Ce caută ei, ce înțeleg eu…

Oamenii caută multe pe bloguri. De-a lungul timpului m-am distrat, la altii, cu  frânturile de cuvinte lăsate, dar, de data asta, la mine, erau un calup întreg. Nu am vrut să le irosesc și am pus de o versificare, dar am făcut și niște recomandări. Cine știe? Poate folosesc cuiva…

„Fie vremea buna rea eu tot vin cu o cafea, pasta de pavat sala, pisici cu ochi violet, ma mai iubesti, vechituri si albituri, curcubeu pe roti, umbra unei iubiri.”

 Acestea sunt ultimele căutări, copiate întocmai. Deci să analizăm puțin, doar puțin, da?

1. „fie vremea bună rea eu tot vin cu o cafea” – Nu-i rău, cred că mi se trage  de la poemul meu drag despre care vă vorbeam chiar ieri, cu „vă poftesc la cafea, arme vechi, vise noi”. Sper să-l fi găsit și căutătorul. Dacă nu, îi ofer o cafea și o îndrumare evidentă. Și vouă, deși  știți versurile, v-am intoxicat ….prea des cu ele, mea culpa..

2. pastă de pavat sala – cred ca de la Superblog mi se trage, atât am vorbit de materiale de construcții și reparații, că cine poate ști ce căutător o fi aflat despre asta  și a vrut să afle amănunte…

3. pisici cu ochi violet– ei, cu subiectul ăsta îi trimitem pe alte bloguri, mai expresive în acest sens. Noi suntem repetenti, și la fantezie pisicească, iar în concret… ne-au plecat pisicii de acasă in locuri mai bune, sperăm. Violete locuri. Vă las, însă, niste, fotografii cu frumușeii mei. Vreau, însă, pisic, dar nu voi lua unul decât dacă nu am responsabilități față de alte persoane, că de fug iar prin păduri, nu vreau să mor de vinovăție ci doar de inimă rea. Pe aia o cunosc.

Silver, pisicul care a venit la noi gata bătran 2010-2015

Zizi, pisica bolnava și dificila, aparent, aruncata de altii, gasita de noi in 2009. In aprilie 2014 am pierdut-o. Cel mai deosebit pisic și animălut. Nu e zi sa nu imi fie dor de ea

Tan-motan, primul nostru animălut de aici din casa asta din 2008. L-am avut de mititel, dar in decembrie 2014 a disparut fara urma. Inca sper ca si-a gasit stapani fara catei. Nu era multumit de acest lucru.

4. mă mai iubești? – ohoho, și eu ma întreb de multe ori, dar mi-e frică de răspunsuri. Oare cui o fi pus întrebarea? Sau căuta ceva despre…subiect, asa, la modul general? Cine știe?

5. vechituri și albituri – N-o ca sa vezi! Acum ce ne facem? Cu vechiturile se stie ca am un tango indestructibil, dar albiturile alea ce or fi vrând a fi? Poate albitură pentru ciorbă, sau ceva pânză albă. Chiar as avea nevoie de niste denim crem, daca gaseste raspunsul in alta parte să se întoarca sa mi-l spuna si mie.

6. curcubeu pe roți – Măi, curcubeu ronțăit am pe blog, curcubeu cuvântător este, fata curcubeu cunoaștem, curcubeu la Paris este bifat, din avion, curcubeu cu circ și lacrimi de crocodil am strecurat pe aici, dar cu roți, n-avem. N-avem, dar facem.., promit!

                                                                            ****

Una peste alta, interesantă săptămână. Știti cu ce se sfârșește, așa de ultima oră? Cu „umbra unei iubiri” ultima căutare. Asta mă domolește și îmi aduce aminte de un articol chiar drăguț de care  sunt legată afectiv și pe care, sper, ca cel care a căutat termenul să-l fi și găsit. Eu îi mulțumesc că mi l-a reamintit.

Nu-i asa ca perspectivele se pot schimba instantaneu? Mie mi-au dat prilejul de a încerca sa fac ceva cu ele:

Când din lumea asta mare bat în poartă călători

Și când ușa mea e-nchisa dar primesc vizitatori

Eu mă scuz că nu-s acasă, dar revin și chiar primesc

Toate semnele lăsate ce mă fac să  le zâmbesc.

Tie, om dragut și vesel, ce-ai bătut drumuri din taste,

Poate că mi-ai dat binete sau mi-ai spus măcar..namaste,

„Fie vremea buna rea eu tot vin la o cafea”, spus-ai tu dintr-o suflare,

Vezi ca-ți dau recomandare și-un poem ca alinare!

Sper sa-ti placa, e cu vise, și cu arme vechi  uitate,

Curcubeu pe roți nebune  despre vorbe colorate

Despre lumi știute, pline, fără fantezii cochete

Sau feline  adormite și priviri cam violete

Am doar vechituri de slove și vreo două albituri

Am pavat blogului sala, lăsând multe crăpături,

Dar le-astup c-un zambet hatru și cu multumire stinsă,

Am primit atat de multe intr-o lume  nepromisa,

Incat astazi stau pitita, după uși, după feresti,

Intrebandu-te pe tine, chiar asa: mă mai iubesti?

Sau ai treceri pasagere, indiscretii și uimiri

Si doar faci din urme simple, umbrele unor iubiri?

Publicitate

Bărcuțe de hârtie

…ploaia asta îmi macină forfotele înmugurite cu atâta întârziere. Se scad picurii care-și fac treaba lor de picuri. „Care ești măi, în plus? Du-te în văzduh! Caută-ți un nor și privește de acolo spectacolul! Nu cumva sa te rostogolești fără să fie neapărată nevoie de tine!”

Nici că le păsa! Îmi zdrobeau cuvintele și așteptările într-un ritm sacadat. Streșinile scoteau bulbuci de aglomerare. Burlanele vorbeau de nesupunere. Apele se adunau și se risipeau pe trotuare gri. Dacă s-ar aduna într-un loc aș ști că mi-aș găsi și eu, cândva, acumulate, mirările și ropotul trecerilor mele primăvăratice. Așa, le spală ploaia. Muzica plânsului din văzduh e aceeași, dar pare nouă. O păcăleală. Frunzele lucesc puternic ca niște talismane verzi, prețioase, fălindu-se în oglindiri cuminți.

