O zi cu tata

Printre ultimele mele amintiri memorabile cu tata stă una, aşa, la loc de cinste, de parcă a urcat pe vârful munţilor cu lucruri deosebite, s-a ascuns într-o stea şi nu mai vrea să coboare, deloc, de acolo. Soarbe din nectarul unei zile de toamne autentice, prinde culoare din rugina frunzelor, adună miros de castane coapte, astfel încât, ea, amintirea, devine dulce, dulce amăruie şi mi se topeşte în suflet, ca un gând fugar, ca un şuier de vânt nostalgic, ce învârte morişca lacrimilor nevăzute, aşternându-se, în final, pe o coală albă de hârtie într-o poveste cu ”a fost odată”.

A fost odată un tată, un tată ce ştia că din cornul abundenţei va pica într-o zi şi sfârşitul, pe care nu şi-l dorea, şi-l amesteca în curbe largi şi dese de viaţă care încă mai desenau, pe drumul lui aburit de vremuri, puncte de oprire. Căci mai voia multe încă. Multe. Avea acelaşi aer ştiut, încăpăţânat, cu o sete nebună să afle, să ştie, să vadă. Orice s-ar putea spune despre tatăl meu, dar că a fost static, în niciun caz.

Aşadar, în ultima toamnă a vieţii sale, când avea doar 65 de ani, tata ne-a rugat să-l ducem la Peleş. Ne-am mirat puţin, foarte puţin, însă ne-am bucurat enorm. Am urcat în tărtăcuţa noastră de maşină, de pe atunci, şi am plecat spre Sinaia. Am nimerit în plin festival al castanelor, cred că era Sinaia Forever, sau cam aşa ceva, cu lume multă şi aer de sărbătoare, cu mese scoase în plin centru al oraşului, corturi largi şi o scenă imensă. Aerul călduţ de septembrie ne gâdila simţurile şi, cel puţin mie, îmi dădea o fericire imensă. De multe ori am mers pe lângă tata, ca şi când aş fi călcat pe teren minat. Avea mereu acel aer ambiguu, cu o dispoziţie care, adeseori, i se schimba dacă nu erai foarte atent la ce spui, dar mai ales la ce spunea el.În ziua aceea, tata nu avea nimic din toate astea.

Am parcat pe o strada micuţă, în pantă, lângă o casă bijuterie, cu veştmânt verde de iederă sălbatică. Amândoi iubeam casele cu povești din frunze și cărămida veche și arsă a acestora din care citeam istorii și întâmplări nepovestite de nimeni. Am urcat pe o cărăruie, spre Peleş, până am dat de comercianţi ambulanţi. L-am privit pe tata cum mângâia discret un covor oltenesc, cum bătea din picior ritmul omului cu muzicuta si acordeon, cum se plia printre turiştii de ocazie şi cum mă căuta disperat din priviri la fiecare depărtare. S-a răţoit la un nene care vindea ultimii porumbi ai sezonului. Era copt şi tata nu rezista aromei. L-am auzit cum întreabă preţul şi cum cei 10 lei i s-a părut jaf la drum mare. Am scos bănuţii, dar mi-a interzis total să îmbogăţesc omul care, zicea el, nu îi părea să fi ştiut vreodată ce înseamnă dormitul în lan de porumb şi în brazda de pepeni ca să poată cere acel preţ. N-a avut, în schimb, nici o obiecţie când am făcut popas la cofetăria din apropierea castelului de  unde am luat  trei capuccino şi două coniace în pahare calde, cu brobonele de zahăr pe gura paharelor, ca o dulce marmorare, semn că tata avea principii, nicidecum zgârcenie aparentă.

Castelul era închis, din păcate, iar noi am fost nevoiţi a ne întoarce în centru, într-o plimbare pe care mintea şi sufletul meu a absorbit-o în totalitate, încât, de multe ori, când închid ochii, mă văd colindând cărări de munte ţinându-mi de mănă cele două iubiri masculine: tata şi soţul. Păşeam, privind cu grijă către tata, ştiindu-l deloc în forţă deplină, stăruind cu privirea pe faţa lui şi sorbind cuvintele care, de data aceea, erau noi, într-o poveste ce-l marca, de o vreme. Ca un facut, la un an după acea tulburare de nesiguranțe, lucrurile se rezolvasera, de parca el dăduse rezultatul, dar de acolo de Sus, dintr-o altă dimensiune.

