Păcălici-păcălitor…..


  • Când eram mică, tata se amuza teribil când vorbeam pe silabe. Li-cu–rici, spuneam, li-cu–rici mă îngâna şi tata; al-bi-nu-ţa ziceam, zumzăia şi tata la fel. Când ajungeam la pă-că-lici îl auzeam pe tata zicând:‘’Pă-că –lici! Păcălitor!”, şi ne tăvăleam amândoi de râs prin casă.
  • Şi era joaca noastră de cuvinte. ‘’ Păcălici, păcălitor!’’ Multă vreme s-a jucat tata cu mine aşa, în silabe. Era modul lui, simplu, de a mă face să prind drag de cuvinte, de şcoală, de învăţătură. Mi-aduc aminte că tot datorită acestui ping pong de vorbe, adoram şi jocul de cărţi cu ‘’ Păcălici’’. Doar că nu vroiam să fiu, niciodată, ‘’păcăliciul’’ casei. Ba, mai mult, încercam să o momesc pe Sanda, sor’-mea, să se sacrifice ea. Nu ştiu cât reuşeam, dar ştiu că asta mică era şi mai ambiţioasă decât mine.
  • Toate bune, dar când venea 1 aprilie, se schimbau porţile jocului. Cea păcălită eram întotdeauna eu, păcălitorul …sor’-mea. Nu-mi reuşea nimic. Toată noaptea trudeam la glume imaginare pe care să i le aplic fetei mele cu succes şi a doua zi tot insucces clar aveam. În schimb, ei îi ieşeau, din mers, lejer şi fără să se strofoace prea tare. Avea fler şi uşurinţă în tot felul de glumiţe şi năzdrăvănii. Aşa s-a născut: ghiduşă!
  • Vremea a trecut, amintirea asta se iţeşte pe aici, timidă şi galbenă la faţă. Nu prea are culoare, semn că se aşternuse uitarea peste ea, în timp. În schimb ştiu ca ziua asta, de vreo 11 ani încoace, are altă semnificaţie, şi pentru mine, dar mai ales pentru cea mică a mea. Aţi ghicit, da, sor’-mea. Şi cum putea „păcălitoarea” şefă să fie altfel „păcălită” frumos de soartă, decât dându-i un bărbat tânăr, frumos, deştept şi priceput, atent, grijuliu şi absolut deosebit, născut, iar… aţi ghicit, sper, de ziua păcălelii?!
Acum, vă spun drept, cred că multe femei şi-ar dori aşa păcăleli, şi aşa păcălitor, nu? Doar îndrăgostiţii ăştia doi, ai mei, nu cred că se gândesc vreodată la asta. Ei se iubesc şi atât. Fără ghiduşii, brizbizuri sau păcăleli păcălitoare.
Aşa că, să curgă şampania, să cânte muzica, şi să-l sărbătorim pe cumnăţel ! Cât despre mine, jur ca n-am sa mai folosesc cuvântul zilei cel puţin încă un an. La mulţi ani, Costi!
Să ne trăieşti!

Pentru mama

Azi e ziua mamei, unicul meu părinte. Din păcate, tata a plecat departe şi devreme. E tânără, încă. E minunată şi caldă, e un înger printre oameni, e acea persoană ce o caut când mi-e greu tare. Îi caut vocea ce-mi răspunde atunci, în momentul ăla teribil, de parcă ar şti dinainte, de mă lasă cu gura căscată şi-mi trece totul, brusc: „Da, mami! Ce e? Ce are fata mamii?” E viaţa mea, soarele meu, sunt sufletul ei şi e sufletul meu; şi e a mea, doar a mea. Azi, nu o împart cu nimeni: nici cu sora mea, ce-i seamănă mai mult decât mine (spre disperarea mea), nici cu soţul, cumnatul meu, rude, vecini. Cu nimeni!Azi îmi spun: „Sunt cea mare”! M-a făcut de copilă, la 16 ani. Am crescut amândouă. N-am ştiut niciodată ce „mică” (de ani) era mama mea. Ea era mama mea mare.

Când am plecat la liceu, m-a întrebat diriginta: 
-Tata? Vârsta?
–  43!
-Mama? Vârsta?
-30! 