Trop, trop, trop. Se războiesc pe acoperișul meu. O fanfaronadă inutilă! Ce, măi, vă credeți primii? Am mai văzut noi picuri și înaintea voastra! Dar ei fac hore, joaca sarbe, se razboiesc in lupte ploioase, izbandind sa spele urmele unui anotimp uscat și sec.

Ploaia asta imi macină forfote de păsări ce-și fac cuib. Singurele care se comporta de parca ploaia le-ar fi martor în munca lor de constructor neobosit. Apropo, dragilor! Ați tocmit și voi un arhitect sau vreun proiectant nou care sa va spuna ce materiale sa folosiți? Ups, parcă nu mai scriam articole publicitare. M-am defectat. Ah, voi aveti deja un arhitect primordial? Da? Pe cine? Pe EL? Mda, știam dar v-am tachinat puțin, dacă tot sunteți în curtea mea!

atat m-am priceput sa prind din pasarea ce iși face cuib..

Ploaia asta îmi macină înțelesurile. Simplitatea se așază. Iertați-mă, ies pe stradă. De la geam spectacolul pare repetativ. Nu, nu-mi iau umbrela, nici pelerina de ploaie. Vreau sa fiu putin pasare, sa-mi fac cuib de speranțe. Vă zic curând dacă vor luci la fel ca frunzele de smarald. Dacă nu, inseamnă că n-am inteles nimic și …ploaia mi-a măcinat doar cuvintele.

Se plimbă iar câțiva stropi pe acoperișul meu, cică aduc o nouă primăvară. Dar asta veche ce are? Voi ce credeti? Mă păcălesc, nu-i asa? Repetativ. Mai bine îi dau drumul pe stradă. Cum cui? Apei de ploaie.  Fac  câteva bărcuțe colorate și  le trimit, împreună, la vale. să se știe că sărbătoresc neprevăzutul și aroma de verde curat. Ei, totuși, una am păstrat-o, poate, curand, o fac trofeu, să nu uit că e primăvara mea …cu fiecare surpriză. La butoniera sufletului îmi păstrez, însă, frunze de smarald, să știu că apa spală și natura vindecă orice…..fantezie. 

Ioan, omul pădurilor

 

În spatele casei mele e pădurea. În spatele casei mele e o peşteră. Prin spatele casei mele poteca se lăţeşte brusc şi devine întunecată. În spatele casei mele locuieşte, pe pământ, un om. Un om fără casă, fără prieteni, fără familie, fără o stea norocoasă, fără nimic. Stă acolo, pe pământul ud, înconjurat de câinii maidanezi. Doar unul mai curajos îi e prieten. Ceilalţi fug din prejur,  speriaţi de înfăţişarea lui bizară. Sau, poate, cuvintele ce le mormăie  pentru a fi sigur că nu-şi pierde vocea îi pun pe fugă? Nu ştiu! E înalt, foarte înalt, slab şi cu plete albe, rare.  Cu tenul alb, ca de var, ciudat pentru cât stă în aer liber, semn că întunericul îi e prieten fidel. Are doi ochi albaştri care nu te privesc. Se ascund, cum te văd că treci pe stradă, chiar dacă fizic el nu pleacă. Barba e exact ca pletele şi uneori îi zăresc labele picioarelor însângerate şi roşii. Nu vorbeşte, nu răspunde. Nu vrea. E ca într-un legământ făcut cu sine însuşi, un legământ al durerii ce-o poartă ….la fel.  Rar îl provoci să-ţi răspundă. Rar.  Altfel, te priveşte în gol, ca şi când tu eşti năluca iar el normalitatea.

 

Şi chiar aşa ? Cine poate şti că libertatea ce şi-o poartă pe umerii gârboviţi nu poate fi numită normalitate? E normalitatea lui. Alta nu are. Alta nu ştie, nu cunoaşte. Nu poartă cu el nimic. O haină roasă şi murdară îi e şi plapumă, şi rucsac, şi dulap, şi prietenă împotriva ploii şi al frigului. Îl cheamă Ioan. Am aflat cu greu, într-o seară, după doi ani de bântuit prin zonă, când, cred, că nu-i mai păream atât de duşmani. Toţi oamenii îi sunt duşmani în mintea lui. Deşi tot ei îi aduc haine curate sau îi lasă de mâncare sau, poate,  doar vor sa-l audă vorbind. Uneori îşi spală picioarele sus la izvor. De acolo îşi ia şi apa de băut. Mi-e ciudă când trece pe stradă şi câinii mei îl simt şi se zbat, şi se chinuie să-i spună  în felul lor, să stea departe de casa noastră. Ce ştiu ei, săracii, că omul pădurii e aparent inofensiv? Ei îşi fac doar treaba lor de căţei.

 

Ioan mi-e vecin. Nu are nevoie de acte pentru asta. El nu-şi intabulează pădurea şi nici nu plăteşte impozit pe pământul rece pe care doarme. El are casă ….o peşteră şi nişte pietre. În peşteră e vuiet şi pare periculos. Îşi ascunde acolo câteva lucruşoare şi stă tot sub al lui cer liber. Singur. Prea singur! El nu e prietenul câinilor. Nu vrea. Dar e prietenul pietrelor şi al frunzelor. Nu vă închipuiţi că acceptă mila, nici compasiune, nici atenţie. Nimic. Aparent nu-i pasă de nimeni şi de nimic.

 

Mai cere când şi când o ţigară sau un bănuţ. Cu mâncarea îi e teamă. Să nu-l otrăvească careva, gândeşte. Dar tot acceptă. Nu are de ales. Ioan nu-şi aduce în casa lui niciun tovarăş. E un loc prea bun pentru oamenii fără adăpost. Ferit, un loc neştiut de jumătate de Braşov. Chiar şi mai mult. Puţină lume a nimerit vreodată pe strada mea, strada lui. Ştie că orice om fără adăpost, care ar veni în plus acolo, ar însemna fuga lui, rătăcirea spre altă zonă şi,  automat, respectatul de reguli. El nu poate respecta reguli. Doar pe cele proprii. Atât.