Undeva o barieră nefirească, la propriu, ne-a limitat drumul, moment în care am zis aşa, discret, ca pentru mine, încercand sa imprim un aer firesc întâmplării: ”-Uite-o pe Mirabela Dauer!”

Supărat că nu o poate vedea din faţă, tata se desprinde de noi, o ia la pas mărit, o depășește pe artistă pe care încearcă să nu o privească insistent, apoi se întoarce ca şi când nimeni nu avea cum să vadă asta, şi o tinteşte cu fulgerele ochilor lui pe cântăreaţa noastră, care-şi vedea nestingherita de drum, nebănuind o clipă bucuria din sufletului omului furtună: „Straşnică femeie şi foarte… tânără !”, spune tata cu aer victorios şi mulţumit, făcându-ne semn să plecăm spre maşină.

În seara aceea l-am văzut pe tata flirtând încă, scoţând la înaintare toate complimentele din dotarea unui bărbat care nu a putut rezista niciodată sexului frumos. Ne întâlnisem cu o prietenă; dar cel mai plăcut lucru, care s-a aşezat ca o pecete pe sufletul meu, a fost faptul că, în timpul plimbării, printre foşnete de pădure, cântece de festival şi rumoare de oameni care sărbătoreau toamna şi darurile ei, tata îmi săruta din când în când mâna, spunând cum numai el ştia a o spune: ”Fetiţa mea!”

Ştiu că nu-i toamnă, dar mi-e dor de Peleş şi de tata…

Draga mea, Carmen, aceasta este tot o duzină întârziată. Iţi mulţumesc pentru unul din cele mai frumoase comentarii lăsate pentru mine în articolul tău şi da, uite, din nou, dovada că acest club al celor 12 cuvinte îmi e colac de salvare şi motiv de revenire pe un blog pe care, altfel, s-ar aşterne praful, cum spun mereu. Cuvintele vedetă, ajutoarele de nădejde ale acestei scrieri, sunt:”incapatinat, stea, aburit, morisca, ambiguu, cornul, suier, curbe, marmorare, fugar, rugina, soarbe ”. În tabelul găzduit de Eddie, veţi găsi, cu siguranţă, oameni mai inspiraţi şi, poate, texte mai literare. Eu am avut …… doar o zi cu tata.

Crăciunul tatei

  • Stătea lipită de telefon ca un  câine alungat de stăpân şi primit mai din milă înapoi, dar nebăgat în seamă deloc. Zi după zi, aştepta ca de la firul celălalt să audă vocea celui care o adusese în viaţa lui, îi făcuse doi copii şi încercase să îi dăruiască o viaţă fără lipsuri sau, măcar, cu griji puţine pentru cele două fete. Trecuse un an de zile de când nu ieşise din casă decât dacă era mare nevoie. Dacă atunci ar fi sunat telefonul şi ea nu era acasă? Nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Degeaba auzea din toate părţile că el ar putea fi mort, inima ei spunea că nu era vorba despre asta, că ceva se întâmplase, altfel cineva ar fi anunţat-o şi pe ea, ori că era bine, ori că era rău.

 

  • Cele două fete suportau diferit povestea: una era atât de devastată încât refuza să-şi pună întrebarea: mai e sau nu şi trăia fiecare zi cu speranţă, dar fără a se gândi la asta. Nu ştiu cum reuşea. Cealaltă trăia într-o lume a dezamăgirii deja şi asta nu ar fi fost decât încă o fatalitate pentru ea, personal. Telefonul nu suna, zilele se scurgeau la fel, lacrimile se înnodau în barbă în fiecare zi. Şi le ştergea doar în prezenţa celorlalţi. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a şti, totuşi, că ochii ei păstrau durerea la vedere. De ce vorbesc despre mama şi despre noi ca despre nişte personaje nu ştiu. Ştiu doar că această poveste va fi despre perioada cea mai grea a familiei mele.

