Macazul

Soba aceea tip Vesta, cu faianță albă pe margine, cu ușița de bronz întredeschisă, suficient cât sa vezi lucrătura migăloasă de meșter priceput care trebuia să lase ceva din el, ca într-un macrameu oțelit, ocupa jumatate din bucătăria  care ținea loc și de cameră de zi, și de iatac odihnitor, și de salon unde cafeaua își lăsa forfota și savoarea ȘI pe margine de plită, umplând totul cu mireasmă arsă de zaț învolburat. Mereu dădea cafeaua-n foc, și mereu chicoteau, amândoi, de parcă se așteptau la asta. Cumpăra boabe prăjite, de la vecinul cu rude în Constanța, și venea cu ele în sân, scoțându-le de acolo cu un surâs de Giocondă fericită. Aveau să le ajungă o vreme. El descânta mașina aceea veche, de lemn machiat de vreme, care mirosea a dragoste și bucurie, și, periodic, măcina boabele plăcerii lor vinovate, cu mișcări calculate,  să le ajungă o vreme. Se bucurau, apoi, timp îndelungat, de parfumul acela natural, din cameră, care parcă aducea povești de departe.

Pe scaun, zăceau zeci de rebusuri, reviste, ziare, bucăți de hârtie îngălbenită care dădeau aerul acela de maculatură, dar care aveau un secret macroscopic, de altfel, -nici nu creștea, nici nu se micșora vraful acela impresionant, semn că unele mai dispareau în focul sobei pe care o îngrijeau și o curățau ca pe o podoabă de preț.  Însă, fără răsfoitul insistent printre ele, ca într-o căutare de google, de acum, știută și sigură, nu se putea începe ziua.

Târziu, aveam să văd  o sobă la fel, într-un apartament cochet din Paris, iar proprietarii o considerau obiect vintage, de neprețuit. Nu cred ca cei doi aveau habar de asta. Era însă atat de folositoare incat nu își puteau imagina să o înlocuiască cu vreunul din nefericitele obiecte stas, fără personalitate, care se găseau în mai toate apartamentele. Două căni de porțelan brut, care aveau desenate o floare de mac, așteptau cuminți umplere cu bucurie aromată. Pâinea se rumenea pe margine, lângă ibricul arămiu, iar din cuptor se auzeau niște bolboroseli timide. Nu era cine știe ce; prânzul lor avea ceva din simplitatatea aia de… faianță albă – niște  macaroane cu brânză  și o ciorbă de lobodă și măcriș, cu omletă din vreo cinci ouă babane -singurul lux acceptat în viața lor de orășeni cu doruri înnodate în curtea din spate. Acolo aveau câteva găini, un porc mic, câteva nutrii și câțiva iepuri. Muntele le dădea binețe și le aducea aminte de ce se mutaseră din satul cu nume de trecere seacă. Era la doi pași de ei și erau fericiți că sunt la adăpost de priviri indiscrete.

Cu două felii de pâine prăjită cu unt și gem de măceșe– heciumpeci-, cum se spunea aici, în zona asta, și pe care-l păstrau pentru clătitele de duminică, aveau să înnobileze dimineața care se anunța perfectă. Priveau pe fereastră la clădirea care avusese rol de gară, într-un trecut tare îndepărtat. Cărămida roșie se fălea cu iedera sălbatică prinsă parcă de un grădinar cu talente de magician. O tufă de caprifoi se sprijinea de un stâlp de lemn. În apropiere, două șine vechi, aminteau că zona aceea nu părea atât de nouă…cum ai fi crezut. Macazul vechi încă rămăsese semn într-un loc unde bifurcațiile nu existau. Paradox sau nu, o bancă și un felinar…lăsau semn de aducere aminte a unor treceri. Alte treceri.

Încă se tachinau de la mirosul de zaț ars, când soneria se auzi și în poartă doi bărbați, cu trenciuri gri și pălării la fel, le aduseseră o notificare. Nu își imaginau că acei domni, deveneau mesagerii-măcelari, distrugători de basme făurite cu greu. O lovitură ca de măciucă însemna fiecare literă și lacrimi de disperare curgeau în neștire.

-Vă aducem la cunoștință, că……până la sfârșitul anului trebuie să….

Toată zona trebuia rasă și în locul gării vechi sau a caselor mai nou apărute. „tovarășul” voia să construiască un nou complex de…, iar ei mutați cu forța în apartamente repartizate de stat. Flacăra din soba Vesta se stinsese. Flacăra neputinței lor se aprinse, iar ei răsuceau hârtia  cu aer maculat, de zeci de ori, tot sperând ca destinatarul să fie altcineva.

Treceri, alte treceri. Ale lor. Erau greu de acceptat. Ieșiră afară, în stradă, să vadă dacă și ceilalti primiseră vești cu nume de disperare. Se oprira la banca cu macaz, cum îi spuneau ei. Din curți urletele de neputință începeau a se auzi. Nu insistară să-și unească durerile. Îi puse mâna pe umăr și spuse încet:

Și totuși, aici nu e o bifurcație. Simt că noi nu vom schimba decât lacrimile pe bucurie. Singurul macaz  a fost tras demult. Nu, noi vom fi mai norocoși. Vei vedea!

Și jumătatea de an trecu, mai repede decat își imaginaseră. Își promiseseră că se vor bucura de parfum de cafea și munte, de oaza lor de frumos și nu vor imbatrani de disperarea finalului. Nu părea că mai exista ceva miraculos în toată povestea asta, dar erau singurii care nu își căutaseră soluții avantajoase sau zone de locuit potrivite felului lor de a fi.

Iarna părea   blândă, iar tufa din gara veche era încă verde. Se apropia Crăciunul. Ultimul din casa lor de poveste. Ascunși sub coama aceea de munte, il vor trai cu bucurie, apoi fie ce o fi. Pe plită ibricul arămiu canta aria lui cu note orientale. Mirosea a cozonac și a mâncare de cartofi. Ceva de zi cu zi, și doar un strop de sarbatoare viitoare. Niciunul nu își arata îngrijorarea. Se uitau doar după niscai zăpada: Sa mai pună puțină vrajă pe brazi. Atat mai vreau. Macar inca o data!, gândi ea..

Nu a nins. Deloc. Dar nici macazul nu l-au schimbat. A schimbat țara un macaz important in acel decembrie  ’89. Și căsuța, și gara veche, și tufa de caprifoi mai sunt tot acolo. Doar metalul semnelor de odinioara nu mai exista. Au fost furate și duse la fier vechi. Acum însa, după atatia ani, doar o cană mai e pe sobă, vraful de maculatura e din ce in ce mai mic, cafeaua se cumpara gata rasnita, măceșele sunt din ce in ce mai rare, cat pentru vreo două borcane cu aer de contrabanda, iar in spatele curtii, vreo patru găini …mai aduc aminte de o gospodarie cu urme de sat. Doi pisici stau tolăniți și îmi torc povesti noi și vechi. Pe una ..tocmai v-am spus-o.

Și astfel, am schimbat și eu macazul tristeților și bucuriilor de viață. Am lipsit prea mult de aici și de peste tot. Cuvintele și-au căutat loc în mine și v-am adus ceva de ieri, de azi și, sper, de mâine, când cine știe pe ce drumuri mai pornim. Până una-alta: Bine v-am regăsit, prieteni!

La Eddie, in tabel, veti gasi și duzina de cuvinte-:mac, macroscopic, macina, macaroane, macrameu, maciuca, macris, maculat, maculatura, macese, macelari, machiat, și tema fixa ,,macazul”, în  variantele altor participanți, tot pentru clubul celor 12 cuvinte.

obiectiv_gara_Herculane

gara nu are legatura neaparata cu articolul, dar iubesc imaginea asta cu iedera și sine de tren

Reclame

Se vede alb peste munți

…fotografie Livia Stanga

 

Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară. Veștmânt curat ce are cusut pe poale liliac și iasomie, iar în suișul gândului dumnezeiesc mâneci de alb  ating norii în îmbrățișări îndrăznețe. Se văd munții mei cu aer curtenitor  de amorezi înverziți în inimă, dar cu tâmple albite de așteptări nesfârșite.

