să rămână ca o toană de vară cu tonuri calde, line. Lentoarea de la începutul experienţei o cuprinsese iar. Mâzgălea cu un creion toate senzaţiile aventurii ei cu oraşul iubit: talent( nici măcar nu ştia că îl are), lentoare( o adusese cu ea acasă), vară plină şi aventuroasă în ton cu starea ei de fată tânără.

.

 Căuta un titlul pentru montajul ei. La un moment dat, pe hârtia albă de dedesubtul mâzgălelilor ei desluşi unul: talentoare de varaton. Senzaţiile experienţei ei se împreunaseră în nişte cuvinte magice. Notă titlul pe casetă, o băgă în plic şi trimise cuiva o copie. Era filmul libertăţii ei ..Oare?

Aceasta e o postare deosebită cu un titlu de cuvinte inventate, propus de psi, cea care, cel puţin mie, mi-a creeat o nouă lume. Pe cei care au mai scris îi găsiţi  aici.
                                                          ( va urma)

 

Trăiesc sau exist?

Aş fi vrut să încep această temă în stilul meu caracteristic, cu o poveste, cu o întâmplare, cu o faptă care să mă ajute să nu rătăcesc drumul, să rămân pe el şi să nu bâjbâi prin sensuri pe care nu le-aş fi căutat niciodată. De ce? Pentru că sunt multe acele zile când îmi spun că eu nu trăiesc, eu doar exist. Dar mi-o spun mie, eu-lui meu interior, niciodată nu rostesc asta cu voce tare. De ce? Pentru că suntem sortiţi să luăm cuvintele aşa cum se aud şi să emitem ipoteze de nefericire. Ipoteze nedrepte, neînţelese şi pe care nu vrei să le dezbaţi ca pe o idee filozofică de care nu are nimeni timp. Voi explica totuşi.
Toţi sunt prea grăbiţi să trăiască. Să simtă viaţa asta care li se pare că se scurge prea repede şi totdeauna în direcţia opusă  drumului pe care ei au apucat-o. Ce rost au să te asculte pe tine, cel tulburat de gânduri existenţiale şi nefireşti când  ei sunt ocupaţi să fie în primul rând în acţiune? Dar ce înseamnă acţiune? Ce înseamnă a trăi? Ce înseamnă a exista? Ce explicaţii facile şi impresionante poţi aduce la suprafaţă în aşa fel încât să captezi atenţia şi să nu te trezeşti că oamenii sar peste rândurile tale? Greu de spus. Nu ştiu sigur dacă să vorbesc despre mine cea care trăieşte sau există, sau să vorbesc la general?
La general lucrurile nu sunt complicate, nu că aş fi eu, dar cum spuneam mai sus nu ia nimeni viaţa ca pe o temă filozofică, o ia ca atare în sensul desfăşurări ei şi a atingerii scopurilor propuse. Scopul nostru al tuturor e de acumulare, de bifare a tuturor plăcerilor ce cu generozitate ne sunt oferite ca alternative. Ia, de luaţi! Fiecare cum puteţi, cum vreţi şi de vă simţiţi în stare. Condiţionarea există, dar noi, tot la general, vrem să  punctăm fiecare etapă: vrem să avem job bun, bani, să ne distrăm şi să trăim bine, cum ne amăgea un slogan al vremii. Categoric, fără ipocrizie, am simţit fiecare sub-punct; aşadar ideea generală de a trăi îmi era inoculată pe drum…. la fiecare pas.”Viaţa este ceea ce aş fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului”, zicea Cioran …parcă. Să fie aşa? Hmmm, mai vedem…

Nu mă pot abţine şi tot vin cu o coloratură personală din vremuri uitate:

Într-o vreme când mă bântuia rău nevoia de acumulare, am lucrat în laboratorul meu personal de tehnică dentară şi 16-18 ore pe zi. Eram ca un zombie. Dar unul nefericit şi fără energie. Secătuit şi robotic dar cu destulă stimă faţă de propria persoană. Într-o noapte, pe când mă întorceam de la muncă, total nefirească ora pentru aşa ceva, mă întâlnesc cu un tânăr, prietenul unei puştoaice din bloc. Aveam cam 30 de ani, dar fără modestie puteai scădea câţiva, după imaginaţia fiecăruia, normal. M-a privit obraznic, studiindu-mi ţinuta lejeră, fără spectaculozitate şi iese din lift spunând pe un ton pe care voi doar îl puteţi bănui: „Ce-ţi mai place să-ţi trăieşti viaţa! Discotecă marţea, ei!”
Asta a devenit gluma casei la oboseală cronică cauzată de muncă, dar ideea mi-a rămas. În capul acelui om a trăi însemna a te bucura de plăcerile vieţii şi cam atât.( Am întâlnit des replica asta.) Altceva nu se vedea din lumea lui. Poate de asta eu rămân la ideea că a trăi înseamnă altceva pentru fiecare, ţine de atitudinea fiecăruia, de felul cum vede el viaţa. Dacă o vede doar din prisma materialului, al trăitului şi plăcerilor fizice dar şi al competiţiei e posibil să trăim o viaţă colectivă, de turmă, care trece oricum. „Distracţia te poate face să simţi că trăieşti, dar cu siguranţă te face să uiţi pentru ce trăieşti”. E doar o idee, şi nu e a mea.
Cel mai tare mă frapează, cum poţi fi supus unor critici colective dacă preocupările tale sar din baremul general şi dacă modul tău particular  de a trăi e diferit de marea majoritate. Aproape că simţi dezamăgirea, compătimirea celorlalţi. Asta simt, de exemplu, când refuz să mai trăiesc ca la 20-30 de ani. Nu mai pot să mă pierd pe terasele vremii mai mult decât aş bea o cafea, orice prelungire de dragul relaxării închipuite mă face să bâţâi din picioare. Sau banala mea dorinţă de a scrie e etichetată de unii dintre cunoscuţi pierdere de timp şi energie. „În definitiv cu ce vine nou?” Cu nimic, adevărat! Nimic din ce scriu aici, nu îmi aparţine. Sunt idei dezbătute de alţii mult mai bine înaintea mea. Chiar şi aşa, e modul meu care mă face să simt că exist, că trăiesc, că pot fi ceea ce vreau, când vreau. Viaţa mea. Adevărul meu.
Subiectul e ofertant şi tot ce pot spune e că mă depărtez prea tare, prin chestiuni generale, de zona particularizată, a mea, care va să zică. Ziceam că sunt tentată să spun că exist, pentru că de trăit …trăiesc oricum. Trăiesc prin iubire, datorită ei, trăiesc prin ziua care îşi face loc în fiecare dimineaţă, uneori mai dând din coate doar, trăiesc prin faptele mele, chiar şi cele rele, dacă sunt asumate, prin zâmbet, lacrimă, suspin. Trăiesc prin credinţă, prin nevoia de mâine, prin ceea ce fac şi gândesc, trăiesc prin cuvintele mele, prin rândurile astea, prin soţul meu, sora şi mama mea. Trăiesc.
Cineva spunea că „a exista e cel mai simplu mod, a trăi…rar”. Eu spun invers: că dacă ştii cum, a trăi devine simplu. Ca o concluzie a exista înseamnă fiinţa la modul general, a trăi ne particularizează prin ceea ce suntem, facem şi gândim. Şi câtă vreme gândesc înseamnă că exist, şi dacă gândesc înseamnă că vreau mai multă cunoaştere, şi devin un scormonitor, şi găsesc lucruri care îmi plac, şi care mă ajută să trăiesc cum îmi place. Asta v-o doresc şi vouă! Trăiţi cum vă place! Nu trebuie să semănăm! E suficient să ne găsim puncte comune.