 

  • Tata rămăsese şomer la 54 de ani, când nimic nu prevestea asta şi în nişte condiţii deloc măgulitoare pentru el. Era de neacceptat. Toată viaţa muncise în trustul care acum se descotorosea de toţi cei care nu mai aveau vârste potrivite. El care muncea acolo, muncea în particular, muncea tot timpul lui, nu concepea să rămână aşa, fără scopul vieţii lui. Nici măcar nu ştia cum să stea degeaba. Era un om teribil de orgolios şi credea în forţele proprii mai mult decât o făceam noi la vârstele noastre tinere. Nu s-a lăsat. A bătut la toate uşile, a căutat orice firmă care i-ar fi oferit o slujbă, ca până la urmă să ajungă în Israel cu o firmă fantomă. Cum a păşit acolo, i-au confiscat paşaportul şi l-au pus să muncească precum sclavii, într-o fabrică unde se vopseau utilaje. Nu a crâcnit. A realizat repede, în schimb, că banii primiţi erau insuficienţi; dar cum încerca să-şi ceară drepturile auzea:”Taci, moşule, că te trimitem imediat în România!”

 

  • Tata îşi înghiţea lacrimile, suspinele şi neputinţele, dar cu ochii nu scăpa nicio ocazie să poată ieşi din coşmarul în care intrase. Nu ştia să se roage. Icoanele lui rămăseseră acasă: trei chipuri de femei erau tot în ce mai credea el, atunci. Şi în Maica Domnului, la care se închina pe furiş. Cumva a fugit din localitatea respectivă, undeva la Haifa. Nu mă voi lungi, deşi ar merita ca unele poveşti să iasă din anonimatul în care le-am ascuns atâta vreme. Indiferent de cine îl chema la lucru, era primul care se oferea. În el se dădea o bătălie teribilă, între a se întoarce acasă mulţumit, cumva, de cât agonisise după un an şi ceva, şi gândul că acolo îl aşteaptă nimicul. Profesia lui era înlocuita de modernul apărut peste noapte; afaceri nu ştia să facă, încredere în oameni nu avea deloc. Ce ar fi făcut? Să se înveţe de la 56 de ani cu ideea de pensionar? Nu! Sub nicio forma!

 

  • Neavând acte nu putea trimite un leu acasă. Baraca unde locuia cu multe alte persoane nu era deloc sigură. Îşi înfăşura banii cu banda adezivă în jurul corpului şi, asa camuflat, pleca la muncă. Până într-o zi de dinainte de Crăciun. Atunci se întâmplă nenorocirea. Doi tineri, ştim noi de ce etnie, nu mai e cazul să amintesc, erau repartizaţi la un fel de lucru particular împreună cu tata. Evreul care îi angajase nu trecea zilnic pe acolo. Respectivii şi-au zis că e momentul să-l jupoaie de ceva gologani pe „bătrân”; iar dacă la început l-au tachinat doar, îndârjirea cu care acesta se apăra le-au creat suspiciuni. L-au bătut până aproape de comă, luându-i toată agoniseala, spre marea lor surpriză: 10. 000 de dolari. Au dispărut lăsându-l ca şi mort, nemaifiind găsiţi niciodată.
  • Nu ştiu ce a fost în capul tatălui meu ţinând atâţia bani la el. Nu ştiu dacă faptul că nu avea acte era suficient să îl facă să nu trimită bani acasă, dar ştiu că, dacă nu era Crăciunul, tatăl meu nu ar mai fi fost găsit în viaţă. A dat peste el omul  care îl angajase. L-a găsit pe tata agonizând şi doar o minune, plus credinţa lui că ne va mai revedea vreodată, l-au făcut să iasă din comă după câteva zile. În timpul ăsta noi nu ştiam nimic. El nu suna, vreun cunoscut nici atât; timpul trecea amar şi dureros, iar mama era o Penelopă care nu ţesea pânză ci doar speranţe că bărbatul ei trăieşte. Orice i-aş fi spus, chiar de moarte, ea credea în ideea că sigur se va întâmpla o minune.

 

  • Minunea a venit, dar nu cum ne aşteptam noi. La un an, aproape, timp în care, ruşinat şi cu minţile rătăcite, nu s-a lăsat până nu şi-a strâns suma la loc. Doar că îşi învăţase lecţia. I-a trimis puţin câte puţin acasă prin diferite persoane. Neîncrederea lui se sfârşea acolo unde trebuia sa aibă încredere, vrei-nu vrei.