 

Nouă ne-au trimis, în curte, puțină brumă care a curs, parcă, din ochii lor cu luciri stâncoase, făcându-ne să privim în zare după semne mai prietenoase cu prietenia scursa, însă, din ventriculul drept …pe margini de lume uitată sub ram înflorit de corcoduș, cu alură de mușchetar doritor de atenție.

Din bradul meu cu semne zburatoare de mierlă se zareste un ochi curcubeu, atent la tot ce mișcă, la tot ce poate aduce vreun pericol nou pentru ouăle din cuib. Spectacolul de du-te vino e intens, profund și permanent, sub aripi de păsări care-și cunosc menirea și nu au nevoie de cortină sau scenă largă ci doar de o ramură de brad și de puțin curaj să aducă în  lumea asta crudă, curând, alți zburători.

PASARE

Pe linia curbă, din dreptul porții mele stă gând obosit de lume și probleme. Mi-s aproape toate. Prietenii mei suferă și sunt prea mulți în ultima vreme. Veștile rele circulă, bolnave de tristeți, și-mi aduc neputințe. Multe, prea multe și niciuna nu pare a avea rezolvare bună sau măcar rapidă. Din ventriculul drept mi se scurg ropotele plânsului meu interior. As da o gaură la curea, cea care ține strâns totul, să nu sară prin lume și alte vești. Pe astea le păstrez să le tăinuiesc și să le alin cu vorbă și gând bun. Aș face o cură de veselie, de rezolvări miraculoase, de soluții care să le ofere, celor dragi mie, clipe de răgaz.

Sunt obosită, nu vă mint, sunt obosită și adusă de spate de griji care nu sunt ale mele, dar le-am cules în inimă știindu-vă copleșiți de ele. Munții mei sunt albiți de durerile voastre și par a le duce sus, spre Dumnezeu, să caute cale nouă spre răspuns vindecător.

Îmi decojesc rănile gândurilor ca pe niște curmale uitate prea mult pe polița din bucătărie. Nici ele nu arata prea bine, nici rănile mele noi. Am senzația că nu pot ajuta cu prea multe, dar măcar știți că vă simt tristețile ca și când sunt ale mele, nu? Și vă rog pe voi, cei care ați aflat că unele lucruri vin precum ninsoarea de lună mai, iubiți-vă clipa și „momentele de fericire”. Nici nu știți câți oameni tânjesc, acum, după așa ceva..

 Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară, iar eu nu vreau să vă trimit tristețile nimănui ci să vă spun că sunt alături de prietenii mei cu gând bun și rugăciune, că sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, am avut și voi avea.

orboiu

fotografie Mihai Orboiu

 

În tabelul lui Eddie cuvintele vă vor fi …mai vesele, sper.

Astrid, cucii și dor de ducă

Astrid se potcovise cu numele asta pe când taică-său, cu o cătare de om venit de prin birtul satului, încă își plângea amarul că nici de astă dată nu va avea fotbalist în ogradă și iar va trebui să aibă buget în plus pentru volane și inutilități feminine, nicio minge nu se va rostogoli în ograda lui și asta il durea mai tare decât orice, pe lumea asta. Se hotărâse, așadar, să boteze copchila cu numele coniacului pe care-l băuse, întruna, de aseară. Doar că nu-i mai știa numele și zise clar: Astrid s-o cheme. Astrid a lu’ Măturică. Și dă încoace să plătesc și taxa aia la impozit să nu zic c-am venit degeaba!, îi zise el, cu năduf, funcționarei de la primăria din deal, în timp ce scoase un teanc mototolit de bănuți, dintr-o ciupeală de a lui, cu Fane Mere-Roșii, de când îi tăiase porcul, să aibă de Paște, că altfel nici ăștia nu reușeau a trece vremurile, cu copchii cât de o echipă sportivă.

Biata maică-sa, niciodată, nu a strigat-o pe nume clar. Îi spunea Florența. Așa îi scrisese pe hârtie, căpcăunului de soț,  s-o înscrie în acte. Florența era pentru Astrid o redecorare stupidă a unui nume și a unor încercări de părinți nefericiți, prinși într-o casnicie din care nu-și amintea niciun eveniment mai acătării. Doar urlete, scandaluri, plâns în batic și fuga de acasă a Mălinei, sora cea mare. Poate doar ăla sa fi rămas ca o ardere, de care nu putea scăpa niciodată. Se vedea, de la o poștă, că sora sa, satulă să tot vada cate un meci de box, în fiecare seara, la ei în casă, se lăsă furată de băiatul plutonierului din sat, într-un prag de primăvară tâmpă,ajungând  pe post de noră într-o altă ogradă cu nefericiri asemănătoare. Fără acte, că deh, fuga de acasă echivala cu pecetluire clară de cununie, fără mire și mireasă, ci cu pocinogul făcut pe post de bârfa satului, pentru vreme îndelungată.

Cand o văzu pe sora sa, la o lună de la întamplarea de nuntă fără nuntă, ca un ambalaj de ciocolată, gol, mototolit și turtit ca semn într-o carte, cu rol de nu mă uita, știu că măritișul nu e nicio scofală și îi incolți gând de ducă. Doar că satul lor nu cunoștea nici cuvântul șosea, cum trebuie. Era trântit între două culmi, așa la ocheala lui Dumnezeu, într-un moment în care parcă spuse: Aici e colț de rai, aici va veni, cândva, Astrid. Lumea o credea pe Astrid mută. De fapt așa și o strigau- muta satului-, deși fata vorbea. Însă putin, tare puțin, cât puteai face inventar de cuvinte cu tot ce catadicsise ea să spună până la cei 17 ani. Ei nu-i pasa. Îl luă pe Gioc, câinele cu pete negre care îi era umbră de când intrase la gimnaziu, și fugi la biblioteca satului. Tăcu cât să se auda trei mierle și cercetă drumul spre capitală. Știa ea că trebuie să gaseasca repere și să fugă de aici, odată pentru totdeauna.

18.Simonul

Ușa se deschise. O femeie într-un costum roșu intră hotărât. O salută scurt și își aprinse o tigară subțire. Rămăsese pironită cu ochii la ea uitand și de capitală, și de faptul că nu vazuse nici măcar un tren, vreodată. Doar masinile satului care erau destul de muncite datorită drumurilor pietruite, cu piatră din cariera din dosul Glăjăriei.  Astrid nu-i spusese nimic femeii, răspunse la salut cu un semn al capului echivalent cu un bun venit. Femeia se ridică, privi atlasul și ghici pe dată gândul fetei cu nume straniu.

Nu-ți place aici?, o întrebă ea, scurt, parcă știind că doar așa ar ajunge la inima fetei.

Ba da.

Nici nu știi ce noroc ai că ai putut face liceul, acolo, în Valea cu flori. Când eram ca tine mergeam cu căruta lui nea Vasile Oierul, zi de zi, o gramadă de vreme, sa învăț carte. Eram 7 copii. Am fi fost mai multi, dar unii pribegiseră, alții renunțau repede doar la gând de corvoada drumului. Acum vin din Bucuresti, voi fi învățătoare aici.

Ușa se deschise, din nou, și un ibric de lapte cald plus trei felii de cozonac erau aduse de Nuța, îngrijitoarea. Femeia în roșu se uită, scurt, vazu două căni și împărți lichidul acela cu miros de acasă. Se duse la Astrid și îi puse în față ofranda de pace. Nu o întreba nimic, nici măcar cum o cheamă. Își regretă gândul cu țigara, dar știa că așa îi putea capta atenția, dincolo de faptul că încerca să intre în atmosfera aceea a satului de care îi fusese așa dor, dar nu-și putea lăsa deoparte deprinderi de orășancă.

tii, dacă vrei să pleci la oraș trebuie doar să ma-ntrebi. Tocmim o mașină, te duci acolo și cauți ceva cu chirie, apoi platești chiria cu salariul de la locul de muncă pe care-l vei lua și viața ta se va aseza cum dorești!, se trezi vorbindu-i de parcă la București stătea unul de zicea care ești măi nou in oraș încolonează-te aici pentru servici și trece-te în catastif pentru cameră cu chirie.

-Poate nu-ți va fi dor de nimeni, o vreme. Poate îți vei face prieteni, poate vei cunoaște un băiat bun, faci copii, înveți rostul orasului. Poate. Mi-amintesc perfect pașii și chiar unii în plus. Singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să aștepți doar puțin!