 

Cu greu l-au făcut voluntarii să se adăpostească pe timp de ger năprasnic. Bănuim, totuşi, că foloseşte adăposturile sociale, altfel miracolul supravieţuirii sale, de la iarnă la iarnă, ar fi prea mare şi prea de neînţeles. Atunci când  dispare şi îl vedem revenind după iarnă, tare ne  mai minunăm!  Nu ştim cum rezistă trupul lui firav la atâta chin. Omul pădurii nu are mintea limpede dar nici nu vezi în jurul lui punguţe cu aurolac. Vezi pahare de plastic, ţigări şi zeci de pacheţele de ness 3 în 1. Mai vezi reviste de rebusuri, dar rar, semn că mintea lui pare tulbure doar când e în conversaţie cu noi sau când ne simte prin preajmă.

 

Nu s-ar osteni să facă ceva pentru un leuţ, pentru un vas cu mâncare. Nu l-ar pune nimeni să facă un anume lucru, dacă totuşi, în urma lui nu ar rămâne un morman de pungi, zdrenţe, caserole de smântână, vreascuri şi pachete goale de ţigări. Oricât l-am ruga să le strângă, nu o face. Fuge. Fuge spre alte zone şi ţie nu-ţi rămâne decât să cureţi tu, locul.  E ca într-un cerc vicios. Ştii că doar regulile lui au sens pentru el, dar nici nu poţi asista neputincios. Atunci, mila asezonată cu indignare te transformă pe tine în orice dar nu într-un bun creştin. Nu-l înţelegi totdeauna. Dar oare cum ai putea când regulile lui sunt altele, visele lui stau doar într-o supravieţuire de o zi, iar şi iar, până se scurge viaţa din el, din zori şi până în noapte, mereu, mereu?

 

Într-o noapte de Paşte avea un morman de lumânări în mână. Le aprindea şi le înfigea în pământ pe toată poteca noastră. Un vecin în urma lui le stingea. Casele noastre sunt toate din lemn. În mintea lui, loc pentru un astfel de pericol nu era. Vecinul nu se obosea să-i spună ceva. Ştia că ar fi fost inutil. Eu m-am bucurat pentru altceva, în acel moment. Oricât îi era  de greu,  Ioan  nu uita că şi el e fiul lui Dumnezeu. Era fericit într-o sărbătoare creştină.  Se închina şi aducea lumină. În casa lui: casa pădurii.

 

De multe ori trecătorii, care se îndreaptă dincolo de locuinţa noastră, dau cu ochii de el şi se opresc. El stă întins, ca într-un pat larg de pământ, cu speteze din ramuri de copac tapetat cu pietre. Dar trecătorii nu văd asta. Ei văd un om dubios de lejer, într-o poziţie nefirească ce îi inhibă şi îi face să fie reţinuţi. Prea reţinuţi. Unii, de teamă, se întorc. E drept că şi singurul căţel ce îi stă alături, dar de la ceva depărtare, e oarecum prezent.  Ioan al nostru rar se mişcă din locul lui. Nu-i vede, nu-i simte, parcă nu i-ar păsa de nimic din jurul lui. Şi chiar nu-i pasă. Uneori, ore întregi, ciocneşte două pietre. Aproape că m-am obişnuit cu bătăile alea repetabile, care îi fac simţită prezenţa din casă. Rar, spre dimineaţă, când somnul meu nu mai e atât de profund, mă îndeamnă la un strigăt ce imploră liniştea. Se opreşte, dar doar pentru a o lua de la capăt cu aceeaşi placă a sunetelor de durere…: boc, poc, poc, boc….Groaznic. Îl las în pace să-şi decline  sufletul în poveşti cântătoare doar de el ştiute şi, miraculos, aproape că nu mai aud nimic. Mie sunetul pietrelor îmi sună a ocnă, dar ştiu că ocna lui e autoimpusă, după cum aveam să aflu, la un moment dat.

 

Nu ştiu ce sentimente vă vor încerca pe voi citind rândurile mele, dar vă spun, eu le-am avut pe toate: curiozitate, teamă, milă, compasiune, indignare, mirare, admiraţie dar şi multe altele care nu merită spuse. Nu. Pentru că aparenta lui nebunie, ce pare să-l fi cuprins de multa vreme, e o ecuaţie cu multe necunoscute pentru mine. Nu pot face nimic pentru el. Nici să-l ajut, măcar. Şi asta – cu hrana sau altceva nu se pune! El vrea să fie omul pădurii. Singurul om al pădurii. Omul liber, lunatic, cu păr vâlvoi şi două pietre în mână,  din care scoate, cum poate, un cântec al durerii de el ştiute, al supravieţuirii şi al nebuniei dulci ce-l ţine departe de lume, departe de cuvinte, departe de normalitatea celorlalţi. El e Ioan. Cel cu un singur nume şi făr’ de vise. A păstrat doar unul: că va fi, pentru el,  un …..mâine. Atât!

 

11 iulie 2013, reașezată azi, pentru ca versurile poemului Un om, pe drum de lut, mi-au adus aminte de acelasi om care rătăceste mereu pe drumuri cunoscute.

Oameni lumină și provocările lor

Acum ceva vreme am făcut recomandări pentru bloguri care ar merita citite. Nu am făcut precizare că ar fi cele mai bune sau cele mai nu știu cum, dar cum cititorii mei sunt mai mult de pe fb, iar pe bloguri, spre rușinea mea nu intru atât de des pe cât aș dori -spre pierderea mea,  se pare- cred ca merită să afle și ce surprize plăcute poți trăi citind cuvintele altora care au aceeasi pasiune ca mine: cuvântul.  Azi am avut surpriza plăcută să intru aici și să mă plimb puțin printre articole.