Diriginta mă mustră uşor, îmi spune să învăţ aritmetică simplă şi să-i răspund mai târziu. I-am răspuns timid: „Ştiţi, şi totuşi, mama are doar 30 de ani!” Împlinise 31, de fapt, dar mă fâstâcisem eu. Trecuseră doar cinci zile de la ziua ei de naştere, atunci. Mama mea, eroul meu, stânca ce a rămas doar şlefuită de greul vieţii,  zâna mea bună din poveştile ei, singurul om pentru care eu sunt cea mai deosebită persoană, care a crezut şi crede în mine permanent. Ea îmi dă aripi, îmi dă putere. Mama mea, frumoasa mea: „TE IUBESC!” Aş inventa cuvinte noi să i le rostesc doar ei, dar îi voi spune doar atât: „Să-mi trăieşti, mama mea! Sănătoasă!”


Pentru un zece septembrie şi pentru orice aniversare ce cuprinde cuvantul mamă. Mulţi ani, de acum încolo, să ne dea Dumnezeu! Împreună! Şi pentru toate zilele ce o are pe mama în prim plan.

CONOFETI COCOTO


  • Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
  • Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea pentru că  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
  • Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

  • Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
  • Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
  • Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
  • Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai umilitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
  • Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
  • O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
  • Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
  • Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
  • Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă. Un pic casele, maşina, trăirile, dar mai ales gândurile. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea ei, a fost mereu asta:‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea!.
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.

Fata vorbelor cu praf

9c889-avatar

 

Aşa îmi scria psi, anul trecut, iar Sonia îmi dăruise avatarul de care tare m-am bucurat atunci şi mă bucur şi acum, chiar dacă ”dama de caro” este trecută la tăcere mulţumindu-mă cu mărgăritarele de aici. A mai trecut un an şi o clipă am vrut a lăsa nesemnalat momentul pe blog pentru că prea am tratat acest loc, exact cum l-am gândit în prima clipă, ca o cutie de adăpostit vorbe, pe care sa se depună praful pană când o voi redeschide. Îmi cunoşteam oarecum instabilitatea, neimplicarea totală într-o lume în care ştiam că trebuie hrănită constant pentru a însemna ceva. Am realizat repede că nu am nici timp şi nici putere sa ma pierd printre cuvinte mereu şi, deşi mă mint frumos, ştiu, însă, că atunci când mă simt dezrădăcinată revin în virtual şi caut tocmai cuvintele voastre, care mă adună şi mă întregesc, găsind adesea similitudini şi stări ce parcă coboară din mine.

De Anul Nou am pierdut un prieten ce avea tocmai vârsta mea lăsând multă durere în urmă,  o altă amică îmi spune, de cate ori îi trimit urări de sănătate, că ea nu are nimic de sărbătorit pentru că nu vrea să-şi sărbătorească trecerea tinereţii; mă uit în jur şi văd semne fragile ce parcă îmi spun totuşi: ”Bucură-te! Ai privilegiul ăsta! Poţi să te bucuri de soare, de-un zâmbet, de un chip drag, de o reuşită, de o lăbuţă de căţel. Ce dacă nu ai pe răboj trecute semne strălucitoare şi obiective îndeplinite? Câţi au? Şi de ce trebuie sa contabilizăm asta? Poate tocmai împăcarea cu sine şi bucuriile simple se pot aniversa mai uşor!”

Ieri am avut casa plină de prieteni, am împărţit bomboane cu emoţii şi am adormit aproape imediat după ce au plecat ei, toropită şi de bucuria din suflet, şi de gerul de afară, dar şi de emoţia unei zile pe care o simt a fi aşa cum sunt eu acum: discretă şi simplă. Nu am nevoie de artificii, de efuziune de sentimente, nu mă văd decât mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt, ce am fost şi voi fi, cu toate bunele şi relele din mine. Îi mulţumesc că îmi permite să fiu, să mă iubesc, să mă cert, să mă împac cu mine şi să pot fi un om mai bun pentru puţinii din jurul meu. La fel vă mulţumesc şi vouă cei ce  faceţi ca lumea cuvintelor mele, acest înşiră-te mărgăritare, să nu se acopere de praf, fie el din cel stelar.

Pentru mama

…azi e ziua mamei mele şi n-am cuvinte in plus..