 

  • Ah, dar telefonul! Telefonul acela dat după aproape un an, miracolul şi minunea aşteptată de mama, avea tot parfum de Crăciun şi aer de credinţă autentică între doi soţi legaţi cu fire invizibile de iubire dar cu hotărâri ce le vor marca vieţile chiar şi după ce s-a produs, într-un sfârşit întâlnirea lor, tot într-un ceas de iarnă. Niciodată Crăciunul nu a mai fost liniştit. În fiecare an erau lacrimi, iar în cameră plutea miros de brad şi amintiri dureroase, presărate cu iubire. Mâinile celor doi părinţi ai mei se întâlneau  în siguranţă, în sclipiri de îngeri trimişi să-i reunească, ca răsplată pentru o femeie care credea în bărbatul ei până la capăt.

 

  • Acum, în schimb, pentru noi, când casa se umple de miros de cozonac, brad şi sarmale, lumânarea pe care o aprindem pentru tata are mirosul unui Crăciun în care l-a iubit Dumnezeu cât să ni-l mai dăruiască o vreme.

 

  •  Nu totdeauna Craciunul e liniştit şi plin de belşug sau cu oameni aproape, pentru mulţi dintre noi, dar cu siguranţă are aceeasi semnificatie a iubirii şi speranţei dăruite  şi depinde de noi cat putem aşeza in inimi din aceasta iubire. Acum ştiu asta, dar n-am ştiut-o totdeauna. Vă doresc zile de poveste! La mulți ani!

octombrie 2013

Postarea participa la Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela. Tema este Parfumul credintei si a fost propus de Diana.

UE şi viaţa la ţară

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.  Viaţa continuă….

Îmi cer scuze pentru lungimea textului dar nu am putut sa-l fragmentez…

Ba contează!

Vremuri ciudate, anotimp atipic ce se zbate prin gânduri pierdute şi iese la liman în timp incert astupat de ploi şi de raze de soare stinghere ce se luptă pentru o tainică supremaţie. Au pierdut din start de când joaca a fost dictată sec şi fără comentarii: ”E timpul ploii, anotimpul nu contează!

Ba contează! aş spune eu cu glasul meu văratic dar stins, fără putere, fără ecou. Ar fi chiar vindecător acest anotimp al soarelui strălucitor, al căldurii sacre, dar obişnuite; al vacanţelor cu paşi pierduţi prin nisipul uitat de aproape un an. Şi totuşi, totul îmi e potrivnic: vremea, anotimpul, timpul, zilele, dar mai ales… neprevăzutul.

De ceva vreme tac, iar viaţa reală pare ca o nălucire cu trup de fata morgana. Nimic nu se conturează perfect. La începutul lunii iulie priveam lucrurile cu detaşare, mulţumită de cum se amestecau esenţele unor hotărâri care, în putin timp, mi-au părut mici premoniţii, de parcă un Alchimist, ce doza cumva bucuriile cu tristeţile, era mai prezent ca niciodată. Sora mea, într-un moment ce mi-a părut o alipire a inconştienţei la spiritul ei practic, a hotărât să-i îndeplinească bunicului nostru o dorinţă mai veche, devenită teribil de actuală. Îşi dorea să vadă Braşovul. Din nou, după multă vreme. Braşovul unei vârste cu paşi mici şi cu sunete surde, cu încăpăţânare molcomă şi mofturi mai mult sau mai puţin deranjante, Braşovul nepoatelor, de data asta, sau al celor 85 de ani ce tocmai stăteau să se aşeze pe tâmplele lui de moşneguţ cu păr alb, vopsit natural tot de timpul ce parcă trecea din ce în ce mai repede.

Dar timpul s-a aşezat pe marginea drumului, a derulat repede trei săptămâni de aventură, mi-a aşezat în suflet gânduri simple de viitoare poveşti, rămase acum nescrise, şi s-a sucit repede într-o buclă aniversară. Tataia făcea 85 de ani, într-un 10 iulie magic, cu aer aparent vindecător, cu repere noi şi dorinţe de viitor surprinzătoare. Ura coliviile noastre prea pompoase pentru gustul lui; ura aerul aglomerat al caselor din Schei, lipsa de intimitate,  îi era dor, în acelaşi timp, de băncuţa de la poarta larg deschisă pentru oricine, de acolo din satul lui buzoian, deşi nu părea a-i lipsi prea mult, paradoxal; dar iubea şi această nouă libertate ce i-o dădea oraşul ştiut.  Cred că îşi dorea o băncuţă nouă la porţile noastre, dar noi râdeam în barbă, ridiculizând oarecum ideea şi ne miram cât de fericit era şi cât de mult îi lipsise oraşul, noul. O  salubritate divină părea să se instaleze în sufletul şi trupul lui chinuit de dureri vechi. Nu ştiam, în schimb, că va fi o curăţenie absolută, într-un sfârşit. În seara aceea aniversară, îl vedeam asemeni unui inorog ce avea puterea de a-şi curăţi propria viaţă, de a o lua din nou de la capăt, puternic chiar în fragilitatea celor 85 de ani împliniţi.