Pe cei ce au mai scris despre subiect îi găsiţi în tabelul psi

Binele tuturor

„-Ce faci? -Scriu despre binele tuturor, am o temă…. -Ah, despre binele tuturor, ăla care există dar lipseşte cu desăvârşire, nu? -Cam aşa ceva! Oare îmi iese? Nu am nici o idee. Îmi vin în cap lucruri amestecate… -Păi, atunci spune cum zici tu că e spre binele tuturor să mergem duminica la masă la maică-mea!

-Ei, nu-i tocmai subiectul potrivit, dar dacă tot ai adus vorba să ştii că aşa e! E spre binele tuturor din familia noastră să facem asta! Altfel nu ne mai spală nicio apă! Şi nici sponsorizările nu mai vin!

-Tocmai ce ai direcţionat binele tuturor pe un segment: familia noastră! -Sigur!  Bine că îţi direcţionezi tu atenţia spre detalii! Nimic nu-ţi scapă!

-Nu! Ţi-am zis că nu există binele tuturor! E un şablon! Binele tuturor ..pe segmente.

-Ştii teoria mea că lumea trăieşte din şabloane, nu? Dacă îi spui ce nu vrea să audă, hop…ieşi din şablonul lui, şi gata conflictul! – Hai, lasă, că nu mă ajuţi! Sau mai ştii? ”

Binele tuturor nu există. Ce rost are să demonstrăm că sunt segmente, că expresia este un şablon, că binele meu poate fi doar al meu sau de grup, că atâta timp cât nimic nu mai e neînsoţit de material, deşi toţi ne dorim să fim îmbogăţiţi  spiritual,  conceptul devine o idee filozofică ? Care, noi ne dorim? Câţi facem parte din acest grup pentru care iubirea aproapelui, oricum ar fi el, devine parte din binele tuturor? Şi unde testăm sinceritatea cuvintelor?  Şi îţi mai iubeşti aproapele dacă dă de necaz şi nu te mai însoţeşte pe drumul comun? Când binele nostru are nuanţe de gri, te oboseşte, îţi aduce probleme, nu cauţi un altul să propovăduiască cu tine binele tuturor?  Şi ăsta e doar un exemplu. Venit în context.

Dar de binele tuturor cu forţa aţi auzit?

Normal! Ni se face bine cu forţa de 23 de ani. E pentru binele tuturor să mergem la vot. Pentru binele tuturor să ne facem că nu vedem cum se fură ţara asta. Ei, aici nu e chiar binele tuturor  ci neputinţa noastră!  Dar asta e altă poveste! Aşa a fost şi înainte de ’89:  a fost spre binele nostru să nu scoatem cuvinte din gură că altfel ajungeai într-un întuneric forţat, cu zăbrele, la propriu. Pentru că în întuneric erai oricum. Şi uite cum, jucându-mă pe tastatură găsesc ceva care nu poate fi foarte tare negat: binele nostru prin cuvinte…libere. Cei născuţi după ’89 ştiu doar la nivel teoretic tot calvarul pe care îl trăiam atunci: fără libertate de mişcare, fără căldură, mâncare, fără net, radiouri, televiziuni, spectacole libere, nimic.
Indiferent cât de greu o vom duce acum, avem ceva care formează binele comun, care circulă indiferent de problemele individuale: cuvântul, vorbele, libera exprimare. Fiecare cum poate, pe tarlaua lui, fie că e acasă, public sau pe un blog citit de o mână de oameni. Binele e tot pe segmente, dar adunat devine binele tuturor. Şi cine ar fi mai reprezentativ bine al nostru decât cartea, simbolul libertăţii; care ne aduce fiecăruia în parte poveşti în care ne intersectăm fără să ştim, şi care sunt scrise, poate, spre binele tuturor. Oricare ar fi definiţia, indiferent cât de abstractă e ideea, şi chiar dacă v-am ameţit azi pe aici, dacă găsiţi voi ceva mai aproape de adevăr mă voi simţi fericită să ştiu că binele tuturor nu va fi doar o expresie de evitat. Nu de altceva, dar sunt prea multe cele pe care le ocolesc …deja.

Poveste înscrisă în clubul psi  Prima..pentru mine