Înşiră-te mărgăritare

Azi e ziua mamei mele, unicul meu părinte. Din păcate, tata a plecat departe şi devreme. E tânără, încă. E minunată şi caldă, e un înger printre oameni, e acea persoană ce o caut când mi-e greu tare. Îi caut vocea ce-mi răspunde atunci, în momentul ăla teribil, de parcă ar şti dinainte, de mă lasă cu gura căscată şi-mi trece totul, brusc: „Da, mami! Ce e? Ce are fata mamii?” E viaţa mea, soarele meu, sunt sufletul ei şi e sufletul meu; şi e a mea, doar a mea. Azi, nu o împart cu nimeni: nici cu sora mea, ce-i seamănă mai mult decât mine (spre disperarea mea), nici cu soţul, cumnatul meu, rude, vecini. Cu nimeni!Azi îmi spun: „Sunt cea mare”! M-a făcut de copilă, la 16 ani. Am crescut amândouă. N-am ştiut niciodată ce „mică” (de ani) era mama mea. Ea era mama mea mare.

Când am…

Vezi articolul original 156 de cuvinte mai mult

Copacului meu cu vise

Sunt în vacantă. O vacanţă într-un loc unde casele îmi zâmbesc din particule mici de var şi obloane roşii mă privesc cu ciudă. Sau o fi ciuda mea că eu tot nu am astfel de minuni la casă? Nu cred. Pentru că obloanele roşii mi te-au adus pe tine sau, mai bine zis, o parte din tine pe care o admir şi o păstrez cu sfinţenie în inimă şi gând. Nu văd crăciuniţe la fereşti, dar văd muşcate multe, vesele, curgătoare, parcă cerşind atenţie şi admiraţie ad-hoc. Privesc spre ele şi mă gândesc că e ziua ta azi, că în copacul tău cu vise vor poposi multe urări, multe gânduri noi şi mulţi oameni dragi vor sta la umbra lui. Ce puţine îmi sunt cuvintele pentru tine, tu cea dragă, cea bună, cea generoasă, îngăduitoare cu noi, cea care ai pus temelia gândului bun virtual, cu iubire necondiţionată, instinctivă pentru care te admir. Tu, cea care împarţi frumuseţe şi amintiri ce parcă se împletesc cu ale noastre, din care mai ţâşnesc, măcar preţ de câteva secunde, hore ale copilăriilor noastre fermecate, eşti azi zâna macilor şi a florilor de salcâm, a margaretelor şi a spicelor de grâu crescute de-o schioapă. Pe toate ţi le dăruiesc, virtual, desi meritai toate imbratisarile reale ale lumii. Dar tu mă ierti şi azi, cum m-ai iertat şi ieri pentru tăcerea-mi. Te iubesc, Maria! Te îndrăgesc şi te admir, te vreau model şi pavăză, prietenă şi dor, reper şi gând bun. Eşti omul cel mai surprinzător pe care-l cunosc şi cred că ştiu ceva fete, şi nu numai, care vor susţine ceea ce spun. Să-ţi dea Dumnezeu drum curat, sănătate maximă şi succes nemăsurat, pentru că din el şi nu numai …adapi suflete cuminţi, uneori rătăcite sau poate doar oameni care vibrează la fel. La mulţi ani şi să ai o zi binecuvântată!