Gata, de azi merg pe 86! Vreau să ajung la 90!, rosti cu un aer de superioritate, deşi părea oarecum naiv în demonstraţia lui ..

Stai, tataie, mai ai puţină răbdare că tocmai ce-ţi cântăm multi ani trăiască pentru cei 85 de ani!

Dar nu a mai ajuns. Tot premoniţia soră-mii a funcţionat şi s-au întors,  la două zile după, în căsuţa lui de care brusc şi sălbatic i se făcuse dor. Era mulţumit că ne văzuse locurile desăvârşirii noastre ca femei măritate, era mulţumit că  a respirat din nou aer de munte şi a fost mulţumit că a mai ajuns să vadă câte coşuri de ceapă a scos mama din grădină sau cât de mari sunt roşiile din faţa casei.

Şi totuşi vara mea ciudată a avut ultimul cuvânt. La 6 zile după aniversarea de pomină, tataia s-a desprins de lumea asta, încet, discret, cuminte ca un om ce trăise şi ultima dorinţă. 12 metri de pânză albă mi l-au coborât într-un pământ neprietenos şi jilav. Ploaia era semnul începutului de vară, era semnul sfârşitului dar doar câţiva picuri s-au încumetat să apară în acele zile. A plouat mult, în schimb, în sufletele şi pe chipurile noastre şi, ciudat, am ştiut că o dată cu el şi copilăria noastră târzie se va schimba cu plecarea ultimului bunic. De atunci imi port amintirile cu grijă şi poate va mai trece o vreme, să pot vorbi, iar, despre lucruri care au fost, până mai ieri, atat de vii, căci lipsa lui îmi pare sacră, incă.

Nu sunt tristă, lucrurile merg aşa cum e dat sa meargă; am pe buze o rugăciune, iar in inimă o lume mai goală puțin. Dar, cred, știți cum e! Dacă nu, vă invidiez! Măcar puțin..lăsați-mă să fac asta!

Rămas bun, prieten al prietenilor mei!

Tristeţea stă cu prietenii la masă,
Şi lacrimi cad pe tastaturi stinghere
De-o vreme-ncoace, de când şoapte amorţite
S-au prins prin virtual între cuvinte,
Şi şuieră o veste înnegrită
Peste duzina noastră cea cernită.
Necunoscutul astazi ne e frate
De cruce, chiar, prin texte adormite
Ce vor rămâne aicea pironite
Să ştim că dincolo de moarte
Tot ce e scris mai spune despre fapte
Ce le-a trăit ca ieri  Con’ Virusache,
Şi acum vreo şapte ceruri ne desparte!
Nu te-am ştiut nici prin cuvânt, dar am simţit
Ce om frumos ai fost, căci te-au iubit
Ai mei prieteni, duzinari de soi,
Şi vei ramâne pururi printre noi!
Pescar ai fost, te duci la alt PESCAR
Să scrii poveşti şi să i le dai ca dar.
Şi lacrimile celor dragi tu să le seci
Spunându-le că nu-i nimic…. pe veci!

Voi spune şi eu: „Rămas bun, prieten al prietenilor mei!” Duzina va fi mai săracă, şi virtualul mai puţin vesel. În tabel găsiţi ultimul salut al duzinarilor.