N-am să pot spune mai nimic decât că m-am trezit în niște exerciții de imaginație, spontane și haioase, care m-au umplut de  bucurie. Îmi plac enorm momentele când las pe alte bloguri semne ad-hoc, fără nicio strădanie, doar dintr-un impuls din acela generat de plăcerea de a scoate un gând propriu, nealterat de prea multă gândire, gen ”mai binele e dușmanul binelui”. Dar pentru ca am permisiunea stăpânei blogului am să vă invit să le citiți și, de ce nu, să participați la tema ei literară, „ Aberații pe o temă dată”, de joi, zice ea, dar uite ca nu s-a supărat dacă am lăsat semn și în altă zi. Sper să vă placă și varianta ei sau a celor care au lăsat commenturi interesante la ea acasă, de exemplu, in tema ”Imaginati-va o calatorie alaturi de extrateresti”:

Varianta mea:

”Mașina de făcut pâine învârte în gol de vreo oră, m-am plictisit de ea. Îmi pun o cafea cu spumă de lapte și mă așez în fotoliu plușat așteptând să…:

-Ce cauți aici, mă rog?!, mă întrebă unul mic și lucios;
-Cum ce caut? Sunt în bucătăria mea, fac pâine, adică…nu eu, eu aștept!

Mă uit în jur: o cuvă metalică, argintie, cu pereții blindați bine de cristale Svarowsky-Doamne, cât le urăsc!- mă ținea captivă. Se rotea încet, încetișor, când la dreapta, când spre stânga, să nu amețim! În fața acestor pereți, alții, ca de plasă, lăsau să se întrevadă niște siluete sticloase care mă priveau dincolo de ochiurile acelea metalice. Doar unul ce părea șeful lor îmi punea întrebări inutile. Zici ca era din Ku KLUX KLAN, pentru că avea o mantie și un coif, tot argintii, ce nu lăsau să se vadă nimic din el.

-Dă-ne rețeta! Hai, dă-ne rețeta! Crezi că te-am ales degeaba dintre pământeni? Dă-ne rețeta și zi repede ce înseamnă cuvântul semințe?
-Dau eu să îngaim două vorbe, când șeful extratereștrilor mă anunță că timpul meu a expirat;
-Adică, sunt expirată sau cum?
-Tot ce ai trăit aici vei uita într-o secunda, iar daca nu o vei face te vei trezi in bucătărie cu pisica in brațe gândindu-te că ai nimerit pe Planeta Mașinii de Pâine, pe care ai uitat sa o programezi cum trebuie!
-Și rețeta, semințele?
-Ți le-am luat deja! Prin hipnoză.
-Și atunci de ce m-ați mai furat?
-Păi, doar aici te puteam hipnotiza, dar gata, vei uita tot!

M-am trezit, in brațe nu imi era pisica, că nu mai am din iulie una, dar Toto, cățelul tomberonez, mă lingea de zor. In casă mirosea a pâine, iar un plic cu seminte de susan ..era împrăștiat pe jos!
Ai naibii extraterestrii!”

Ei, dar credeați că numai aici am lăsat eu semn personal? Nu! Am mai găsit o provocare, tot pe tema fixa, dar cu titlul:“Ai prins pestisorul auriu. Ce-ai de povestit?”

Varianta mea, bineînțeles. Nu n-am prins peștișorul auriu, dar am prins bucurie in suflet gândindu-mă la asta:

„Mereu am urat faza cu pestisorul auriu. Exact ca tine, Rhea, peștele nu-mi e prieten, ne tolerăm, ca să zic așa! Mi se trage de cand un prieten drag  avea idei fixe cu vindecarea omului de depresie prin metode naturale, ducându-l în natura.

Doar că, el m-a dus la pescuit, iar eu am uitat să mai ies din cort. M-au trezit niste viermișori vii și mișcători care voiau să se instaleze toți în părul meu. N-am urlat, n-am țipat, dar m-am uitat toată ziua după peștișorul auriu care să mă teleporteze înapoi acasa. N-a fost chip. Am rămas acolo îmbuibându-mă cu porumb și cartofi copți, in semn de protest.

Dar, în fine, că nu despre povești pescărești o fi vorba aici, dar cum despre dorințe împlinite nici atât, despre povești cu ei nici vorbă, pot spune doar că am primit unul sub formă de pandativ. Dar cand am vazut eu câte belele i-a adus unul asemănător Drăgușencei -sa nu mă intrebați  cine e, ca nu vă cred- pe cand era in amoruri nehotărâte între doi crai, doar răsucind cu degetele auriul, m-am gandit sa il fac cadou unuia din zodia Pestelui, să scap de el.

Am descoperit ca nu cunosc niciunul, doar pe fosta sotie a sotului meu și cum ea nu e prin zonă, l-am dat și eu cu drag primului admirator de peștoaice.

Ehehe, ce de amintiri, în două cuvinte simple!

Apropo, voi ce ați face dacă ați călători sau v-ar fura un extraterestru? Dar cu peștișorul auriu..ce poveste ați ticlui?

 

Sper să vă fi plăcut incursiunile mele și mai las aici un catren inspirat tot de un articol minunat:

Să nu mai fim pietre,
Să fim doar gând bun,
Lăsând lumii zestre
O inimă-n pumn,
Cu albastru in slove
Cu vorbele vraci
Dăruind două strofe
Glăsiuiești și-apoi…taci!

Sunt printre noi oameni-lumină, oameni cu puteri de dăruire diafană, vrăjită, cu inimi descătușate, cu privire spre frumos, oameni care pot inspira, oameni care vibreaza pozitiv, care te încarcă magic, care șoptesc prin cuvintele lor despre lumi interioare fantastice. Căutați-i. Curând voi vorbi despre o altă fată cu praf de stele în cuvinte. Nici nu știți ce fluturi albaștri îi trec ei prin stomac și ce limbi poate vorbi. Azi las semn scurt, dar voi lungiți vraja. Merită!

 

 

Fuiorul din cer

Mi-am pus candela la vise. Am lăsat-o arzând și am fugit spre lumi palpabile. I-am pus ulei bun, parfumat și mirositor și m-am prefăcut ca sunt bine dacă plec și eu puțin. Puțin mai mult.

Mi-am uitat doi căței in casă și deși m-am intors după 12 ore, nu stricaseră nimic, nu făcuseră nicio pățanie, știți voi de care și, culmea, nici nu se grăbeau să iasă ținând cont de cât așteptaseră să mă întorc. Ei erau ocupați cu pupăceala, cu alintul și cu dovezile lor de iubire dar și de bucurie, a  revederii, evident. Parca lipsisem un an. E drept ca nu-i las niciodata inchisi atat de mult, e periculos și pentru ei și pentru noi.