Înşiră-te mărgăritare

  • Nu ştiu cine sunt, totdeauna. Nu ştiu. Încă mă descopăr, încă am parte de surprize, încă sunt pe drumul cunoaşterii de sine, deşi ar fi trebuit să am habar până acum. Nu-mi plac schimbările, nu-mi place să mut nimic din ceea ce mă bucură, nu vreau să trec prin alte transformări decât cele normale, nu vreau să pierd oameni şi nici măcar nu vreau să recunosc cât de legată sunt de anumite fiinţe, dar şi de lucruri deopotrivă. Poate de asta sufăr când renunţ, chiar cu bună ştiinţă, la oameni, dezamăgindu-i sau dezamăgindu-mă ei pe mine. De-a lungul timpului am încetat să  îmi mai explic rătăcirile şi nu numai. Nu pot trăi nepăcătuind şi nici nu voi justifica permanent anumite decizii. Ştiu doar că mi-am pus la punct treaba cu aşteptările, dar mai ales acea parte cum că dacă nu ai trăit viaţa acelui om, orice judecată nu poate fi decât subiectivă. Aşa că prefer ca analiza uşoară de azi să fie mai mult o trecere simplă printre emoţii şi gânduri uitate, rătăcite sau nu:
  • Am copilărit pe tărâmuri în care prieteni mi-erau Zdreanţă şi Neghiniţă; am coborât pe văi umbroase de cunoaştere simplă, am adulmecat aer de simplitate cu gust de pământ crăpat şi am băut apă de munte de pe o stradă cu nume predestinat: Izvorul rece. Mi-am prins în păr frunze de alun şi am deschis uşa închipuirii cu  nume de flori neştiute, dorind să merg pe drumuri necălcate de nimeni, bătătorind cu pasul minţii poteci ce m-ar fi chemat oricând înapoi spre ele. Voiam să mă îmbrăţişeze albastrul cerului şi picurii de ploaie, să am atingeri de nori cu forme haioase ce erau, uneori, singurul meu joc de copil.
  • Mă doream protagonista unui film mut, cu o umbrelă în mâini,  cu o pălărie cochetă şi un şirag de perle, urcând pe o scară spirală, jucându-mă cu degetele prin păr şi aşteptând un botic umed de câine rătăcit care să mă recunoască. Nu m-a recunoscut nimeni. Poate doar câinele Ursu, ce trona în mijlocul aleii şi care îmi dădea, deseori, salutul lui morocănos printr-o atingere, ca din întâmplare, pe mâna mea firavă.
  • Am crescut prea repede, semănând cu umbra plină de patimi de acum, dar proaspătă şi plină de doruri ce încă nu aveau definiţii clare şi nici contur de poveste închegată. Frânturi de senzaţii  se adunau într-un tot, se rostogoleau peste tinereţea mea fragilă, adunând întâmplări şi descoperire de sine, mereu făcută bucăţi, mereu întreruptă de câte o nouă experienţă. Fugeam după fericire, căutând-o mereu în afara mea, când ea era atât de aproape: în mine. Iluzia fericirii mă transformase, până la un punct, într-o căutătoare ce rătăcea drumul mereu. Eram roaba dorinţelor mele concrete ce nu depăşeau niciun prag de cunoaştere. Nici măcar autocunoaştere. Nici vorbă să duc gândul spre împlinire. Nici vorbă să mă transform într-o constantă. Şerpuiam haotic, întâlnind umbre ce îmi întunecau zâmbetele. Şi mă mai pierdeam puţin.
  • Într-o zi, m-am privit în oglindă şi m-am cutremurat. Undeva, în spatele meu parcă, treceau tot felul de personaje şi, nu ştiu cum,  la un moment dat toate s-au aşezat pe chipul meu. Unul mi-a dat un zâmbet, altul tristeţe, de undeva am luat un rid, din altă parte un  strop de amărăciune. Am pus şi o sprânceană ridicată, o frunte plecată, dar ridicată imediat de un gând bun al cuiva drag. Mă recunoşteam chiar dacă îmi foşnea pielea a senzaţii. Mai aveam să adaug pe lângă indiferenţă, nostalgie, uitare, rătăcire, pasiune, iubiri mărunte, iubiri fugare, iubiri de o seară sau chiar de o clipă, o mare iubire. Mi-am prins faţa în palme şi am lăsat să cureţe soarele răul făcut de mine, de alţii, de timp, de viaţă.


„Viaţa e ca un râu care se varsă în mare. În clipa când se varsă în mare, răul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat până atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică.”
  • Îmi convin cuvintele lui Paler, recunosc, pentru că simt cum pot transforma o mare resemnare într-un nou început, lăsând trecutul să purifice, cumva prin filtrele alegerilor viitoare sau prezente, negura timpului din urmă. Nu ştiu cum, prezentul mi-a adus daruri. Mari, chemate, eliberate de sub zăvoare de argint, descântate de dragoste curată şi râsete aşteptate. Mi-a adus lăbuţe de căţei fericiţi şi inimă iubitoare, mi-a pus în păr alte frunze, mai de mesteacăn şi flori de mărgăritare în glastra sufletului. Şi mi-a mai adus ceva: cuvinte magice, căzute din ciurul frumosului pe pagina unei foi imaginare. Printr-o vrajă de suflet neîncrezător, dar ajutat de oameni frumoşi şi calzi, le-am înşirat pe aţa de plumb, să nu se rupă sub greutatea şi intensitatea lor.
  • Am peste 300 de mărgele. Unele mai mici, altele mai mari, unele intense, altele pale, unele sunt poveşti, altele destăinuiri. Ici-colo am câte o mărgică mărgăritar ce sclipeşte mai tare. Dar toate, absolut toate îmi împodobesc sufletul şi îmi şoptesc încet, încet: „Încă e timpul tău, al nostru! Înşiră-te mărgăritare!”
Trecutul poate fi şters cu buretele. Regretul, tăgada ori uitarea o pot face oricând. Dar din faţa viitorului nu te poţi sustrage.” Oscar Wilde.