Sărutul meu sărat de Băragan

Cine cade azi din buzunarul amintirilor mele? Are miros de soare şi gust de pământ, are atingeri de înger şi sărut sărat de Bărăgan! Şi spunea despre ea însăşi: aud, văd şi pricep. E chiar ea: mamaia mea, cum îi spuneam noi, omul din ceruri ce ne are în pază mereu şi la care ne vom îndrepta privirea rugătoare ca la îngeraş. Bunica mea era un exemplu pentru viaţă, probabil ca mai toate bunicile pământului.
Deşteaptă nativ, cu o inteligenţă usturătoare, aş spune, nimeni nu a scăpat vreodată de intransigenţa vorbelor sale. Cu un simţ practic ieşit din comun, singură făcea şi desfăcea, bunicul meu fiind doar un simplu pion; şi nu o spun în sens rău, dar asta era realitatea. Am fost crescută de ea de la 6 luni, şi plângeam până la Mizil când eram luată la oraş de către tata.
O iubeam ca pe zâne, balauri dar şi poveştile păleau pe lângă ea.”Aud,văd şi pricep”…spunea într-o autocaracterizare, spre bătrâneţe, când tot satul se aduna la poartă să-i asculte poveştile de peste zi, când ei au fost duşi la câmp.
Cuvintele sunt puţine, personalitatea ei năucitoare,regretul că nu mai e cu mine….. imens. Şi totuşi,am avut norocul să o am alături 34 de ani, 34 de ani plini. Când trebuia să-i povesteşti ceva, nu aveam voie să trec peste introducere. Începeam tot timpul cu ceva de genul:”şi…am intrat în cameră, şi era cutare, şi cutare, care..”
Nu-i plăceau lucrurile scurtate inutil, element pe care l-am mai întâlnit doar la soţul meu. Pe el, însă, bunica mea nu l-a cunoscut. A plecat repede, cu oful neîmplinirii mele ca femeie, şi de care îi povestim cum putem de şapte ani de zile, poate ne aude şi se bucură….

Odihneşte-te în pace”sărutul meu sărat de Bărăgan!”. Te vom iubi mereu!

Mi-e dor de tine, tată!

Mi-e dor de tine, tată! Nu-mi vii în vis, nu mă mai ştii, nu vrei să treci măcar în noapte în clipe de răsfăţ? Ce te-aş mai ţine în poveşti cum îţi plăceau odată, tată! De ce n-apari măcar în steaua ce-o văd noaptea la fereastra mea, şi-mi spun timid că eşti tu? Şi că mă aperi de sus, că mă vezi, că-mi simţi tristeţea, tată!
Credeam că visele ni le dă Dumnezeu să mai simţim cumva, parcă aievea, aripi de îngeri, atingeri de om drag plecat de tot pe tărâmuri de unde nici dorul nu vine singur. Şi pe-ăla mi-l trimite Dumnezeu. Deseară voi sta iar la geam cu fruntea lipită, cum ştii tu, ca şi când ţi-ai pus obrazul lipit de obrazul meu. Nu plâng, tată! Nu plâng demult! De când mi te-ai arătat vesel şi împăcat. Şi nu mai plâng de când lumea mea e mai puţină fără tine.
De ce să plâng? Mai bine mă joc. Mă joc pe seară cu steaua ce luceşte pe cer şi-mi închipui că eşti tu. Când te-ascunzi după nori îmi spun că pleci să mai aduni poveşti, de acolo, de la Dumnezeu. Când sunt multe  stele pe cer te cred la un bairam de noapte. Ce le cânţi, tată? Romanţe sau şansonete? Mie cântă-mi cântecul ăla rusesc de mă făcea totdeauna să plâng. Nu, acum nu plâng! Ai o idee fixă că voi da apă la şoareci! Nu ţi-am spus că mi-e dor? Păi, să irosesc bunătate de seară cu lacrimi?
Să vii în visul meu astă seară… tată! Dacă vii, îţi voi spune tot ce nu mai ştii de când ai plecat. Cum? Le ştii? Pe toate? Hai, măi… tată, că ţi-o fi lăsat Dumnezeu şi ceva nespus în joaca asta a voastră! Cum? Dumnezeu nu (se) joacă? Iartă-mă, tată, ştiam… dar parcă tot credeam că te-a luat să-i fii stea în jocul lui pe cerul uitat al vieţii şi al morţii. Cum? Tu eşti doar stea căzătoare? Şi atunci cu ce stea mă joc eu seara de la fereastră?  O fi Dumnezeu!
Ştiu, ştiu, Dumnezeu nu se joacă; nu joacă viaţa nimănui, şi nu cerne prin sită …praf de stele. Nici chiar de stele căzătoare. El îmi păzeşte viaţa, şi somnul şi visul, şi pe tine acolo! Dar dacă nu se joacă, roagă-l tu, tată, să mi te-aducă în vis, aşa… ca într-o joacă,  o singură joacă, măcar o dată! Mi-e somn, mă duc …să te visez…tată! În stele!