Astrid gustă cozonacul cu miros de vanilie și își ascunse, rușinată, fața, în cana cu lapte. O enerva băgacioasa asta de femeie cu aer atotștiitor, venită să-i sădeasca îndoiala. Știa și ea că ar trebui să termine școala, mai întâi, dar nu mai avea răbdare, măcar se documenta.

Zarzării se înfoiau, liliacul exploda, mugurii țâșniseră toți din toate părțile, iar în ea înmugurise dor de ducă. Se ridică, mulțumi șoptit, iar în trei cuvinte contabilizate și fugi pe ulița roșie toată, arzând de neputință. Gioc o linse pe mână și o făcu să uite de toată nebunia ei.

-Cum o cheamă pe fata care a iesit acum de aici?, întrebă femeia în roșu;

E Astrid, Doamnă, muta satului!

Doamna clipi de parcă făcea grafica unei imagini deja știute, coborate din amintiri cețoase.

Astrid va fi învățătoare aici, dar ea nu știe încă. „Poate e semnul cerut când am intrat din nou în satul cu flori la poale și gând de cuci umblători, pribegi în neștiință..!

Fără să ceară direct, Astrid primi dar și protecție, om medicament, soartă care va răsuna, peste vreme, într-un nume cu rezonanță de care nu va uita nimeni din sat, vreodată. Astrid, doamna director al unei școli dintr-un sat în care ocheala lui Dumnezeu făcea minuni controlabile.

Cucii…

Oare a distins vreodată ureche de om cântecul lui? E cu dor de ducă.

cucul-cuculus-canorus

Mulțumesc, Radu, azi mi-ai adus in minte dorul de ducă în felurite feluri. Multumesc pentru inspirație. Cita, iți dedic aceasta poveste cu tot dragul și toata multumirea mea pentru prietenia ta deosebita. Iar cuvintele vedetă sunt: meci, ciupeala, impozit, buget, primavara,ambalaj, venit, eveniment, , minge, gioc, ocheala,redecorare. Le găsiți reașezate, in texte ale altor bloggeri care incă au drag de provocări și adunate, toate, în tabelul lui Eddie.

Cafea plătită cu versuri

Sunt un seism

Sincer;

Mă cutremur

Doar când  râd

De siguranța

Și nesiguranța ta.

Sunt un simbol

De om-neom,

Fără sirop

În litere,

Dar cu sirop

În cuvinte.

E totuna?

Ba nu!

În sacoșa

Cu vorbe

Se amestecă

Si o lume

Sărata,

Dar nu stiu

Ce spirit are

Ca devine

Prea dulce,

Încât,

Trebuie

Să pun,

Alaturi,

Niște apă,

Să alunece.

Apa face valuri.

Se crede sistem

De purificare.

Chiar e, deși,

Eu prefer o sonată

Din curgeri cascadă.

Știți cascadele

Alea făcute de oameni,

Oameni-fântâni?

Da?

Unele șui,

De zici ca au șasiu strâmb,

Dar apa tot se prelinge,

Și peste urâtul acela.

Și iar șterge urme

Din oameni,

Din litere,

Din vorbe,

Din amarul

De susan

Al privirilor

Care nu-nțeleg

Că de ziua poeziei

Tu…ți-ai platit cafeaua.

 

Și atât!

 

E cea mai bună cafea băută vreodată!

cafea

 

Azi e ziua poeziei. Eu sunt versificatoare de ocazie și astăzi, acasă, mi-am plătit cafeaua cu versuri. Duzina de cuvinte a avut drum prin cafenele și s-a minunat de oameni frumoși. Nu e om sa nu fi scris o poezie, cu răni de gând, cuu treceri de inimă și cu scânteie de soare prinse în litere. Asa ne păcălim că nu luăm viața în serios, când, de fapt, ea ne învârte în caruselul ei cu melodii știute. Azi mă-nvârt pe un căluț  și uit că sunt prea bătrână să fac asta. Eh, încerc și eu să păcălesc timpul și viața. Știu, mă păcălesc singura. Nu-i nimic, mai scriu un poem și uit. Ma duc să-mi plătesc o cafea cu versuri. Azi se poate!

 

Înșirarea inventatelor

Cartimesc, matildar, vieneland, suzanax, danaesc, mayat, veroce, adrianamo, adicherishan, citator, griskalet, anacondelescu ..sunt cuvinte inventate tocmai pentru a demonstra ca fantezia e la ea acasa in clubul celor 12 cuvinte. E greu sa pastrezi unicitatea fiecăruia, fără să te inspiri din stilul lui. Cu riscul de a fi banala, am preferat să rămân eu cu povești și vorbe scrise. Azi, insă, pentru că am făcut prea mare caz de ele și pentru că mi-am promis mie că nu mai sar duzinele, am reușit sa creionez  un univers care, culmea, exista in realitate, fiecare cuvânt fiind luat din numele celor care participă de ceva timp la jocurile clubului pe care le gasiti in tabel la Eddie. Sper că m-am descurcat.

club

 

Matildar sfat am notat,

Dintr-o demonstrație,

Suzanax de-aș fi luat

As avea și inspirație;

 

Si veroce poate as fi,

Dacă nu m-aș ști  labilă,

Creionând, în mayat stil,

Vreo poveste fără pilă

 

La vreun citator iubit,

Care-mi spune:„Adrianamo,

Astă seară te-am citit

Si fii sigură că n-am o

 

Părere asa de rea

Despre literele tale,

Pus-ai, iară, o mărgea

Colierului, nu zale,

 

Cum vorbeai într-o poveste,

Ce-i plăcu lui danaesc,

Dă-ne, acuma, altă veste

S-o placă și cartimesc!”

 

„-Pai, nu e asa de simplu,

Doar de scriu despre căței,

Sau de-un griskalet mai suplu,

Ce se-ncurcă-n ciucurei

 

Intr-o fugă pisicească,

Pe tărâm vieneland,

Știu vreo patru ce se joacă

Într-un spatiu ca de basm.

 

Dar nu e subiectul meu,

Nici măcar să mă inspir,

Poate anacondelescu

Sa mai prinda iar un fir

 

Și sa-l impletească strașnic

Și cu bine, și cu rău,

Intr-un fel extrem, bombastic,

Precum este stilul său!

 

Caci de-l prinde brașoveanul,

Cel inalt si arătos,

Va lua și-ntoarce firul

Și pe față, și pe dos,

 

Adicherisan va face

Tot ce-i sta lui in putere,

Și la urmă iți va place

Enigmatica-i avere!

 

Eu rămân să scriu banalul

Fără pic de fantezie

Să m-acopăr de normalul,

Poate, dintr-o poezie;

 

Recunosc ca suzanaxul

A fost oarecum de leac,

Mi-am gasit asa eu nasul

Si-n cuvinte ce nu-mi plac;

 

Dar cum lumea, cu noblețe,

A scris mult prea fabulos,

Ma inclin, vă dau binețe

Si chiar multumesc frumos!

 

Exercițiu a fost bifat

Oarecum…neașteptat!

 

Si-as mai pune un cuvânt,

Unul mic și cu avânt,

Caci avem din intamplare

Si o altă amatoare.

 

Cu illusionar imi trece

Și de vânt sau vreme rece,

Cand intra in provocari

Și mai face și furori!

 

Va invit, cu mic cu mare,

Deveniți o înșirare,

De cuvinte aiurite

Și trăznite!

 

 

 

 

 

 

 

Să fii femeie oricând

Când am văzut-o prima dată pe  Madam X, era atat de intuneric, incat, aproape ca, a fost totul ca o părere. Eram mai degrabă preocupată de faptul că îmi parcasem mașina cea roșie ca focul, să-mi poarte norocul, pe locul vecinului neprietenos și tot ce-mi doream era să ies cât mai repede, din încăperea de unde trebuia sa iau un colet pentru sora mea, fără să trebuiască să asist la stările de nervozitate ale respectivului, cunoscut in cartier ca mare hahaleră, pardon de expresie.  Aveam să  observ, cu altă ocazie, că avea niște ochi de smarald, pătrunzători și jucăuși, dar pe care trebuia sa-i cauți  sub lentilele groase ale unor ochelari demodați. Părul, prins într-o coadă, mai mereu, avea o desime pe care ar fi invidiat-o orice femeie, iar buzele cărnoase dezveleau, dintr-un zâmbet, niște dinți proeminenți, lați și inestetici, de imi venea sa îi las cartea de vizita a unuia dintre doctorii stomologi cu care colaboram în acea vreme.