Unde am fost? Spre oameni buni, cu oameni buni și spre povești noi. Mai intai am facut un drum lung in afara Brasovului. L-am numit drumul fuiorului. Nu conduc eu niciodata, dar pentru ca imi pusesem in candela viselor si dorinta aceasta, am urcat eu la volan. Cenușiul de afara părea ca iși arunca mantia de argint și ca acapareaza ceruri despre care parca nu stiam. Părea totul ca o mare cu valuri încremenite într-o vrajă care s-ar declansa la o formula abracadabrantă. Dar, ce să vezi, în depărtări, se zărea Piatra Mare și ca intr-un fenomen inexplicabil, din incremenirea aceea maiestuoasa, o dâră de lumină se distanța făcând ca totul să aibă o margine de aur dumnezeiesc.

Lumina mă fascina și deși conduceam spre nicăieri, lumea de cer imi era cand gri, cand aurita, depinde cum și unde priveai. Piatra Mare iși imbracase strai alb și se ascunsese sub fuior de nori, dar nu e deloc vreo metafora aducatoare de imagini artistice, ci chiar deasupra muntelui, un abur auriu, intortocheat și strans pe alocuri, alungit ca intr-un corn al abundentei, iși torcea firul de lumina și-l imprastia peste tot. Nu am poze, dar cea lăsata e doar o tușă din alte vremuri.

Pe drum, cate un soim, care adunat de aripi, care zburand razant deasupra solului, după prada fără șanse de supravietuire, ne dadea binete, iar noi îi salutam cu grija, din mersul molcom al masinii.

Cu cat mă apropiam, cu atat ascultam taceri de paduri pierdute și triste ce-și asteapta degeaba mantie alba și protectoare. Firul de lumina se subtia din ce in ce mai tare, iar fuiorul parea ca se transformase in lana curata din soare divin.

Imi adusesem aminte de candela mea și stiam ca asta e raspunsul pe care-l primesc neasteptat. Visele se indeplinesc daca crezi in ele. Mereu le-am cazut in grad, numindu-le intamplari, pentru ca, patita prea des și nestiind ce sa cer pentru mine, mă bucuram cand primeam orice avea aspect de vis implinit. Implinire era dar nu a visului.

Acum, aveam in fata ochilor candela lui Dumnezeu, care-mi lumina calea și-mi spunea ca merit mai mult doar daca incerc mai mult, cred mai mult și am incredere in mine.

Am condus cu grija, bucuroasa ca mi-am tors eu gandurile dar s-a tors și fuiorul cerului. Asa am ajuns eu in casa de oameni buni, cu o sarbatorita fabuloasa, unde veselia si iubirea iși gasiseră cuib în fiecare dintre cei prezenți. Printre gânduri-elefanți, nu mă întrebați de ce le numesc astfel, am gasit iar ceea ce stiu ca am inceput în acest an…BUCURIA, însă nu-mi închipuiam că ea avea sa se întregească doar aruncându-mi un ochi pe fb, acasă, in miez de noapte.

Oameni-prieteni, parcă niciodată nu mi-a fost mai dor de voi ca acum. Stiți cat va multumesc, nu? Si nu uitati, eu sunt cea castigată, în rest mă duc din nou să aprind candela viselor și dorințelor, deși, nu știu de ce, dar deja mie îmi par împlinite.

Chic Elite. Dare. Care.

Nu sunt vorbăreață din naștere, nu am fost mereu convinsă că pot spune ceva deschizând gura cu mai multă îndrăzneală.  Prefer să ascult. Mă așez, oriunde aș fi, pe lângă cel mai vorbăreț și mai fascinant personaj și sorb fiecare cuvânt cu atenție, cu lăcomie ca și când mi-aș dori să-mi rămână prietene mai multă vreme. Ele, cuvintele, ce credeați? Mi-aduc aminte de vremurile de dinainte de 1989. Vorbeam toți puțin, pe șoptite, de frica unui bau bau imaginar cu care ne obișnuisem atât de tare, încât chiar credeam că va veni, de undeva din spate, te va bate pe umăr și-ți va spune încruntat: „-Te-am auzit!”

Asta nu însemna că nu aveam nevoie de repere, de interacțiune, de comunități care să ne inspire, să ne îndrume, să ne așeze. O vreme ne-au fost suficiente cărțile, apoi ne întâlneam la vreun ceai dansant, în care toți se pupau și adio discuții. Mai mergeam la niscai cercuri literare, la bibliotecă, dar participai la un veșnic monolog care te adormea și nici nu-ți răspundea nimeni la întrebări nepuse. O vreme ne-a îndulcit Păunescu și al lui Cenaclu, dar era mai mult o redescoperire a nevoilor sufletului decât o vindecare a lui. Mă topeam prin alte arderi, în vreun film al vremurilor ce semăna a Liceenii sau Declarație de dragoste. Sfârșeam acumulând și mai multe întrebări.  Și singură nu reușeam să-mi răspund. Deloc. Lumea  îmi era străină, izolată, aspră.

După Revoluție  subțiam bugetul familiei pe grămezi de reviste. În ele găseam o lume, mi se răspundea pentru prima dată, încercam să-mi formulez fraze și descopeream cuvinte la care doar visasem. Nesiguranțele mele se îndulceau, mă simțeam parte dintr-o comunitate ce avea nevoie unii de alții, de experiențe asemănătoare sau  diferite care să ne întregească.  Nu însemna că nu suntem întregi, ci că aveam bucăți lipsă și puzzle-ul părea știrbit, ros pe margini. Dar tot n-am vorbit, n-am scris, nu am trimis nicio scrisoare proprie. Nimănui. M-am risipit prin cercuri în care subiectele se împrăștiau ca argintul viu, iar greșelile îmi erau arătate cu degetul ca în povestea „ Să nu uiți, Darie!” Comfortul dispărea ca prin farmec și lumea tot nu o găsisem. Ascultam, încă ascultam și căutam.