Bomboane cu emoţii

  • Happy birthday to me! Happy birthday to me!, ….uite aşa aş vrea să-mi cânt şi să mă bucur de ziua de azi.  Indiferent de cum se mişcă vremurile, faptele şi cuvintele, eu voi face primul meu genocid şi voi omorî, în masă, toate relele, tot nenorocul, toate cuvintele urâte primite vreodată, dar mai ales spuse, voi ucide tristeţile şi toate clipele nepotrivite şi voi încerca să nu uit nicio clipă că azi e ziua mea de naştere, că vreau bucurie și frumos și petrecere colectivă,  în locul uneia mai restrânse, în care să dansez conga cu vreun căţel prin casă, în aburi de şampanie demiseacă. Ce urât sună! Cred că demisec era termenul! În fine, nu fiţi şi voi cârcotaşi că altfel nu vă mai invit la ziua mea!

 

  • Mie mama nu mi-a ţinut ziua niciodată. N-am suferit prea tare, dar când un copil mă întreba:”Vii la ziua mea?, aşa, ciudat, între invitaţie şi curiozitate, la limita vreunui refuz, dar cu sclipirea aceea „deh, ziua ta a fost şi tu nu m-ai invitat”,  îmi crăpa capul de supărare. Rar mergeam. Am în minte un colaj de amintiri cu petreceri simple pentru copii, unde trona un tort, de cele mai multe ori de biscuiţi şi vreun cico sau brifcor. Aplaudam un pic, cântam lălăit şi ne ruşinam de creioanele colorate şi cartea de poveşti pe care le duceam în dar. Uneori voiam cadoul ce îl dădeam, în locul feliei de tort, însă nu era totdeauna după mine. Primeam şi eu de la mama, poate, dar mult mai târziu.
  • Locuiam acolo, pe un greabăn de munte, cum v-am spus de atâtea ori, în mijlocul pădurii, în peisajul acela bucolic de unde vedeai măreţia naturii, iar spectacolul iernii devenea grandios încât orice oftat, de neputinţă sau defăimare a zăpezii, ar fi devenit blasfemic. Dar ce ştiam eu? Zăpada trebuia să mă lase să ajung la şcoală, nu să mă împiedice. Voiam şi eu să duc măcar o dată o cutie cu bomboane numărate, ca nu cumva vreun copil din clasă să rămână neservit. Zăpada era singura ce mă putea împiedica să fac asta, închinzându-mi drumurile către şcoală. Uneori mi-o adunam pe toată în vis, cerând unui Yeti puternic să mă scape de urgia aia albă şi s-o transforme într-un golem alb pe care să-l învingă în luptă dreaptă şi să  risipească  zăpada în munţi. Vedeam cu ochii minţii dihania (că golem îi spun acum, recunosc) spulberată şi particulele alea sclipitoare duse departe, pe creştete de munţi înalţi, ăia zăriţi de mine în drumul către şcoală. Doar în anul acela am mai mers pe marginea drumului doi kilometri, aşa în cârd, copil, după copil. În următorii ani aveam să ne mutăm, iar şcoala să fie la doi paşi. Niciodată însă nu am uitat drumul acela, făcut cu ghetele mele roşii, mai mari cu un număr, împreună cu cei 10-12 copii şi cu adultul însoţitor, un adevărat erou pentru noi, pentru că nu de puţine ori pe spatele lui tronau ghiozdanele noastre de pitici obosiţi dar în ochi aveam admiraţie puternică pentru ca ştiam ca face acel drum dus-întors de două ori, neputând sta 4 ore în scoală aşteptându-ne pe noi sa terminăm cursurile. La mulţi ani-ul acela colectiv îmi va rămâne veşnic în minte deşi au urmat multe altele.
  • Eee! Am făcut ce am făcut şi v-am dus iar într-o aniversare de a mea, de şcolar. Nu vă miraţi, cele de oameni mari nu mă atrag prea tare. Emoţia ce am simţit-o ţinând cutia cu bomboane, desfăcută pe braţele mele, obrajii ce-mi ardeau puternic şi zâmbetul colegilor mei de atunci sunt de nepreţuit.
  •  Desfac azi o cutie nouă şi vă dăruiesc bomboanele iertării, bomboanele dragostei şi preţuirii ce v-o port şi vă mulţumesc pentru fiecare trecere de pe aici. Mi-e foarte greu să ofer prima bomboană pentru că toţi îmi sunteţi dragi,  aşa că vă servesc pe fiecare în parte şi vă ofer în plus bomboane de admiraţie şi de continuitate firească. La mulţi ani, mie şi la mulţi ani, vouă! Să ne trăim!