Dar cum învățasem, deja, că oamenii trebuie sa își dorească ei asta, nu să îi obligi tu prin tertipuri  pe care le-ar fi folosit și un licean, îmi inghiteam cuvintele mai mereu, incercand a-mi stăpâni impulsurile primare, și-mi mutam privirea un pic mai sus, unde oricum mă deranjau niste mustăți decolorate cu perhidrol, care săreau în evidentă mult mai tare, după umila mea părere. N-aveai cum să nu observi atâtea amănunte, căci ea ți se așeza, parcă, încercând să te inunde cu veselia și buna dispoziție, ieșite din comun. Mărunțică, îndesată, cu un abdomen proeminent, care, parcă, pornea imediat de sub sâni, nu știu dacă reușeai să vezi prea multă grație în omuletul acela ca o zvârlugă.

Și totuși, când se mișca, ziceai ca toate dansurile pământului se ascunseseră în pantofii ei cu toc lat, de unde se zareau, surprinzător, niște glezne fine, și niște gambe lucrate, care te făceau imediat să țeși povesti despre femeia smarald, cum aveam eu sa o numesc, intr-un final. Avea cam 50 de ani,  un râs molipsitor și câte un sfat pe care, și dacă se cerea și dacă nu, ea ti-l oferea gratis. Si mai mereu era vorba despre amor.  Impacheta lucrurile, glumind, povestind, ca intr-un tors de felină, intr-un alint subtil, aruncându-ți trei povesti, pe repede înainte, despre vreo colega mai norocoasa care pusese gheara, pardon gheruțele, pe vreun june cu care deja avea rendez vous.    

-Azi ies la dans!, imi spuse asa pe nepusa masa. Va fi orchestra și muzica live. Ma bucur atat de tare ca as spune și la pietre pe strada. In tinerete, cu tatal băietilor mei, dansam mereu, la Capra Neagra sau Favorit in Poiana Brasov, sau aici la Cerbul Carpatin sau Postăvarul. Ce mai seri! Nu ne punea nimeni sa ne luam de mâncare, că nu exista, beam o cafea proasta, un vin de 12 lei și ne zbântuiam toti. Nu aveam țoale faine,  deci nu veneam să ne etalăm ținute, dar noi, femei tinere, tot mai găseam cate un costumas cochet. Băietii, in schimb, cu costumele lor ponosite, cu pantalonii evazati, măturau tot praful podelelor. Acum, fac eveniment din faptul ca, după nu știu cati ani,mă scoate iubitul meu la dans!

Eu, 25 de ani, incurcata intr-o relatie nefericita, mai mult singura decat ocupata, priveam ca prostita la femeia din fata mea care, desi se pregatea a fi bunica, după cum aveam sa aflu, mai tarziu, se bucura de viata mai mult decat mine.

-Stii. continuă ea cu o seninătate de care îmi amintesc și azi, eu am ramas singură, doar cu cei doi copii, pe la 30 de ani. Cel mare nu l-a acceptat niciodata pe omul cu care sunt; ne-am intanit mereu clandestin, pe furate, cu fugă intre servici, amor si ai mei de acasă. Eu as fi renuntat de dragul copiilor, dar nu a vrut el. Siroia apa pe noi, după o partida de sex pe apucate, nici sa te speli nu aveai unde, veneai apoi vinovat, si te rugai sa fie cel mare la liceu și cel mic la scoala sa arunci stanjeneala aia de pe fata ta. Nu aveam mereu noroc. Băiatul cel mare mă ponegrea, desi nu avea nicio dovada, in afara lipsei mele fizice.  Mereu m-a scăpat și tinuta asta a mea. Nefiind vreo frumusete, copilul meu a crezut mai mereu că n-am nicio șansa la alt bărbat, dar eu nu m-am lăsat. Incă mă puteam linguși, alinta, puteam seduce, aveam disponibilitate și dorință. Si omului atat îi trebuia. Fiul meu mă vedea o grasună fără sex apeal. Poate ca eram, dacă as fi lăsat asta sa ma copleseasca. Dar nu, eram dorita, eram inca femeie tânără și mă comportam ca atare!

Si multa vreme am trecut cu uimire prin povestile femeii smarald. Ba, imi vorbea de menopauza și lupta ei continua cu frica de batranete, ba imi zicea cum devenise bunica, ba îi luceau ochii după o altă întâlnire cu iubitul pe care-l păstra ca pe ceva de preț, dar departe de ochii lumii. Pana cand, intr-o zi, am gasit-o sfarsita. Cu vocea stinsa mă anunta ca renuntase la omul căruia  îi lăsase inima și dorințele, sa le facă nod și sa le prefacă în amintire. Ea nu le mai putea gestiona. Avea nevoie de stabilitate, nu simțea că trebuia să dea socoteală pentru viața ei și totuși o făcea dezarmant într-o capitulare totală. Băiatul cel mare, devenit bărbat în toata firea, aproape că făcu o criză de nervi la apropierea acelui om de familia lor și făcu tot ce îi stătu în putere pentru a uzurpa relatia celor doi, profitând și de o mică prostie făcută de aceasta, pe când fusese pe punctul de a pierde apartamentul, din motive banale, acum, dar care il făcuse pe fiul ei sa devina proprietar, iar acesta trecuse la amenințări concrete. Nu mai erau la varsta in care să se ascunda prin camere, cu apa siroind pe trup, bucurandu-se de viata lor clandestină. Obosiseră, și, ciudat, și de necrezut pentru mine, cedaseră sub vinovății închipuite.

Apoi, o vedeam mergand spre servici, cu pasi mici și vlăguiti, nefirești pentru ea, femeia explozie, incercand apoi sa se imparta intre  cei doi fii. Oricine ar fi crezut că e vârsta de vină, dar ea își plângea durerile inimii prin treceri pierdute într-o lentoare apăsătoare. Cel mare luase până și infățișarea unui bătrân-tânăr, gârbovit, cu un rictus permanent pe față și o ciuda pe toti cei din jur, dar indeosebi pe maică-sa și fratele sau cel mic. Desi era casatorit, cu un job de invidiat, cu două facultati ce-i permiteau o viata lejera, nu se dezlipea din casa in care o tinea captiva, in proiectii inutile, pe femeia de smarald. La polul celălalt, era cel mic. Fara prea multa scoala, dar muncitor și atent cu propria mamă, iși gasise o fata frumoasa și, vazandu-i, ziceai ca sunt două pisici hoțomane, puse pe șotii și pregatite sa joace viața ca pe motocei. Exact cum fusese ea, odinioară. Acolo se refăcea psihic, amintindu-și, prin ei, de tot ce trăise ea, până nu demult.

La nunta celui mic, primi vizita bărbatului ce-i fusese iubit mult timp și  care, intre timp, se retrasese undeva la tara. O sorbea din ochi, îi darui un buchet de trandafiri roșii și un plic cu bani, asa ca pentru o soacra mare.

-Mi-a soptit si atunci ca ma iubeste și jur ca as fi lasat totul sa fug, daca nu mi-ar fi fost frica de nereușita! Acum era prea târziu, mă bucurasem de tot ce am putut eu fi ca femeie, dar traiul cu un om, acum, in conditiile date, nu mă avantajau deloc. Nu l-am uitat niciodata. Dansez cu nepotii mei in sufragerie, dar in mintea mea inca sunt in tangoul iubirii. Stiu, sunt desueta, dar iți mai dau un sfat, ultimul, ca esti fata desteapta, desi de-a lungul vremii și tu ai ales nepotrivit, dacă găsesti bărbatul cu care sa dansezi toata viata, nu-l amăgi. Ia-l și poartă-ți iubirea pe ce ritm vrei tu, dar nu amâna. Lucrurile se pot stinge, desi in tine flacara tot arde. Esti femeie oricand, nu conteaza cum te vad ceilalti!, îmi spuse suav, lăcrimând din smaraldul ochilor ei care vorbeau, inca, de un tumult de femeie.

