Jocul de-a versul, cu o neraidă

Dimineață, Aida Neraida, o fată a cuvintelor, pe care am găsit-o pe fb,  a scris niște versuri sub formă de ghicitoare și a promis, persoanei care va ghici, o poezie după o temă și cu ajutorul unor  cuvintele pe care le va alege „norocosul”
Eu am fost norocoasa și am găsit răspunsul: ȘTRENGĂRIȚĂ!

Tema aleasa pentru poezie a fost, cum altfel decât – „înșiră-te mărgăritare”.
Cuvintele: nuiele, mărgăritare, poveste, alune, bătătură, neștiut, neșoptit, albastru, inorog, măiastru, bunicie (cuvânt inventat de cineva drag) temelie, bolovan, coș, zăpadă, argint, eter, retro, lampă, foc.

                                                 Înșiră-te mărgăritare

de Aida Neraida

A fost odata,
ca in orice poveste,
o fata.
De fapt stai, ca n-a fost niciodata
si nici nu este.
Zic de poveste, nu de fata,
caci crosetam o realitate ingamfata.
Intr-o banala zi de joi,
cu un cos vechi din nuiele si genunchii moi,
Ea o pornise prin padure,
dupa fluturi si alune.
Nici n-a observat cand seara a cazut ca un noian,
ea framanta margaritare, cu sufletul pe-un bolovan.
In intuneric si-n albastru
fad si chiar deloc maiastru,
fata se facu mai mica
si chiar tremura de frica.
Inchise ochii si-si dori
ca pana-n miez de zori de zi,
pe nestiut si nesoptit
s-ajunga de unde a venit.
Si dintr-o data dintr-o zare
un inorog iesi in cale,
cu fire de argint pe piele
si zapada pe inele.
Inchise ochii si se simti ca intr-o carcasa,
ce apoi se transforma in casa,
cu temelie de argint
si urme fine de alint.
Pe masa mare de langa foc,
o lampa mare si un ghioc
asteptau ca un scutier
calatoria spre eter.
Cand mai privi in incapere,
zari cazut in somn adanc
printul zdrobit, fara putere
ce zumzaia precum un prunc.
Atunci ea si-a venit in fire,
A scos balsamul de trezire
A inhalat si si-a dorit
sa se ascunda de adormit.
Caci, eu v-am spus ca nu-i poveste
nu-i retro si nici englezeste.
E o scornire ca sa stiti
cum fug fetele de-adormiti.
Si e mai bine in batatura
decat c-un print de umplutura.

RĂSPUNSUL MEU pentru Aida a fost acesta, tot cu cele 20 de cuvinte, alese.

Poveste pentru o neraidă

Pe o zăpadă mare, cu albastru pe la tâmple,
Prin nopți de alabastru și umblet neștiut,
Știam că o poveste, cumva, o să se-ntâmple
Cu neraide, foc, și-un inorog plăpând.
Să-nșiri mărgăritare, e simplu pentru mine
Când neșoptit mi-e gândul și inima vorbește
Cu argint la temelie. Coboară către tine
Pe aripi de nuiele și strigă în eter: Uită-te aici, privește!”
Am un poem cam proaspăt și este de la mine,
Cu-alune, lampă stinsă și cu un vis măiastru!
Ți-l duc în bătătură, dar parcă nu îmi vine
Să nu-l păstrez, că-i retro, și-mi pare cam sihastru,
Și simt că sunt Scufița ce poartă-n coș cuvinte
Călduțe și plăpânde cu dor de bunicie,
Un bolovan cu vorbe, poate de luat aminte
Să-ți fie dragi mereu, așa cum îmi sunt mie!

Două moduri diferite, într-o singură direcție, bucuria cuvintelor! Mulțumesc, Aida. Mi-ai salvat ziua!

