Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare

Ploaia mă îndeamnă la aranjat de idei. Iau vreo două, cât mă țin degetele și dărnicia, și le arunc într-un vârtej mare, mare de tot. Nu mă mir că se rătăcesc printre alte cuvinte, doar sunt ale mele și acelea; caut, însă, o sită, un ciur, o strecurătoare, ceva cu folos și de folos. Cine știe, poate așa reușesc să mai scot ceva la suprafață.

 În tot timpul ăsta, apa curge șiroaie pe geamurile mele largi. Brașovul are aer de poveste și pare într-o fierbere mare. Aburi ies dinspre pădure, ca dintr-o cană mare de ceai, din aceea de porțelan fin cu margini aurite și model ca o dantelă de bumbac, din colecțiile mele desperecheate, adunate din târguri de vechituri de la oameni-poveste. Mi-e atât de dragă imaginea de afară, încât uit de ideile de dinainte și mă grăbesc să fac vreo două poze. Mă trezesc, însă, tastând toate acestea în litere fosforescente care-mi par licurici aprinzători de licăr ghiduș, într-un nou text.

De trei ani fac asta, de trei ani adun forfotă interioară, adun stări și senzații, adun imagini pe care le transpun în cuvinte. Torn peste apă călduță, din  bucuria pe care o primesc cu fiecare contopire armonioasă, într-un ceai al cuvintelor. Sunt un ceainic de porțelan, un ceainic ușor încălzit de povești noi. Îmi plac poveștile, dar îmi plac și oamenii. Oamenii-ceai, oamenii-cafea, oamenii-licori, care se lasă băuți și scufundați în litere noi dar cu tente vechi. Oamenii care-mi dăruiesc întâmplările lor și istorioarele despre vieți și idealuri, despre iubiri și stele rătăcite în magii neîmplinite. Iar eu, ceainicul, așez frunzele acelea tămăduitoare în povești care să vindece suflete. Și nu vă mirați dacă gustați din vorbele-mi de-o șchioapă și simțiți arome fine de lavandă. E ceaiul vieții. E ceaiul blogului meu.

Îmi imaginez oameni care își trec inima prin licoarea cuvintelor înșirate, mărgăritar cu mărgăritar. Unii vor sorbi bucuria și vor râde în final, altii vor gusta nefericirea dintre cuvinte și vor lăcrima. Sigur vor crede că am infuzat mai mult de trei minute ceva ceai negru Assam Mokalbari, care chiar ar prinde tentă amăruie dacă ar depăși intervalul. Voi râde, căci nu mi-au ghicit secretul. Pentru mine, ceaiul negru e ceai cu inspirații literare, sentiment pornit de undeva din samovare și autori ruși. Alții cred ca s-ar descurca din prima, doar umezindu-și buzele în lichidul cald al literelor mele.

CEAI

sursa: beautiful art, pinterest. com

Însă ceaiul blogului meu nu e negru, nici alb, ci e ceai de plante. Are miros de lavandă și gustul aromat al povestilor spuse seara. Toți știți că scriu a aducere aminte, că prin fiecare provocare primită am vindecat răni pe care nimeni și nimic nu reușise a mi le ameliora. Scrisul mi-a adus liniște și curaj, bucurie și împlinire, m-a purtat pe drumuri uitate, uscate, aride pe care le-am udat cu apă vie din cuvinte magice. Am reușit să capăt o lume. Din ceașca de ceai a cuvintelor povestite m-am adăpat și eu și alții.

Se știe că  lavanda este o plantă recunoscută, mai ales, pentru aroma ei deosebit de plăcută şi culorile încântătoare (bleu, mov, violet, alb) ale florilor sale. Este de origine mediteraneeană, dar în prezent este cultivată pe întreg mapamondul, cu precădere în SUA, Australia şi Europa sudică. Mie îmi aduce aminte de Provence, altă dragoste a mea, despre care vă tot vorbesc eu, mereu.

ceai

Ceaiul de lavandă, lavender blossoms, este, înainte de toate, un important factor generator al stării de relaxare, fapt datorat, în primul rând, aromei sale blânde şi delicate. Un studiu al secţiei de medicină din cadrul Universităţii statului Maryland (SUA) arată că inhalarea mirosului de lavandă poate încetini activitatea sistemului nervos, favorizând astfel apariţia relaxării. Acest efect ajută în lupta împotriva unor afecţiuni cum ar fi anxietatea, insomnia, stresul şi depresia.