Lasand-o pe Madam X in povestea sa, stiu ca sotul meu are două picioare stangi in ce priveste dansul, dar asta mi s-a parut doar la inceput. Intre timp,  mi-am confirmat ca avem cele mai frumoase plutiri, că priza mâinilor noastre este puternica, iar, in plus, in dansul cuvintelor nu ne intrece nimeni. Si nu-i putin lucru, cred…

loveis

Am așezat duzina de cuvinte prin vedetele ei:coada, mustati, favorit, tors, gheara, lingusi, uzurpa, hahalera, ochi, intuneric, hotomani, stapani. , într-o altă poveste, poate comună, poate nu, dar incă plină de emoții. Veti găsi și alte texte cu aceste cuvinte, in tabelul găzduit de Eddie.

Clopotul

Clopotul suna a răsărit de apus, suna a toamna  roșie și a cântec răgușit de fier obosit. Se tanguia peste deal și o intorsese pe bunica Florina cu fața spre el, inchinându-se  incet, de parcă ar fi vrut sa mute gestul direct in inima:

-Maine e sărbătoare mare!

-De unde știi bunică!

-Și de n-aș ști, imi vorbeste clopotul, îi  spuse bătrâna ca și când un mare secret avea sa iasa la iveală.

Aurel, care se juca in fundul curtii cu un pui de pisica vargat, de zici ca era o zebra de jucarie, se oprea a mirare. Tot nu intelegea cum îi vorbeste clopotul bunicii. Iși indesa cipilica aia de impletitura lânoasa, că nu se mai putea numi căciulă de când o tot folosise ba pe post de prinzătoare de vrăbii, ba își culcușea rățuștele de sub cloșcă, ba era jucărie de vreme rea, aruncând cu ea prin toata camera. Avea o burtica bombată și un maieuț cam scurt care lăsa să i se vadă moțul buricului tăiat de parcă cineva voise a-i lăsa semn de recunoaștere. Se întoarse și el cu fața spre clopot, luă două prune din copac, se aseza pe un bolovan și se gândi, preț de cateva clipe, cum ar face și el sa prinda din graiul clopotului, secretul sunetelor sale prelungi și diferite, uneori.

Nu trecu mult de la intamplarea neîntâmplata, ca iar se auzi clopotul de peste deal. Se bucura in sinea lui știind ca data trecuta, când fusese sărbătoare, bunica iși pusese șort și basma nouă, si după ce venisera de la biserica scăldă niște corcodușe in apă și le transformă intr-un compot dulce acrisor, in care aruncă, asa, ca din greseala, puțina menta proaspata și pe care i-l oferi lângă niște minciunele pudrate cu zahar vanilinat. O simfonie as spune eu, dar Aurel nu cunoștea termenul,   el traducând răsfățul intr-un gand alambicat in care intrau sunetele clopotului, aromele bunicii și darurile lui Dumnezeu din zi de sărbătoare, cum îi spunea mereu buna și pe care le pecetluiau cu degetele impreunate in semnul Crucii.

Si clopotul iar vorbea, dar vorbea altfel, ca intr-o rugaciune trista, in niste sunete ce semănau a plânset, nu a veste bună. O data și inca o data, in atentionari decriptate de oamenii de pe drum.

O auzi iar pe mămucă:

-Oh, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Maine avem inmormântare în sat. Bietul moș Costache, mai putea trai, ca era mai tânăr decât mine!

Cum aflase buna de mos Costache direct de la clopot, zău dacă-i mai era de înțeles. Hotărât lucru, mâine la înmormântare avea să afle misterul. Acum mai trebuia sa o convinga sa nu il lase acasa,  îngropăciunea nefiind locul unde el s-ar fi aflat in mod firesc, dar asta seară, la rugăciune, îi va spune că vrea să-l întrebe pe preot dacă sacrament și impărtășanie au ceva comun intre ele. Bunica va fi incantata de idee și-l va lua  și pe el in sat. Oricum, el citise in cartile din casa despre asta, in zilele ploioase cand nici Cotor, motanul, nu era de gasit și in care doar asa putea scurge ușor timpul acela ud care fuziona în nesfârșiri plictisitoare.

Muntele impartise satul cu denumire simpla: dincolo de biserica. Biserica era reper nu doar in sufletul lor bantuit de greutati zilnice, de putințe și neputințe, dar  și geografic vorbind. Oriunde te-ai fi aflat, dincolo de biserica devenise un termen atat de uzual, incat un vizitator neavizat ar fi fost puțin derutat de rocada asta tacita. In dreapta sau in stanga …oricum lucrurile pareau la fel, in incremeniri de poveste cu pășuni ca intr-un vis verde vărsat dintr-un basm colorat, cu liniște de pământ și piatră, de copaci și ape cuminti. Ei, uneori cuminti. Pentru ca altfel, ar fi auzit Aurel și ce inseamnă sa bata clopotul a primejdie. Avea sa afle, dar nu astazi. Astazi se strecura pe langa ziduri, trecând incet pe lângă oamenii cu priviri cernite și se lipi, ca intr-un film de actiune, in care inamicul ar fi putut fi oricine, incercand sa ajunga la clopotniță. Clopotarul avusese deja toate ritualurile, iar băiatul știa ca mai urmau și altele, de asta astepta sa coboare de acolo.

Doar ca nea Ene nu avea niciun gand sa-și părăseasca locul, asa ca iși lua inima-n dinți, intra inăuntru și cu pasi timizi incerca sa se strecoare spre el. Scarile scartaiau insa mult prea tare, iar nea Ene, care-l vazuse dand târcoale îl invita cu glas domol: „Hai, Aurel, hai tata, hai sa vezi lumea satului din locul unde vorbeste Dumnezeu!” Aurel era atat de impresionat de puterea lui nea Ene de a citi gandurile omului, incat iși lua inima-n dinti și urca ferm și sigur pe sine.„ Sa traiesti, tata! Dar ce ti-a luat atat de mult? Vrei sa auzi clopotul indeaproape? Vino, daca te tin urechile!”

clopot

Inainte sa puna insa vreo intrebare, Aurel iși scutura uimirea pe fiecare bucatica de bronz, pe fiecare filigran de metal aurit, pe steagul tricolor care îi amintea de povestile bunei, și orice vorba primita de la nea Ene, nu mai putea sa-l faca sa iasa din starea aia de admiratie muta. Se ridica incet, in turla, si privi măretia locului. Nu avea decat 10 ani, dar iși spuse in gand ca ceva mai impresionant nu vazuse. A impânzit cu arderea ochilor lui albastri fiecare particica în stropi de bucurie rara. Peste multi ani, gandul i se rearanjă in minte și concluzia îi rămăsese aceiași, doar ca acum îi daduse nume de rai satesc. Nea Ene, îi arata punctele strategice ale satului, de dincolo de biserica, dreapta și stanga. In dreapta, undeva spre padure, se vedea ceva alb, cu niste cruci mici, intr-o imprejmuire ciudata, și nu, nu era cimitirul. Avea sa afle că se numeste lazaret și că pe vremuri, cand oamenii veneau in comert, acolo au sfarsit in povesti despre care inca se vorbeste cu teama, de frica unor boli contagioase cu nume de nerostit. „Să nu deranjăm spiritele celor duși!”, bodogănea uneori bunica. Moara veche se mai zarea in valtori și stana lui nea Vasile era ca o parere.  Dar el nu asta voia sa afle. El voia sa stie cum vorbeste lumii…clopotul. Dar ca intr-o justitie divina, nea Ene se ridica din locul lui și porni la amintit ca slujba s-a terminat și ca mos Costache se va indrepta spre locul de veci.