După o vreme am găsit internetul, iar aici haosul părea să mă cuprindă în mreje, de peste tot. Mă aduna azi, și mă pierdea mâine în teritorii minate. Comunități întregi de oameni deveniseră forfota amiezelor mele, liniștea cafelei sau desertul vinovat de seară. Azi, deja, e un complot total între bloguri, facebook, site-uri de orice fel și cuvinte. Cuvinte care deja se scriu. Pentru prima dată nu mai vorbesc doar despre mine în mintea mea, despre femeile din mine surghiunite în turnul tăcerii.  Cu blogul mi-am dat drumul imaginației, am primit semne pline din  jur, am găsit oameni care să îmi amintească ce căutasem. Apoi ramificațiile au devenit ca un păienjeniș. Depinde pe care ramură ai fi fost curios să pornești. Și iată-mă în plină expediție într-o comunitate în care  pot vorbi și mă pot auzi, cu vibrații  calde și cu îndrumători  ce-ți pot sugera, la doar o atingere de taste, drumuri noi.

                                                            DARE. CARE.

„-Bineînțeles, veți spune, sigur, un alt loc doar pentru femei, pentru nevrozele și depresiile lor, pentru milionul de griji făcut degeaba, pentru exuberanțele lor nestăvilite și alintăturile de ocazie!”

Nimic mai greșit, poate doar o lume mai la îndemână, unde una ca mine sau unul ca tine are ceva de spus, nu doar de ascultat. Și poți fi tu cel ce se aude prin cuvinte. Strigi tare: ”Sunt aici și vă vorbesc despre fluturi! Nu știți care sunt? Sunt fluturii tăcerii mele! I-am lăsat să zboare. Sunt liberi și cuminți. Se întorc la matcă cu doar un fluier. Doar că prind pe aripi răspunsuri – ”Dare. Care„

Mi-e lumea la un pas distanță spre șoapte libere dar explozive, spre susur de cuvânt îndrăzneț, spre  un tărâm  cu vibrație colectivă. Îndrăznesc să  vă conving că merită să accesați noul site care ieri și-a făcut apariția strălucitor, on line. Acesta nu e un articol publicitar ci doar informativ. Cristina Lincu, câștigătoarea unei ediții Superblog, mi-a vorbit prima dată despre el. Tot ea ne invită să ne lăsăm acolo poveștile, întrebările și, de ce nu, răspunsuri pe care le-am aflat de la viață și inimă prin oameni și de la oameni.  Poate există și alții la fel de introvertiți ca mine. Citindu-i soțului meu ciorna articolului m-a întrebat mirat: ”-De când ești tu doar o ascultătoare și nu cea care vorbește? Îmi pare rău, dar nu te recunosc în descriere!”

Evident, dragul meu, că nu mă recunoști! Evident! Vorbesc despre mine, cea din trecut, necizelată de vremuri, întâmplări și frământări. Acum sunt Povestitoare, sunt omul care se folosește de simțuri, de cuvinte scrise sau vorbite, care face mereu analogii, se leagă de bulgărele de informații culese și-l rostogolește în mulțime. Mai mereu se lipește de el încă o bucată din lume. Acum îmi rostogolesc  cuvintele mai ușor, dar mereu voi spune că nu e nevoie  sa faci asta singur, ci ar fi preferabil să fii îndrumat, sfătuit, direcționat, informat, înveselit, amețit și încântat cu răspunsurile altora ce au acumulat deja lucruri de valoare, lucruri de care, poate, ai nevoie. Vă invit, așadar, să vă rostogoliți curiozitatea prin site-ul cel nou chic elite, Dare. Care. Nu e încă un site pentru femei, ci o comunitate din care poți face parte. Îndrăznește!

O nouă acțiune specială, de ziua mediului, marca Tupperware

Tocmai ce am aflat despre un lucru minunat, util, despre care ar trebui să știe cât mai multă lume:

În acest an, Tupperware va sărbători Ziua Internaţională a Mediului (5 iunie) lansând o povocare în rândul tuturor persoanelor care vor să recicleze şi să contribuie astfel la protejarea mediului înconjurător.

Sub deviza “Păstrează-ți sănătatea și planeta în formă”, Tupperware România va organiza la sediile distribuitorilor săi autorizați din Bucureşti, Constanţa şi Brașov o acţiune de colectare a vaselor/ recipientelor din plastic, care intră în contact direct cu alimentele. Fiecare persoană care va aduce un vas/recipient de plastic care este vechi, pătat sau prea folosit, va fi ajutată să-şi aleagă unul nou. Iar Ia orice produs de minim 30 lei achiziţionat, va primi cadou, un Port Sandwichcolorat și foarte util, care păstrează gustările proaspete pentru mai mult timp! Port Sandwich-ul va fi oferit în limita stocului disponibil, câte unul per comandă.

Tupperware încurajează reducerea numărului de vase/recipiente din plastic. Mai mult decât atât, utilizarea de produse din plastic vechi care intră în contact cu alimentele ar putea afecta sănătatea, de aceea Tupperware recomandă reciclarea lor şi înlocuirea cu altele noi, multifuncționale, mult mai rezistente şi mai sănătoase, oferind, desigur, o alternativă ECO pentru asta.

Reciclând un ambalaj de plastic se economiseşte energia necesară funcţionării unui bec de 60W timp de 6 ore.

Așadar, Tupperware îi așteaptă pe cei interesați de acest program de colectare a recipientelor de plastic folosite în contact cu alimentele, în următoarele puncte:

BUCUREȘTI:

Unde? Sediul OPTIMCORE, distribuitor autorizat TUPPERWARE, Blvd. Unirii nr 9.

Când? Vineri, 5 iunie, între orele 14:00 – 20:00

Persoana de contact: Elena Folea. Telefon:  0723590128.

Partener reciclare – ROSAL

 

BRAȘOV:

Unde? Sediul AZURIT, distribuitor autorizat TUPPERWARE, Str. Tâmpei nr. 8.