Eu am stele pe pământ şi în cer. Pe una mi-o odihneşte Dumnezeu. Pe celelalte le are în grijă şi le face să strălucească mai tare. Cum să separ amintirile…dacă mi-e dor?

Aceste cuvinte le-am aşezat, oarecum, tot în tema psilunelii din clubul psi ” Dumnezeu nu joacă”. Tot în tabel.

…… (în) buzunare de inimi zdrobite

Stiti bancul ala?:
-”Doamna, as vrea sa schimb o carte cu defect, se poate?
– Da, dar ce defect are?
– Nu-mi place finalul.”
Cam asa va fi si povestea mea, azi :

Am găsit, răsfoind un album, o fotografie ce mi-a adus în minte  cel mai urat Paste, din cate imi amintesc, cel din 2012  Atunci, am pierdut un om drag. In a doua zi de Paste. Nu am stiut nimic.  Nu am fost la înmormântare. Nimic. Am aflat intamplator, dupa 10 zile, si sunt dese momentele in care ma gandesc la asta. De ce? Nu stiu. N-am raspuns. Urat a fost si datorita operatiei mele de la picior, dar cum asta e un lucru vindecabil, hai sa nu suprapun intamplarile, ca nu da bine….deloc.

Sotul meu se uita mustrator la mine. Nu-i plac povestile triste. Chiar si la televizor cand e un film cu final nefericit da din cap, dezaprobator. In mintea lui, totul trebuie sa aiba „happy end”. Toti trebuie sa se iubeasca, sa se pupe, sa fie fericiti si sa traiasca vesnic. Muta cu telecomanda de la orice stire împovaratoare, orice imagine dezastruoasa si e in perfecta simbioza cu bancul de mai sus. Tot timpul ma intreaba la vreun film, la care ajunge spre final:”-Cum e? Scapa? Nu! Aha! Inseamna ca e un film prost!” Nu ar accepta, in ruptul capului, ca exista si alte variante, mai putin placute. Si subiectul asta il intristeaza, dar, na, n-am ce-i face, e parte din viata mea, totusi..

Asa ca, imi place sau nu-mi place, acesta a fost finalul Simonei in lumea asta. Spre rusinea mea, ma gandesc la ea mai mult decat am facut-o cand era in viata si, chiar daca am facut pe viteaza, incercand, de atunci, sa-mi schimb obiceiurile si sa vad totul mai in roz, n-am schimbat, aproape…. nimic. Tot solitara si comoda sunt si, parca, nu as sti ce sa modific din obiceiurile proaste.

Ba mai mult, Simona pare ca a luat cu ea si intelegerea intre noi, cele ramase, sau poate doar pentru mine şi restul grupului. În fine, simţeam cum se adancea fisura ca si cand cu ea se incheiase armonia. Sau, poate, doar  voia sa ne arate, de acolo de sus, cat de importanta fusese. Nu cred sa ne fi pus vreodata problema astfel in ceea ce ne priveste. Ea avea locul ei. Intotdeauna. Ca si noi. Celelalte.

Stiti acele persoane care sunt atat de stralucitoare incat au in jur ”sateliti”? Patru sateliti eram in jurul uneia singure si ne adunam cu toatele, doar cand venea cea de-a cincea in tara. Eram un grup. Periodic. Dar, totusi, un grup. Daca scormoneai bine de tot si nu gaseai persoane mai diferite, la un loc. De asta nu ne intalneam in restul anului. Cred. Dar ne doream binele una alteia. Le doresc si acum celor ramase. Nu ne puteam numi prietene, dar nici cunostinte, deşi acum ne numim doar amintiri, mai bine zis amintirile mele. Eram un grup cu cinci membri, dintre care patru aveau un prieten comun. Asa as defini eu asta şi chiar mă consolează puţin definiţia.

Acum, dorinta mea de a face o clasificare ma face oarecum nedreapta pentru ca, macar, Simona mi-a fost si mie prietena destula vreme. N-am sa uit niciodata zilele (cam un an la numar) cand, constienta fiind de depresia severa in care ma aflam la acea vreme, imi dadea telefonul zilnic, asa de control. Devenise un sunet salvator. Si era printre putinii care au realizat ca nu mi-era tocmai bine.