Nu i-a mai spus nimeni cuvinte. Le-a aflat singur, incetul cu incetul, prin fiecare trecere de duminica sau de sarbatoare, de tristete sau de primejdie, caci  cum va spuneam i-a fost dat lui Aurel sa auda și glasul clopotului anunțând flăcări mistuitoare. Acolo, copilul și-a ingenuncheat sufletul, iar plansul mămucii l-a contopit in amintirile lui, ca un mozaic complet, cu imagini și sunete in care Dumnezeu i-a vorbit de dincolo de deal, dincolo de biserica. Uneori, cand aude un clopot, și acum mare, inca incearca sa deslușeasca vestile cerului. Poate de aceea nu-i e frica de tunet sau de ploaie, caci stie de la buna lui cu nume de floare ca sunt semne de citit cu sufletul, iar el, care a văzut cum arata raiul, nu poate citi decat ca totul e trecator, dar depinde de tine cu ce vrei sa ramai: cu spaime sau siguranta. Siguranta ca poți auzi, chiar și intr-un final, glasul lui Dumnezeu.

satArticolul e scris pentru clubul celor 12 cuvinte, iar pentru duzina de cuvinte cred ca au mai scris și alții pe care îi găsiți aici, in tabelul lui Eddie. Cuvintele cu ajutorul carora textul meu a luat această direcție sunt: secretul, alambicat, zebra, varsat, justitie, impanzit, sacrament, rocada, mozaic, lazaret, cipilica, fuziona.

Omul furtună, cântec-descântec

Pe cer apăru un fulger atat de evident incat aveai impresia ca Dumnezeu a tăiat văzduhul cu un bisturiu nevăzut, lăsând loc luminilor sa se întretaie și sa se imbine intre ele. Negru cu violet, albastru cu sclipiri aurii, argintiul de otel al fulgerului cu irizări de verde apărute de nicăieri, toate se îmbinau în treceri de o clipă care păreau eternități in frantura mea de inimă. Furtuna părea ca iși asterne cartier general peste pădure și munți. Copacii se aplecau în tânguiri gălăgioase, păstrându-și, totuși, demnitatea, prin tulpinile care se impotriveau  trăgând, parcă, totul, inapoi, cu fire invizibile.

Era cumplit sa ne știm atât de aproape de locul sigur și totuși atât de departe cu fiecare scâncet și bocet de frunze. Nu păream prea curajoasa, dar nu era timp de introspecții și visare. O transpirație rece mă cuprinsese, iar eu mulțumeam in gand pentru inspiratia pe care o avusesem cand mi-am luat, peste tricou, un hanorac cu gluga. Initial, am crezut ca vesta imi va fi suficienta. Vara inselătoare. Nimic nu a prezis drama cerului, nici măcar prin prognoze mai mult sau mai puțin credibile.

Din rucsacul mititel, companionul meu scoase ceva ce semăna mai mult cu un halat decat cu vreo pelerina de ploaie, cum îi spunea el. Drept, alb, lucios și cu o gluga ca a unui oblio rătăcit. Simțindu-mi ochii mustrători, vizavi de acel ”hai la plimbare” pe care-l primisem de dimineata, imi confirma in trei cuvinte seci ca poarta mereu cu el țolul acela impermeabil. Mi-l oferi, dar îi refuz șpaga lui de ocazie, tulburata de alte ganduri. In definitiv, nu trebuia sa ma imbuneze cu nimic, aveam o stare de spirit buna, chiar daca nu mă incanta deloc ideea ca voi fi plânsă de ploaie. Incaltarile mele nu erau cele mai solide și nu mă vedeam înămolita pana peste cap, cărand după mine pământul padurii. Deja talpile bocancilor aveau o mâzgă nepotrivita, o cremă fină ce se prinsese zdravăn pe zimții proeminenti, culeasa de pe crengile jilave pe care tot călcam.

Când auzeam trosnetul acela sub pașii noștri, din ce in ce mai grabiți, tresaream a neplăcere și a teamă instinctiva.  Dar ploaia inca nu se porni cu totul, ci doar preludiul ei, ca un recviem solitar, ne făcea să acceleram mersul. Nu mă inspăimanta faptul ca eram in pădure, cat ideea ca in cateva minute am fi ajuns in zona deschisa, fara arbori, fara pavaza, fara adăpost. De acolo, am fi ajuns tare repede, insa, eu nu ma vedeam, in furtuna aceea, ținta ploii și a nebuniei cerului. Cate un strop, care-mi parea cat o boaba de strugure, imi atingea fruntea și mă scutura din temelii. Nu se vedea pe fața mea nicio neplăcere.   

M-am prins de bărbatul de langa mine cu o strangere curata si ferma, care sa-l convinga ca am siguranța ca vom ajunge inainte ca furtuna sa-și faca de cap. Cand am vazut ca trecem de cariera de piatra si de singurul stejar solitar din vale, am rasuflat usurata, insa prea devreme cu bucuria mea.  Vedeam cantonul, bariera, semnul cu pisica neagra de pe casa, dar picioarele nu păreau a inainta cu viteza dorita. Ploaia veni brutal și sadic peste noi.  Ne cumprinse din toate părțile intr-o secunda. Avea forta si putere sfașiind, parca, fiecare bucata din noi. Nu mai traisem niciodata acea senzatie. Aveam nevoie de ceva care sa ne adune și, cumva, toata frumusetea locurilor vazute, cascadele lăsate în spate, vegetatia, florile, sunetul padurii păreau, insa, sa ne ajute sa nu ne copleseasca uratul negru si turbat. Meritase sa ne bucuram de fiecare imagine chiar dacă acum plăteam tribut muntelui prin fiecare picătură simțită.

Ne impiedicam de frunze, ca de niste alge in marginea mării. Pareau multe și parca voiau toate sa le luam cu noi. Doamne, si in toata acea pustietate, in acel nenoroc cu tubulaturi de fulgere neostoite, o caruta cu un cal, ce lucea sub picurii de ploaie, apăru ca de nicaieri. Cu ochii tot in pamant nu am vazut de unde se ivi. Părea o piesă   desprinsa din basmele cu haiduci.  Mai intai am auzit-o și apoi vazut-o. Un chiuit ca de bucurie ne facu sa ne intoarcem: un tanar cu o piele albă, bronzata și niste plete cat sa-l poti invidia putin pentru ele, cu o camasa  alba descheiata total, era ridicat in picioare și striga cat il tineau plamanii, ca intr-un cântec-descântec : ”Hai, ploaie, hai! Tu mă cauti, eu te tai! Hei, Doamne, vin! Tu mai ține-o doar puțin!”

Surprinsa, m-am dat deoparte, incercand sa trag cat mai mult gluga, cat sa pot retine fiecare amănunt din intamplarea ce părea sa indulceasca nepotrivirea in care mă aflam. Dar in acel moment, revelatia mea fusese maxima. M-am detasat, o clipa, și am derulat tot frumosul și ineditul excursiei ad hoc. Nu cred ca daca as fi auzit prognoza cu o ploaie probabila m-as mai fi riscat, ca la loz in plic, in vreo aventura de acest gen. Si in acest mod  am aflat  că ceea ce stim noi despre o furtuna, oricat de grandios ar părea, pălește sub maiestuozitatea dezlănțuirii naturii. Părea ca plange cerul și canta padurea, că auzi tobe bătute din nori nervoși și vedeai raul dând forfote nebănuite. Fiecare pas era o nota muzicala in plus, iar orice creanga rupta daruia sunet desavarsit. Spectacolul de pe cer era, insa, baza perfecta pe care nu o voi uita niciodata.

Cu o miscare de care nu mă stiam in stare, am fost ca si urcata in caruta omului ce părea ca venea din breasla salvatorilor trimisi de Dumnezeu și care, parcă, ar fi avut puterea oamenilor de demult care chemau și alungau ploile, in rugăciuni de ei stiute. Nu se mira de noi, ne zambi și isi continua recitalul : ”Dii, Aloe, dii tată, du-ne repede, degrabă!!” Și căluțul părea că fuge cu aripi de inger, părea inorog și basm scurtand drumul ca intr-o clipita și lasandu-ne muti de uimire.

A fost inorog și basm, oricum. Mi-a fost și imi va fi, și n-am sa uit cum, din cantonul in care am reusit sa ne adapostim și care  avea ca paratrăznet o pisica neagra, il priveam ducandu-și Harap Albul poet: Dii, căluț, fugi furtună! Hai sa vina vremea bună! Dii, căluț, du-mă acasă, la copil și la nevasta! Hai caluț, haide zmeu! Multumim lui Dumnezeu!”

Ploaia nu mai conta. O cantase și o descântase omul furtuna! Eu doar îi mulțumeam Cerului, cu aburi de cuvinte, și cu un semn firesc, semnul Crucii, ca sunt la adăpost, privind cum se depărtează un om, o căruță, un căluț cu aripi nevăzute, o poveste trăită cu inima, mintea și cu Dumnezeu alături.