Când? Vineri, 5 iunie, între orele 14 :00 – 20 :00

Persoana de contact: Elena Bîrsan. Telefon: 0721059619

Partener reciclare – RIAN CONSULT

 

CONSTANȚA:

Unde? Sediul DIAMANT, distribuitor autorizat TUPPERWARE, Str. Dezrobirii nr 101.

Când? Sâmbătă, 6 iunie,  de la ora 10:00 – până la epuizarea stocului.

Persoana de contact:  Mia Lupea. Telefon: 0722433277

Partenerreciclare – MM RECYCLING SRL

Sediile distribuitorilor autorizaţi Tupperware vor fi deschise în aceste zile tuturor vizitatorilor şi îi vor aştepta pe aceştia cu vasele/recipientele de plastic şi multe surprize.

Păstrează-ți sănătatea și planeta în formă!

Tupperware Brands Corporation este o companie care comercializează recipiente cu sigiliu revoluționare pentru depozitarea și prepararea alimentelor. Timp de peste 60 de ani, compania și-a extins activitatea în peste 85 de țări din întreaga lume. În Europa, piețele cu tradiție sunt Germania, Austria, Italia și Franța, unde Tupperware® este prezentă de peste 30 ani, în timp ce în România și Bulgaria compania s-a deschis în mod oficial în aprilie 2011. În România, Tupperware®este prezent la nivelul întregii țări prin intermediul Prezentatorilor săi iar în București, Brașov, Baia Mare, și Constanța are sedii ale Distribuitorilor autorizați.

Vă provoc, pe fiecare dintre voi, care doriți, să duceți informația mai departe, în responsabilitatea de a avea grijă de mediul înconjurător și, bineînțeles, să treceți, în orașele amintite, pe la sediile implicate în această campanie.

Vernisaj inedit în Braşov: Desenele pictorului Modâlcă, între geometrie şi erotism

Vernisaj inedit la Braşov

O parte dintre desenele pictorului braşovean Eftimie Modâlcă vor fi expuse timp de o lună în Braşov.

Despre artistul Eftimie Modâlcă nu ştiam prea multe, dar am aflat că s-a stabilit în 1965 în Braşov, devenind o figură marcantă a mediului artistic din oraş, unde a ocupat ani la rând funcţia de preşedinte a filialei Uniunii Artiştilor Plastici (din 1968) şi de şef de secţie la Muzeul de Artă Braşov (din 1975). A deschis peste 30 de expoziţii personale la Braşov şi în alte localităţi din ţară şi a expus, în grup sau individual, la Praga, Laufen, Londra, Bruxelles, Kohscheid, Wroclaw, Barcelona, Malby, Lisabona, Moscova, Berlin, Rijeka, Sofia

Pe 3 februarie, la orele 17.00, are loc în Braşov, la etajul I al librăriei Okian (Strada Mureşenilor, nr. 1) vernisajul expoziţiei „Desenele pictorului Eftimie Modâlcă”. Lucrările vor putea fi admirate până la sfârşitul lunii februarie.

Expoziţia, a cărei iniţiativă şi organizare i se datorează doamnei Veronica Bodea Tatulea, apreciat grafician şi critic de artă, reuneşte desene, schiţe şi crochiuri din Colecţia Radivon, încă nedezvăluite marelui public. De altfel, artistul braşovean Eftimie Modâlcă (1936-1991) este mult mai cunoscut în calitate de pictor, făcând parte din elita artistică românească contemporană (sfârşit de secol XX). De aceea, această expoziţie are ca scop revelarea unor lucrări surprinzătoare prin „expresivitatea formei şi mai ales cea a mişcării, prin capacitatea corpului uman de a se transforma în semn, de a sugera o relaţie fundamentală cu viaţa.”(Veronica Bodea Tatulea).

Cărbunele şi tuşul sunt instrumente favorite, ceea ce permite, pe de o parte, o abordare senzuală a liniilor feminine în esenţa lor, iar pe de alta, ilustrează o acurateţe a execuţiei grafice, cu deosebire în lucrările care surprind instantanee din viaţa străzii.

Privitorii vor descoperi cu emoţie în creaţiile semnate Modâlcă talentul său de „excelent desenator, care s-a mişcat cu dezinvoltură într-un univers în care gramatica desenului se animă, miraculos, în personaje pline de viaţă”.

Vă invit, aşadar, să descoperiţi o lume ce şi mie îmi e încă necunoscută, dar îmi stârneşte curiozitatea.

Sunt gurmandă, şi mă tratez cu…

Am primit anul acesta foarte multe întrebări pe privat, pe mail şi pe facebook, despre „dispariţia mea misterioasă din on-line din preajma sărbătorilor”, deşi anunţasem că îmi iau vacanţă, oarecum.  Nu am convins pe nimeni că nu aş fi găsit ceva timp pentru impresii. Cu adevărat, dar cum să explic că sarmalele nu se fac singure, că prăjitura cu fructe mi-a răpit şi ultima secundă liberă, că fursecurile cu nuci şi ciorba de perişoare necesită ceva migală şi că, pe lângă toate astea, musafirii ce se anunţau trebuiau hrăniţi ca de sărbători: cu ce era mai bun şi mai festiv? Aşa că, pe lângă colinde şi beteală, bucătăritul devenea unealta lui Moş Crăciun către cadoul perfect, pentru că omul sătul e şi foarte generos  sau nu?

Ehehe, de unde să fi ştiut eu că există bagheta magică şi printr-un singur click poţi obţine o aplicaţie perfectă chiar şi pentru această problemă? Poate aşa nu aş fi pierdut momentul primilor colindători  pentru că eu tocmai scoteam friptura din cuptor. Sau pe soră-mea adormită pe fotoliu cu Toto, căţelul flocos, din acelaşi motiv. OF! Dacă aş fi ştiut că există FoodPanda România ce tocmai a selectat o mulţime de restaurante, dintre cele mai bune, din zona în care ne aflăm fiecare, ca noi să ne alegem stilul culinar favorit şi să putem comanda uşor orice ne dorim, zău dacă nu mă grăbeam imediat spre calculator. Timpul pierdut era acum istorie, eu fericită cu mâncarea gata pregătită pe masă şi efort zero.