Reclame

Aventura olandeză a unei profesoare românce

Acest articol nu e scris de mine. Nu! Astăzi am un invitat. Numele ei e Olimpia Becheru şi e o femeie minunată, o mamă fericită, care tocmai şi-a căsătorit băiatul, o îndrăgostită de viaţă, de cărţi, de Italia şi de un om pe care îl are aproape necondiţionat. Povestea ei e impresionantă, o cunosc puţin, dar atât cât mi-a permis să ştiu, sunt fanul ei declarat. Oriunde ar trăi acestă doamnă gândul ei se întoarce tot la România, la şcoală şi elevii săi (nu vreţi să ştiţi de câte ori a folosit acest cuvânt în text, până să i-l cenzurez eu), la prima zi din viaţa unui şcolar, la gândul profesorului pribeag de nevoie, aşa cum pribegesc mulţi dintre noi, purtând cu ea emoţia şi recunoştinţa acelor timpuri. Azi vă trimit o poveste scrisă de ea, din acea vreme, când se deschideau porţile cunoaşterii altfel. Cine ar fi crezut că tocmai din străinătate va scrie şi aceste rânduri, acum?

„2007, luna februarie. Se aprobase un proiect european şi directoarea şcolii nu găsea pe cine să trimită cu elevii. Incredibil, nu? Nouă copii trebuiau să plece în Olanda pentru trei săptămâni. Era o zi friguroasă, când, directoarea mă cheamă la ea, şi îmi spune ferm: „Olimpia, pleci tu cu elevii!” Problema era că eu nu lucrasem la acel proiect, nu prea ştiam ce aveam de făcut, dar am fost de acord. În definitiv, era o şansă pentru toţi. Am contactat copiii, le-am spus care vor fi regulile în proiect şi pe data de 8 martie eram cu toţii pe aeroportul Otopeni. Drăguţii de ei nu mai zburaseră cu avionul niciodată şi nu încetau să mă întrebe, exact ce întrebă tot omul nedus în zbor: „Dar dacă vom cădea cu avionul?” Le-am răspuns cum nu se aşteptau: „Nicio problemă, voi cădea şi eu cu voi!” 

Halal răspuns, dar se pare ca i-am încurajat cumva şi parcă nu mai ţineau mânerele de la scaune aşa de strâns, mai ales când au venit stewardesele să servească micul dejun. În felul acesta, nici nu şi-au dat seama când am aterizat pe aeroportul Schipoli din Amsterdam. Drumul până la locul de cazare a fost extrem de interesant. Dacă din aeroport ne-a luat Wim, partenerul olandez, ne-a suit în trenul ce ducea spre Bergem op Zoom, undeva aproape de graniţa cu Belgia, de acolo am plecat cu două microbuze cu alţi doi profesori.

Stupoare! Am fost cazaţi în mijlocul unei păduri, într-o fostă cazarmă militară, devenită apoi un centru de recreere pentru copiii cu dizabilităţi, cu bucătăria în curte, într-un cort înalt care avea fermoar la uşă (semăna cu corturile indienilor din America); şi care avea toate dotările necesare, utile pentru a ne pregăti singuri mâncarea, care în acel moment lipsea cu desăvârşire.

Am împărţit copiii, care erau rupţi de oboseală şi foame, în camere, şi l-am rugat pe unul din profesorii olandezi să mă însoţească la un supermarket apropiat. Am făcut cumpărăturile necesare, dar când să plătesc, nu puteam decât cash, cardul nu era admis. N-aveam. M-a împrumutat Coor, profesorul olandez, am plătit, şi apoi ne-am întors la „bază”.

Elevii mă aşteptau cum îl aşteptau ţiganii pe Ion Creangă să le ducă mâncarea în câmp. Numai că, dacă tot eram la o fostă cazarmă, înainte de a aşeza totul pe masă le-am propus să se organizeze în grupe de câte trei elevi, pe zi, care să mă ajute în bucătărie. Au făcut o listă pe care au lipit-o pe frigider şi pe care au respectat-o până la sfârşit. Nici unul din ei nu a comentat că nu vrea să spele vasele, sau să măture, sau să cureţe zarzavaturile, chiar dacă, acasă, aceste „munci” le erau străine. Ce s-au mai ospătat cu bunătăţile pe care le-am cumpărat! Aşa a trecut şi prima zi, interesantă şi într-o continuă acomodare, chiar şi cu …cazarea.