Prin duzina de cuvinte: halat, mazga,plic, pisica,alge , crema , aloe, bisturiu, spaga, transpiratie, tricou, breasla, am adus cea mai impresionanta furtuna din viața mea. In tabelul gazduit de Eddie veți gasi si alte interpretari ale acestor cuvinte. Va invit cu drag.

ploaie

Colierul talisman

Azi dimineață, mi-am imbracat sacoul verde, cel cu epoleti, sacoul-colonel, cum îi spun eu. Mi-am pus un tricou alb, cu mâneci lungi și cu guler de domnișoară. Nu știți cum e acela? Uf, de ăla școlăresc, rotunjit unde ar trebui sa-și primească sărutul unei funde albastre. Mi-am atarnat singurul colier talisman pe care il am. Am multe coliere, dar doar unul poartă acest nume. L-am gasit in noiembrie 2004, pe o strada, in Italia. Era 16 noiembrie. Stiti cand e născut sotul meu? Da, pe 16 noiembrie. Doar ca eu nu stiam atunci nici de data, nici pe cel care urma sa-mi fie sot, nu știam nici daca sa ma bucur, ca am gasit frumusetea aceea de cruce de argint, altfel decât îmi spunea sufletul meu de femeie rătăcitoare. Nu, nu a fost nici coincidență, nici aliniere de planete, nici vrajă, nu am făcut vreo magie, n-am băut nicio poțiune  făcută într-un ceaun de vreo vrăjitoare amatoare, care să mă facă să cer acest lucru și nici zâne cu baghetă magică nu intalnisem in drumul meu. Am realizat atat de tarziu acest lucru încât nu mi-a creat vreun sentiment aparte. Și bine am făcut, altfel toată întâmplarea aceasta m-ar fi făcut să par a fi lipsită de rațiune. Totuși, nu am putut sări peste acest amănunt pe care l-am realizat la ceva vreme după ce l-am întâlnit pe EL.

În ziua cand l-am găsit mă plimbasem 4 ore în neștire, într-un orășel pe care voiam să-l descopăr, dar din cauza urletului din mine nu reușeam decât să mă învârt pe aceleasi străzi, căutând o imagine nouă, un amănunt deosebit, un semn că am sărit peste, cu privirea. Zilnic, o vreme, mi-am petrecut timpul încercând să adun impresii despre oameni și locuri dintr-o Italie care se reducea la un oraș mititel de pe lângă Bologna. Dincolo de istoria care vorbea prin vestigii, grădini, un castel și alte semne evidente, amănuntele erau cele care mă fascinau. Nu eram turist, eram o rătăcită. Latura asta mi-am păstrat-o oricum, pentru că in excursii sau vacante, puținele excursii și vacanțe, amănuntele localnicilor mă atrag foarte tare sau la fel de tare ca cele înscrise pe un ghid oficial.

 Scormoneam pe ziduri de cărămidă roșie ca pe un puzzle deja plin, dar pe care se gresise o imagine. Incepuse sa picure, mall-ul care mă putea adăposti era mult prea departe și, până la urmă, niște picuri nu omoraseră pe nimeni, asa ca m-am lipsit de doi euro imprumutati din scrumiera cuiva- care sigur nu le-ar fi simțit lipsa- și mi-am cumpărat o umbrelă mică și roz, cu un dragon albastru, sa nu uit ca magazinele chinezesti nu sunt doar in Romania și pe care puteam sa o iau cu mine, in poșeta, la fiecare ieșire. Purtam părul scurt, intr-o tunsoare atat de nereușită, de parcă bretonul imi era la spate și fruntea ciuntă.  Cu toate astea lumea mă intreba daca sunt franțuzoaica. Zambeam amar, dând din mână a lehamite, eram prea matură ca să înghit ceva care m-ar fi debusolat oricum, la o mică neatenție.   Nu mă plăceam, eram ca un stalp de telegraf, imbracat cu jeanși albicioși și o geacă neagră lucioasă. Imi trecuse prin cap ca niste suvite roscalii mi-ar da un aer tres chic, dar sfarsisem in a primi o paloare supremă,  numai bună sa scrie pe fața mea …sunt nehotarata, indecisa și nefericita. Incercam marea cu degetul și nu-mi placea ce simteam. Lumea aceea prin care treceam părea prietenoasă dar rece.

Cu ochii printre pietrele de granit prin care imi treceam ciocatele mele albăstrui, cu ploaia companion de plimbare tomnatică, observ ceva lucitor, lângă un stâlp plin cu afișe sfâșiate de vreme. Mă aplec și rămân uimită. Un șnur uzat, dar inca functional, avea cea mai frumoasa cruce stilizata, pe care am indragit-o din primul moment. Am ridicat-o cu teamă și am rămas, cred,  cinci minute cu ochii pironiți pe ea, fără să îmi mut privirea si fără să mă gândesc că ar fi a cuiva. Ca un făcut, prin dantelăriile ei, observam sau poate doar mintea mea voia sa vada asta litera A.

crucea it

Parcă mă aștepta. Acolo, in capătul unei piete largi, unde domnea o catedrală pe care cu greu mi-o amintesc, asimilând-o cu alte imagini care au venit peste mine, in timp. Sunt sigură, însă, că aș recunoaste-o imediat, prea a fost prima oară când m-au impresionat lumânările acelea lungi și albe, aprinse toate sub o Madonnă cu aer trist. Am pășit pe un gang, am pus cu grijă colierul in geantă și am mai scos doi euro, tot din scrumiera omului, ce credeati?,  pentru o cupă de inghetata de ciocolata de la gelateria din fata magazinului acela chinezesc. O cupă, mai mult nu-mi permiteam. Scurtez drumul prin fața unui restaurant cu specific argentinian, cred, unde o tufă de iederă sălbatică mi-a furat inima cat timp mi-am plimbat picioarele prin acele locuri. Obosesc brusc.

Cand mă uit in spate, realizez cat de multe s-au schimbat. Purtam după mine o cărămidă de telefon, pe care mi-a dat-o prietenul gazdelor, cu care nu stiam nici cum sa umblu și mă multumeam sa raspund, daca cumva cei la care locuiam iși faceau griji pentru mine. Supermarket vazusem doar cu puțin timp in urmă, la fel și mall. Nu vreau sa contabilizez  cate nu stiam inca, mi-e rușine sa spun, dar cred ca niciun mail nu știam a da, iar de calculator nici nu se punea problema. Eram omul care iși trăise viața într-un laborator dentar, de 10 metri pătrați, din care parcă evadasem ca dintr-o ocnă autoimpusă. Am mai spus toate acestea, dar cum sunt legate intre ele nu strica sa amintesc.

Pe banca de lângă restaurantul argentinian, cu iederă sălbatică, m-am asezat, uitandu-mă ca mai am o ora si jumătate de pierdut. La blocul vecin, o fata, mulatra, impărtea pliante publicitare. Avea o privire de parca o hăituia cineva și m-a lovit in stomac acea imagine. Ca un făcut, de  mine s-a apropiat tot un black man. Înalt, masiv, imbracat cu un trening de culoare inchisa, ingrijit, cu cea mai blândă privire posibilă, îndreptă spre mine un set de ciorapi bărbătești. Când am văzut gestul bărbatului, am pufnit intr-un ras incat nu mă puteam opri, făcându-l și pe el, poate, să realizeze cât de nepotrivită eram ca client. A început să râdă, relaxat, prăbușindu-se pe banca mea, emanând un aer cu o autoironie de care inca ma distram copios. Parcă-și spunea: ”Sunt cel mai neinspirat vânzător stradal!” Eu nu eram in stare sa imi cumpăr inca o cupă de inghetata, dar sa ma gandesc la ciorapi sau alte bazaconii!

Fusesem avertizată să stau deoparte de ei, să am grijă să nu interacționez cumva și mi se arătase chiar și blocul unde trăia majoritatea, undeva lângă gară, ca un adevărat pericol pe care ar fi fost bine sa-l ocolesc. Sincer, nici nu-mi pusesem problema că as putea intra in vorba cu vreunul dintre ei; de fapt, evitam sa vorbesc cu orice om strain, chiar de era sa-l aud pronuntand cuvintele in română. Asta chiar s-a intamplat sa aud, caci nu departe de locul in care imi odihneam gandurile, era parcul unde se intalneau extra comunitarii, cum ne numeau pe atunci, de parcă eram cățelușii pe care azi îi hăituiesc unii-alții.