Si multe alte povesti, si intamplari fericite. Cu toate astea, Simona nu mai e. De ceva timp, dintr-un Paste 2012. Nedrept si nefiresc. O avem in suflet si in minte si in cate o poza ratacita. Eu, mai norocoasa, o am pe o caseta de la nunta mea, unde a dansat ca Shakira si a stralucit ca o vedeta. A fost una din domnisoarele mele de onoare.

Ati citit cartea aia  ”N-a dansat decat o vara”? Ei bine, acolo as incadra-o. O vara lunga a vietii ei de nici 39 de ani. Ar fi făcut 40 în 2013. Ar fi facut. O enigmă şi vârsta asta a ei, niciodată nu ştiam cât are eterna noastră domnişoară.

Un glas din mine, de undeva, tainic, în ciuda lucrurilor ce nu au trebuit să moară pentru a deveni amintiri,  striga, insa, ca si ea e o poveste din povestile vietii mele. Si ca merita a fi stiuta, neuitata, ramasa vesnic in memoria mea mea, asa cum rămân şi cele ce au făcut parte pentru o vreme din cursul vietii mele. Asadar, chiar dacă drumurile oamenilor se despart, chiar dacă grupurile se împuţinează,  voi privi înapoi cu îngăduinţă şi nostalgie, dar cu speranţă şi certitudinea că timpul fiecăruia e preţios şi nu poate fi risipit în regrete şi resentimente, că punţile sunt fragile dar uşor de trecut cu cine trebuie alături  si, cumva, ar trebui să fim mai buni cu noi pana nu devenim, din pacate, povestile altora. Uneori, nici macar scrise, ci doar depozitate in buzunare de inimi zdrobite.

Ciuleandra de neînţeles

M-am întors de multe ori în trecut cu gândul să-l rearanjez, niţel, să-i pun în ordine clipele neînţelese şi petrecute prea repede, prea degrabă şi prea fără de folos. Ce greşeală! N-am găsit nimic  de rearanjat. Nimic. Fiecare om, care-şi lua cu îndârjire bucăţica lui de poveste, era acolo. Nu voia să dispară, să plece. Degeaba făceam curat şi aduceam întruna amintiri mai frumoase, mai cochete, că cele rele tot acolo rămâneau. De neînţeles. De neînţeles a fost şi drumul lui prin viaţa noastră. Mi-l amintesc ca acum. Înalt, falnic, cu mustaţă şi clipiri dese, vii, zâmbind parcă şi cu ochii. Mândru, orgolios şi demn,până la final.
Ştia să se bucure de tot, să facă chefuri în doi, să celebreze viaţa şi pe Sanda. Atât cât a fost. Fără regrete, lamentări sau lacrimi. Dar i-a plâns sufletul. Mereu. S-a prins într-o horă în care a rămas prizonier până la sfârşit, ca într-o Ciuleandră ce te topeşte din picioare şi care e mai puternică decât tine, înlănţuitoare, trepidantă şi doborâtoare, într-un sfârşit. Cine să-l judece şi de ce?
Poate doar Dumnezeu, singurul care-i cunoştea slăbiciunea dar şi patimile! Omul-lup. Omul singuratic. Cine ştie? Dacă am mai trăi o viaţă, o viaţă în care să nu fii atât de ancorat în ale tale proprii şi să te lase să fii atent la cei din jur, cred ca aş lega altfel iţele unora, i-aş ajuta să şi le facă mai puternice. Dar aşa, eu nu pot fi puternică nici pentru mine, suficient. Poate de asta vreau să cred că Ciuleandra asta l-a topit pe picioare pe omul nostru. L-a mistuit, l-a ars şi l-a doborât într-un sfârşit. Poate că, acolo unde e, încă mai stă în cercul iubirii şi că Dumnezeu îl ajută de aproape  să-şi desăvârşească dansul. N-au mai fost oameni în dansul lui. Au fost doar vise, trăiri, neîmpliniri, iubiri pierdute şi tinereţea lui. Pe aceasta din urma o plângem noi , pentru că avea un nume şi un suflet. Pierdut acum. Pe vecie!

Cum spuneam, să-mi aranjez amintirile, da? Hmm…..au dispărut azi toate. A rămas doar una cu un nume nespus.

Să-ţi joci Ciuleandra, Tudore! Acolo în ceruri……