A doua zi, cei doi profesori, cu cele două microbuze, ne-au dus la Breda, la colegiul Radius, pentru aventura olandeză din proiectul nostru comun. Am vizitat sălile de clasă, laboratoarele, cancelaria profesorilor şi atelierele, unde urma să lucrăm împreună. Aşa am avut primul contact cu o şcoală olandeză. Tinerii şcolari aveau o sală de mese imensă unde luau prânzul uitându-se pe un ecran mare de televizor la emisiuni muzicale în limba lor. Destul de impresionant. Coor, unul din profesorii olandezi de care vă vorbeam, le-a prezentat atelierul, sculele, aparatele, materialele pe care le foloseau la instruirea practică în acele ateliere de instalaţii; le-au dat echipamente de protecţie; şi au fost împărţiţi pe echipe mixte româno-olandeze, începând să lucreze împreună.  Dacă elevii mei erau surprinşi de ce vedeau, profesorii olandezi au fost impresionaţi de ei, de manualitatea lor şi de cât de conştiincioşi şi pricepuţi sunt. Plus uşurinţa în comunicare.

Pauza de prânz ne-am petrecut-o în sala  aia de mese imensă, iar copiii mei au fost surprinşi că trebuiau sa bea supa din nişte căni cu gura largă (aşa, fără tăiţei, paste sau găluşte). Ne-am mirat un pic de acel lichid căruia ei îi spuneau supă. De sandwich-urile oferite, ce să mai vorbim, că aveau ingrediente cam ciudate şi gustul la fel. De foame am mâncat toţi şi apoi ne-am întors la programul de muncă până la ora 17, când ne-am dus cu aceleaşi microbuze în „cazarmă”, la somn( 100 km distanţă). Ne-am scos însă pârleala, când intraţi în cortul indian al bucătăriei, cu echipa de servici din acea zi, am construit o oală de ciorbă românească de perişoare şi o friptura cu cartofi la cuptor, care ne-au făcut un pic mai fericiţi. Pe mine sigur, că nu mă săturam de vorbele lor: „Doamnă profesoară, în sfârşit mâncăm şi noi azi!” De, era o experienţă şi pentru ei, în a vedea că nu peste tot e ca acasă indiferent de minunăţiile pe care le întâlneam.

Aşa au urmat toate zilele primei săptămâni, iar duminica am vizitat Marea Nordului. Frumos, dar bătea vântul cam tare, deşi iar a meritat pentru că am trecut peste cel mai lung pod din Europa, de 5 km lungime, am văzut „porţile” construite de olandezi pentru a controla nivelul apei marii. Aceste porţi le-au construit după ce, în anul 1950, au murit 2000 de persoane în inundaţie. Impresionant. Mai impresionaţi au fost copiii la întoarcere, când profesorii olandezi le-au pregătit o surpriză:o cursă de carting, de care s-au bucurat enorm, într-un raliu ad-hoc cu premianţi şi câştigători; bonus masa de seară cu mâncare românească pregătită  de mine cu ajutoarele din dotare, tot în acel loc inedit.

Să nu uităm, totuşi, de ce ne aflam acolo. În săptămânile ce au urmat elevii au trebuit să echipeze 6 grupuri sanitare, cu obiecte sanitare şi instalaţii de încălzire. La finalul proiectului au terminat toate lucrările care erau şi funcţionale. Săracii de ei, îi chinuiam în fiecare seară să scrie ce au făcut peste zi pentru a avea pregătit materialul pentru raportul final. Le cădea capul pe masă de oboseală, dar nu se lăsau. 

Într-una din seri, cred că era 19 martie, era ziua de naştere a unuia dintre tineri. M-am gândit să-i facem o surpriză. Cumpărasem din timpul zilei un tort şi câteva cutii de bere. Când toţi copiii scriau, am trimis o fată să ia tortul din frigider, a venit, a stins lumina, şi în acel moment am început să cântăm cu toţii „La mulţi ani!” Elevul căruia îi făcusem surpriza nu înţelegea ce se petrece şi se uita la noi cam buimac. Abia după câteva minute s-a dezmeticit şi l-au năpădit lacrimile. Cred ca va ţine minte toată viaţa acest moment. Le sărise oboseala şi celorlalţi, şi limbile li s-au dezlegat după câteva guri de bere.