Nu sunt rea, asta era realitatea, asa cum realitatea era că eu nu aveam cum sa ajung acolo daca nu aș fi avut norocul sa primesc invitație, bani și chemare scrisă din partea unui cetățean italian. A fost una din acele experiențe care m-au marcat, din care greu scot toate amănuntele dar pe care o voi păstra in suflet ca pe una din cele mai frumoase, ciudate și dureroase intamplari din viata mea. Dureros in tot angrenajul acela nu era decat felul meu de a fi, pentru ca, de atunci, visez sa ma pot reintoarce  sa bantui prin acele locuri cu omul meu de mână, bucuroasa ca-mi pot permite asta singură, fără să fiu nevoita să depind de alți oameni și fericita ca pot impărtăși cu cineva drag impresii despre o lume străină, dar care mi-a fost alinare timp de o lună de zile prin pietre, ziduri, magazine, vitrine la care priveam ca în fetița cu chibriturile și prin arome de lume pe care nu mi-o puteam apropia.

Crucea mea talisman îmi amintește de această experiență despre care sper să vă mai povestesc. Deocamdată, rămân în locul cu iederă sălbatică într-o discuție francezo-englezo-italiană cu omul care, fără să știe, m-a ajutat să mă văd plină de posibilități, de viață, de speranță. Am pus vedetele noastre: ratiune, sentiment, vraja, bagheta, ceaun, matura, colonel, magie, planete, dragon, potiune, talisman, din duzina de cuvinte într-o amintire care mie imi e tare dragă și despre care sper să mai pot vorbi și de acum incolo. In tabelul lui Eddie veți găsi și alte interpretari ale acestor cuvinte, mai ales una care mie mi-a părut o reușită carte de vizită pentru niște bloguri pe care scriitoarea Ana Veronica Mircea le-a adus împreună într-o originală scriere. Sper să vă placă.

MEDALION-CRUCEA-CRUCIATILOR

                                                                       va urma

.

Și stelele pier

Pe strada cu doi arini locuia el. Înalt, falnic, cu o frunte lată, cu părul dat pe spate într-o freză studiată, aparent neglijent, mustăcios, ochios din cale afară, cu ochelarii gen aviator veșnic așezati pe nas, puțin mai jos decât era firesc, cu mersul  apăsat și gesturi largi, ample, elegante, cu cămășile lui albe, impecabile, cu guler tare, înalt, cu butoni, mereu cu butoni, desi rar purta sacou și geaca de piele îi era mult mai potrivită, era o legendă vie a cartierului.

Stația de autobuz era la vreo sută de metri de casa lui, iar noi, așezate strategic, pândeam momentul când va ieși pe poartă. Îi cunoșteam deja programul și, la ora 17 fix, il vedeai închizând poarta cu un calm desăvârșit, își lua repede o alură de pisoi zgribulit și neglijat, iși umezea buzele și pornea în josul străzii, cu mâinile în buzunare, cu umerii ridicați și cu o privire care parcă anula tot ce era în jur. Brusc, tot decorul pentru el devenea invizibil. Ne-a luat mult timp să ne dăm seama de asta, dar altfel nu ne explicam cum nu putea vedea „coincidența” aceea stranie ca de fiecare dată să ne aflăm fix în momentul când el pleca de acasă.

Nu avea mașină, dar vremurile acelea nu se măsurau în averi și proprietăți, iar diferențele le făceam greu. El oricum era actorul perfect care juca in teatrul nostru de după amiază. Avea cu aproximatie vreo treizeci de ani, poate mai puțin, dar obrazul neras și  o oboseală pe care o ghiceai ușor ca fiind instalata de mult prea multă vreme, il maturizau puțin cam tare. Ne urcam în troleibus. Noi in față, el în spate, sprijinindu-se de ultima bară, afișându-și ostentativ aerul ușor preocupat de reporter de provincie. Habar nu aveam cu ce se ocupă, dar ne făcusem tot felul de scenarii și adăugam zilnic pe fișele noastre câte o idee prinsă din zbor. Mai mereu făceam același drum. Urcam împreună, coboram împreună. Noi mergeam împleticindu-ne, printre pavajul cubic, scoțându-ne pe rând tocurile de prin crăpături, ca un cârd de gâsculițe gălăgioase și amețite de povești adolescentine. Râsetele noastre sunau ca o furtună, dar era mai degrabă într-un pahar, căci el nu părea să ne audă. Eram mici. Multe și mici.

Ajunși în centru, ne chinuiam sufletele văzând că era așteptat mai mereu de o fată. Ca un făcut, rar se întâmpla să fie aceeași, dar mai mereu ziceai că sunt balerinele din barul de noapte de la Aro Palace, locul de lux viciat al orașului. Poate că și erau, nu aveam de unde ști la vremea aceea. Uneori ne țineam după ei, dar ne întorceam pașii spre alte preocupări, sătule de stereotipia întâmplărilor. Alteori, cunoșteam locul unde avea să meargă și ne așezam, ca din întâmplare, în apropierea lui. Vocea lui nu suna deloc cum ne-o inchipuisem. Ni-l imaginasem cu un ton răgușit, și un timbru studiat; când colo suna banal și obișnuit, cu un mic defect chiar, o șâșâială dizgrațioasă care ne strica muzica. Niciuna, însă, nu vorbeam despre asta, parcă să nu-i știrbim, cumva, din farmec și glorie. Mirosea, în schimb, divin, a merișor și mosc, a chihlimbar și a toamnă caldă.

Discuțiile lui erau searbede și cu aceleasi cuvinte de flirt anost, pus  pe cuceriri  cât să ajungă zilelor din calendar, iar din balconul uneia dintre noi vedeam asta cum nu se poate mai explicit. Încet, încet, vraja lui se destrăma, deși el tot așa ieșea pe poartă cu aerul lui de actor timid, in cămășile lui albe cu butoni și ochelarii lui clasici.

Au trecut anii, vreo 10. Ne-am mutat pe rând, dar într-o zi am revenit pe strada cu cei doi arini. Mă uit la ceas și vad ca e aproape de ora 17. Ma fac ca întârzii voit, deși mașina cea roșie pe care o conduceam, la vremea aceea, mă aștepta tăcută pe partea cealaltă a drumului.  Ca un făcut, poarta se deschide, bărbatul cu obrazul neras apare. Nu mai poartă mustață, are aceeasi privire absentă, părul e destul de bogat, incă, cearcănele vorbesc, in schimb, limbi știute de noi toti. Are aceiasi ochelari tip aviator, cămașă albă și butoni. E vară și pare că zâmbește lumii. Ceva nou, îmi zic. El urcă in troleibus, eu pe usa din față. Uit de mașina mea. Cobor unde coboara el, merg cu un aer invalid, de femeie obosita, studiindu-i, insa, fiecare pas.

Ajung in centru, el se intalneste cu o fata ce pare fiica lui. Sunt stânjeniți amândoi. Se sărută la fel de stângaci, el vorbește, ea nu ascultă; el trece la artileria de bărbat seducător, ea parcă nu vede. Ea se ridica, spune ceva, el rămâne. Cu un aer resemnat comandă:

100 de vodcă, te rog!

-Ce-i, bre, nea Vali, nu-ți mai ies combinațiile?

Bărbatul zâmbește amar, eu îmi beau cafeaua, mă ridic și plec. În ziua aceea, le-am trimis fetelor și ultima filă din jurnalul nostru de adolescente îndrăgostite de o himeră de bărbat: ”Și stelele pier, dragile mele! Chiar și cele de pe strada cu doi arini. Deși trăiesc, au pierit în imaginațiile noastre bântuite de cămașa albă cu butoni!”

merisor

O provocare de luni și o duzină de cuvinte din cadrul clubului celor 12 cuvinte, cu ediția 69, m-au făcut să scot de la naftalină o poveste cu vechime. Câte conexiuni poate face, uneori, un singur cuvânt. N-am să vă spun care a fost cel cu factor declanșator, dar tare mă bucur de amintirea mea. În tabelul lui Eddie veți găsi și alte scrieri. Vă invit.