Nu e un secret că locul nostru de muncă ne răpeşte o mulţime de timp. Niciodată nu mi-au plăcut sandwiciurile, aşa că prefer livrarea la domiciliu şi pentru asta am un sertar plin de pliante încercând să găsesc un curier care să-mi aducă la cabinet ceva, nu numai comestibil dar şi un pic apetisant, pentru că merităm, nu? De mâine acel sertar va fi gol, iar panda îmi va selecta cel mai apropiat restaurant din Braşov care să mă ajute să nu mai fiu ca în goana după o farfurie bună cu mâncare. Aşadar,  comandând mâncare on-line de pe foodpanda.ro/restaurants voi obţine ofertă diversă, accesibilă, rapidă şi de ce nu, spre final, ..delicioasă. Nimic mai simplu, nu? Unde mai pui că poţi compara preţuri, ţi se spune timpul de livrare, poţi gestiona uşor diferenţele şi nu eşti obligat să foloseşti doar pliantul ce prin intâmplare a ajuns în cutia ta poştală. Poţi fi informat într-un mod rapid şi diversificat!

Săptămâna trecută, sâmbătă mai precis, a fost ziua mea de naştere! Ce mi-am dorit? Un telefon nou, că de pe cel vechi aplicaţia pentru mobil, ce tocmai am descoperit-o şi pe care  aceiaşi profesionişti o recomandă fiecărui pofticios, o zăresc cam în ceaţă. Dar voi să o accesaţi! Merită! Eu deja  am căutat cele mai bune oferte pentru o livrare festivă la aniversarea celor…….!

sursa: tiparo.ro

Nu, nu vă spun asta, ci doar vi-l trimit pe panda ca dar. Poate mă sfătuiţi voi ce şi de unde să aleg, că pe 24 e ziua soră-mii şi facem alt bairam. Şi-au întins oamenii ăştia peste tot reţeaua. În plus, săptămâna viitoare, voi fugi trei zile de acasă (cadou suplimentar). Nu ştiu încă unde, dar ştiu că serviciul lor este valabil în toată ţara. Aşa că doar celelalte amănunte contează, mâncarea o rezolvă ei. Mulţumesc, FoodPanda!

Goana după cadoul perfect

Acum şapte-opt ani, nu mai ştiu cu exactitate, mi-am rupt picioarele umblând prin magazine să caut un cadou de Crăciun unei întregi familii, dragi nouă, de altfel. Am căutat, m-am învârtit, am sucit o mulţime de articole şi am ales ceva pentru fiecare, pe măsura bugetului, nici prea mare, dar nici prea mic. Când am dus cadoul, prietenii noştri nu erau acasă, aşa că l-am lăsat unei persoane ce întâmplător se afla în casă. După câteva zile, la telefonul cu urări, am simţit cum doamna casei evita să spună dacă i-a plăcut ce a găsit. Într-un târziu, am auzit şoptit: „Ei, nu prea ne-aţi nimerit, poate altă dată!” Poate veţi spune că nu trebuiau rostite aceste vorbe.Poate că nu, nu ştiu, dar eu din momentul acela am învăţat că oamenilor nu le duci cadouri forţat, că nu poţi pune sub bradul cuiva ceva ce te reprezintă, sau nici măcar nu o face; ci trebuie să ştii câte ceva despre persoana cui dăruieşti, că ai nevoie de amănunte  dar şi de locuri de unde poţi cumpăra produse de calitate care să bucure şi să încânte orice om, fără teama că după ce le ieşi din casă vor fi dosite într-un ungher de pod sau garaj. Dacă atunci ştiam că a cumpăra on-line e mai simplu şi cu siguranţă găseşti ceva pentru fiecare membru, atunci probabil incidentul nu ar mai fi existat şi cadoul ar fi arătat cam aşa:

magazinul borealy.ro

Cine mă cunoaşte ştie deja că îmi plac poveştile, că îmbrac orice întâmplare în mărgăritare, că le înşir şi deşir şi scot ca din joben cuvinte despre orice. La fel fac acum şi cu darurile. Am dovada vie, şi prietena mea poate confirma, că nu mai trimit niciun obiect care nu descrie persoana respectivă. Că orice lucru trebuie să vorbească despre pasiunea sa, despre un hobby, sau de ce nu o plăcere culinară. In fiecare an, de Ajun de Crăciun, avem o tradiţie de a merge la prietenii noştri Dan şi Olga unde dăm startul sărbătorilor şi facem schimb de impresii de peste an. Clar nu lipseşte bradul, împodobit impecabil, ne amuzăm de pulovărul verde cu reni al gazdei, de şerveţelele de masă roşu cu verde, de vesela cu brăduţi sau lumânările în formă de globuri. Greu să îi mai nimereşti cu ceva în plus, în abundenţa asta de obiecte.

magazinul Borealy.ro

Şi totuşi, explorând în acest rai al cumpărăturilor virtuale, uite cum descopăr eu o cutiuţă muzicală perfectă, la care primeşti bonus un pandativ delicat, şi uite cum povestea mea prinde contur; cum Alexandra, fata de 12 ani a prietenilor noştri îşi primeşte porţia de candoare dar şi de cochetărie într-un cadou inedit şi special. Pentru Olga, m-am gândit că un set de tort, cu Moş Crăciun desenat pe el, ar face-o  fericită şi i-ar întregi colecţia, iar Dan s-ar bucura la un joc de poker şi ruletă, fiind sigur că aşa ne va aduna pe toţi, nu doar de sărbători cunoscute. Simt cum ne-am distra văzându-le feţele încântate, fără a ne fi teamă că am greşit, şi amuzându-ne la gândul că pot crede că am colindat tot oraşul pentru aceste daruri.

Mă gândesc dacă, acum doi ani când mi-am rupt glezna pe 14 decembrie, aş fi ştiut de magazinul borealy.ro soţul meu ar fi primit şi altceva în afară de un pupic de mulţumire şi recunoştinţă, pentru că produsele au termen de livrare rapid, cutii gratuite pentru împachetat şi se ţine cont la detalii.  Eu am văzut nişte mănuşi lungi de piele, o nebunie. Oare mă aude cineva?  Sunt la un click distanţă. Moş Crăciun?