Lucrurile cu care m-am luptat mereu și cărora le-am găsit leac într-o curgere de litere, litere prietene, litere vindecătoare exact ca un ceai pe care eu, ceainicul poveștilor îl picur în căușuri de porțelan pe care să le gustați cu inima și nu numai.

logo

Știți că oamenii îmi spun Povestitoarea. Că am odăi așezate în file de basm pulsat, pornit din lucruri concrete, că țin șezători de gând în șura bunicilor, că adun oamenii în iatace cu vorbe. Azi vă adun pe toți, din nou, în  camera din față să vă alegeți și voi ceaiul sau aroma potrivită cuvintelor voastre. Și ce dacă nu aveți blog, aveți vorbe de dăruit, pe care știu că mi le-ați lăsat deseori și mie. 

Sunt ceainic de porțelan, cu ceai de lavandă vindecătoare din cuvinte înșirate. Simțiți asta, nu?

Reclame

Prioritate de dreapta

Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..

Eliberare de aparențe

Bucuriile mele au umbre de trecut.

Îmi dozez cuvintele,

Le mut din dreapta în stânga,

Le scad, le adun, le cos pe margine.

Nu găsesc decât o nepotrivire:

Momentul în care am descoperit

Că nu pot fi decât un om pe drumul meu;

Că la intersecția  cuvintelor pompoase

Am dat de gropi adânci

Și nu le-am mai putut trece.

Am lasat, însă, aparențele la schimb.

Și recunostinta pe piedestal.

Știam ca mereu voi fi legată de începuturi

Și de declarații auzite de toți,

Dar nimic nu mai era la fel.

Trei anotimpuri au fost suficiente.

A înflorit, a roșit și a pălit. Totul.

Nimeni nu era de vină.

Drumul tău era sclipitor,

Al meu cum mi-l doream;

Semnul intersecției,

Ce părea că unește, inițial,

Arăta diferențele.

În bordurile drumului meu

Păstrez amănunte,

Nu le mai pot căra cu mine, mereu,

Deși știu că mi-au fost lumină.

Nu schimb nimic,

Nici pe mine, nici pe tine.

Nici, măcar, strada pe care merg.

Adun doar kilometri

Și oboseala cuvântului pitit

În zâmbete de complezență.

Sunt recunoscatoare și atât.

Poți aprecia un om fără să-l porti în suflet.

Simt că e timpul să se vadă asta.

Și chiar nepotrivirea poate să se observe,

Căci nu e nimic rău în a fi diferit,

A nu mai iubi aceiași oameni, aceleași lucruri,

A trece dincolo de constrângeri,

A trece dincolo de aparențe istovitoare,

E  realitate firească.

Am obosit

Și tu știi asta.

Opt anotimpuri de ceață.

Prea mult gri!

De azi, cuvintele vor căuta

Eliberarea de tine.

Și, brusc, îmi dispar

Umbrele.

Uneori, o victorie amară

Eliberează începuturi.

A fost rândul meu, azi..

Despartire_2-300x200

ps…..nepotrivirilor mele, bun rămas!

Caruselul

Pe străzile cu piatră cubică apa curgea, pe mijloc, ca un  copil de pârâiaș lăsat la joacă, pentru prima oară, să vadă lumea. Zăpușeala mirosea a salcâmi deși nu vedeam niciunul. Posibil să fi luat mirosul cu mine, căci era perioada lor, acasă. O doamnă, cât o bijuterie de mică, ducea,  în brațe, un ghiveci enorm cu o floare albă. Era atât de pedantă, încât am rămas cu privirea ațintită asupra ei, nefiresc. Purta un trenci de culoare galbenă și avea un păr atât de alb încât te-ai fi dus cu gândul la Crăiese cu Zăpadă. Așa părea zâna florilor. Un tip îmbrăcat în piele, căruia doar motocicleta îi lipsea, plimba un husky alb maiestuos. Părea că îl duce câinele, căci el își purta, parcă, visele, călcând intenționat prin copilul-pârâu. De la balcoane, florile se revărsau ca într-o grădină botanică suspendată.

Picioarele mi-erau obosite, setea se instala puternic și eu căutam cu privirea o ieșire din labirintul împărăției de piatră și flori. O cișmea, din aceea veche, grea, cu patină de timp, cu amprentă știută doar de Dumnezeu, îmi apăru în cale, de parcă aș fi cerut, în gând, asta, iar zâna bună mi-ar fi așezat-o în drum, ca dar. Tineți minte poveștile acelea când drumețul găsea fântâna cu apă bună și colacii calzi numai pentru el? Poate nici nu erau aievea, dar Dumnezeu îl hrănise și adăpase după inima lui. Doamne, cât de flămândă am rămas, uneori, neștiind că pentru a fi om nu e suficient doar să respiri și să vorbești frumos. Mult oi fi trecut eu pe lângă ciutură cu apă vie și dumicat îndestulător. Poate trec și acum, dar măcar azi mi-e clar de ce nu le văd.