 

  • Acasă mă aniversează multe lăbuţe şi un bărbat drăgăstos.  Deja au pus de o horă. Fug să dansez şi eu. Veniţi şi voi?

Mica florăreasă

Zbori lin ca pasărea de oţel
Din visuri ce le ţii în prag,
Când îl iubeai numai pe el
Şi-aveai Sibiul martor drag;
Să străluceşti precum un foc,
Să porţi în tine doar scânteia,
Căci ochii tăi sclipesc pe loc
Când ţi se spune de Med(ee)a;
Să  fii măiastră, Pi…a noastră
Din cuib ascuns de Răcădău,
Aceiaşi sexi florăreasă
Cu ochi adânci, atuul tău!
Nu-i chip să trec pe lângă tine
Să nu te admir, doar eşti frumoasă,
Tu pui pe fugă anul care vine 
Căci tu întinereşti, iar el ia plasă.
Eu m-am jucat în trei cuvinte,
Stângace, ca la ceas de seară,
La mulţi ani, Pi şi ia aminte:
Loialitatea se măsoară
În gând curat şi vorbe mici
Doar ca să şti c-am fost aici
Când toţi te pupă, nu-ţi dau flori
Că ai destule la locul lor, (cred ei)
La mulţi ani ţie, bătaie lor!

Pentru prietena mea, Neli, născută-n zi specială! Zi de Eminescu! Să-mi trăieşti sănătoasă şi la fel de inventivă, frumoasă şi specială! Te iubesc!

În loc de la mulţi ani!

Ai o sită în palme:
Şi cerni, cerni, cerni,
Doamne, câtă muncă în plus i-ai dat!, zic
Ieri ai cernut nisip,
Era plin cu pietre albe, gri, seci, murdare,
Şi fire mici, firave, jilave şi ursuze de nisip,
Ce-ţi lăsau pietrele singure în sită.
Le-ai luat între palme,  cu grijă, le-ai frecat
Într-o neputinţă de a le lăsa aşa cum erau;
Le-ai spălat cu lacrimi sărate, de bucurie,
De cunoaştere,  şi recunoaştere, şi le-ai dat luciu
Cu gânduri ce şlefuiesc şi ziua rea, nu doar pietre.
Una sclipea, ca şi când faţetele erau ale unui diamant brut,
Răsărit acolo, prin pustiu, din senzaţii, şi adulmecări,
Din lacrimi şi stăruinţă, zgârâindu-ţi retina şi sufletul
De bucurie surdă, necunoscută de nimeni.
Ţi-ai pus pietrele în buzunar şi ai păstrat bijuteria-nebijuterie
Între palme, citind-o, dezmierdând-o, dându-i sensuri şi culoare.
Un om îţi zări piatra şi râse sarcastic: „E doar o piatră, caută alta mai de soi!”
Vorba lui nu atinsese nimic, şi continuai să râzi, să te bucuri,
Să încerci să arăţi şi altora bucuriile tale.
Tare te mirai că doar tu vedeai sclipirile de diamant!
Într-o zi, când voi trece pe lângă tine, să-mi arăţi
Buzunarul cel plin cu pietricele înegrite:
Sunt sigură că pastrezi şi acolo vreo două comori.
E în firea ta!

Nicoleta, textul e ciudat pentru o dedicaţie de „la mulţi ani”, dar altfel nu puteam să trec pe lângă un scorpion veritabil, care găseşte în literele mele negre, mocirlite, nisipoase şi trecătoare diamante de cuvinte, şi sensuri pe care, cred, că nici eu nu le dau. În fiece rând citit de tine rămâne încurajarea şi iubirea ce mi-o dăruieşti necondiţionat. Îţi doresc să ai strălucirea unei bijuterii, duritatea ei şi frumuseţea unei vieţi de diamant. Să transmiţi copilului tău reperele tale, şi să prosperi. Eu ţi-o doresc din toată inima! La mulţi ani, prietenă dragă! Sa fii fericită! Îţi mulţumesc pentru importanţa ce mi-o acorzi şi să ştii că te preţuiesc enorm! O zi minunată să ai!