Într-o altă duminică (am avut parte de trei duminici în proiect) am vizitat Rotterdam-ul. Un oraş cu arhitectură modernă pentru că a fost distrus în totalitate în cel de-al doilea război mondial. Podul Erasmus ne-a impresionat pe toţi. Pe acest pod circulau maşini şi tramvaie, dar, atunci când treceau vapoare de gabarit mare, se întrerupea circulaţia pe el, şi se ridica fără să se audă nici cel mai mic zgomot. Navele treceau, iar apoi podul cobora la orizontală, reluându-se circulaţia. Pentru a trece dintr-o parte în alta a oraşului am folosit linia de metrou care avea traseul pe sub apă. Tot atunci am făcut o mică croazieră pe Marea Nordului în care am admirat şantierele navale, unde se mai construiesc şi azi nave din lemn după modelul vikingilor. 

 În cea de-a treia duminică am vizitat Amsterdam-ul cu ajutorul unei românce, jurnalist la Radio România Actualităţi. Ne întâlnisem cu câteva zile în urmă, când ea venise să ne ia un interviu. Interesant a fost faptul ca am început interviul în limba engleză, ea neştiind că eu eram româncă. În momentul în care m-a întrebat: „De unde sunteţi?” şi eu i-am spus „România” ea a făcut ochii mari şi mi-a spus în frumoasa noastră limbă: „Haideţi, doamnă, să vorbim româneşte!” Şi aşa am făcut, şi eu, şi elevii mei. Ne-am împrietenit uşor şi ne-a propus să venim la Amsterdam unde ne putea arăta locuri interesante. Aşa că, în cea de-a treia duminica ne-am suit în tren şi am ajuns acolo. I se mai spune şi mica Veneţie pentru că are multe canale. L-am vizitat din vaporaş. M-a impresionat arhitectura construcţiilor, a podurilor şi parcările imense de biciclete, cred ca erau mii. Claudia, aşa se chema jurnalista, ne-a condus apoi la muzeul Heineken, unde copiii mei s-au distrat copios. Au un stil olandezii de a-şi pune în valoare ceea ce au, ca pe mine m-au lăsat fără „parole”.

În ultima sâmbătă a perioadei proiectului am fost cu elevii în Belgia, la Antwerpen. Un orăsel aproape de graniţa cu Olanda. Acolo am avut ocazia să vizităm grădina zoologică, în care au putut vedea tot felul de animale care trăiau libere într-un habitat special amenajat pentru ele. Îi vedeam uimiţi când ne opream în faţa zonelor cu girafe, elefanţi, delfini, foci; pentru că ei nu mai văzuseră în realitate aceste animale. Într-o altă zi am vizitat staţia de epurare de la graniţă cu Belgia, unde exista o singură persoană care supraveghea toate instalaţiile. Totul era automatizat, iar apa care ieşea din staţie avea puritate 98%. Clipe de neuitat pentru toţi, zic.

Dar, timpul s-a scurs cu repeziciune şi am ajuns în ultima zi, când partenerii olandezi ne-au pregătit o zi festivă cu barbeque, muzică şi dans. Elevii mei au primit certificatele de participare la proiect în mod festiv, şi multe cadouri. Le vedeam feţele fericite, iar eu, în sufletul meu, mă simţeam împlinită. I-am ajutat să iasă în lume şi să înţeleagă cât de important este să ai o educaţie, să ştii o limbă străină şi să cunoşti o meserie. Azi, mulţi dintre elevii cu care am fost în Olanda lucrează în străinătate, şi-au făcut firmele lor şi cred că experienţa de acolo le-a dat încredere în ei, şi curajul de a merge pe drumul lor în viaţă.”

Aceasta este o poveste a unei experienţe din viaţa mea de profesor, de care mi-e dor şi după care voi tânji mereu, oriunde m-aş afla. M-am lungit, dar cele trei săptămâni de aventură olandeză nu mi s-au părut a putea fi comprimate. Sper să găsiţi şi voi farmecul în aceste vorbe şi să vă amintiţi de perioadele voastre unice pe care le-aţi povesti altora.

 Vă mulţumesc.
Olimpia Becheru.