Cișmeaua îmi dadu să beau și îmi arătă și iesirea, căci era așezată la răspântie de gânduri, cu lumini spre patru laturi. Am ieșit pe cea care îmi stătea în față, doar știți că spuneam, cândva, că aleg să merg înainte. Am avut un șoc când am ieșit pe o colină modernă, discrepantă cu locul în care mă aflasem, de parcă trecusem într-o altă dimensiune. Lumina era puternică, orașul se vedea ca la „belvedere”, treptele ți se așezau la picioare să le numeri într-o coborâre lină. Ne-am privit, nedumeriți, dar trăiam, oricum, într-un basm cu portaluri diferite și nu ne mai miram prea tare. Lumea se atingea, ca din întamplare. Sus, jos. Ne faceam loc, automat, răspunzând, pe alocuri la zâmbete.

Jos, ne aștepta toneta cu înghețată de fistic și o bancă pe care, cred, o foloseau, toți, cinci minute pentru revenire din beția pașilor. Niciunul nu avea îndrazneala să țină banca ocupată mai mult de cinci-șase minute. Era banca răgazului. Ne-am așezat cuminți, cu cornetele și fețele zâmbind a bucurie simple și la îndemână, apoi am trecut pe alte margini de lume. De data asta lumescul ne invada cu terase colorate și miros de cafea râșnită proaspăt. Doi tineri se certau și noi priveam mustăcind, roșind, aproape, de momentul lor atât de firesc, purtat pe un zid în care sărutul părea desprins dintr-o regie menită să te facă să oftezi după actorii principali. O bicicletă căzu lângă picioarele lor, iar noi ne-am scuturat repede de imagine și ne-am așezat să sorbim cafea și coniac cald cu miros de vanilie.

Broboanele de zahăr de pe o margine de pahar și zâmbetul complice al chelnerului, când dadu cu ochii de figura mea încântată, îmi intregiră aventura. Îmi adusese, făra să comand, o negresă cu sos de ciocolată caldă deasupra. Am știut că ce mi se întâmplă e aievea. Nu, nu eram la fântâna cu bucate bune, căci paharul bombat, cu lichid de chihlimbar aromat, nu cred că intra în atribuții de zână bună, dar eu m-am simțit răsfățată, într-un moment magic, exact ca sărutul de pe ziduri, de adineauri.

Ne-am adunat simțurile și am început să jucăm un șotron imaginar, pășind pe dale mari de piatră. În fața mea se învârtea un carusel gol. O dată și încă o dată, și iar o dată. Sălcii plângătoare și arbuști timizi se vedeau dincolo de el, dar eu nu mă mișcam. Ascultam ding-dongul acela de sărbătoare și nu vedeam nici măcar un om, acolo. Sărbătoarea nimănui. M-am apropiat. Căluții săltau sus-jos, mai repede și iar, și iar. M-am uitat să văd dacă numai eu observam asta. Nu, nu era închipuire. M-am apropiat ca și când aș fi vrut să urc pe unul dintre căluți și totul s-a oprit. Eram prea mare pentru carusel, dar omul-comedie nu părea impresionat de asta. M-am dat o dată și încă o dată. Sus, jos, gândurile mele se asezau când prea înalt, când  dispăreau. Nu-mi plac rotirile. Îmi deranjează stomacul, dar acesta nu a fost rotire, a fost ritual.

Lumea îmi zâmbea tacit, ca și când fusesem femeia îmblânzitoare de căluți, femeia-carusel.

Dincolo de el, sălciile plângeau. Am ales sa ies în alt luminiș. Puteam face orice, primisem taina caruselului în dar. Nu poti stăpâni ceea ce nu ai și nu ai avut niciodată. Îndrăznește, încearcă, bucură-te și adună, din tot, povestea caruselului tău. Vei observa altceva. Sus, jos, nu sunt altceva decât căluți magici. Și totul va fi victorie și frumusețe. Uneori, încă văd căluți ce se rotesc doar pentru mine, dar nu mereu, dincolo de ei, sunt luminișuri verzi, plângătoare, și…drumul e altul. Azi noapte am visat caruselul meu și avea copaci triști și goi, în jur. Era prima oara când aș fi ales  să merg către sălcii. Vreau verde în carusel, goliciunea arborilor o voi așeza la toamnă pe căluțul cu zurgălăi,…nu-i așa?

Azi îmi asez gândurile pe căluți care m-au purtat de la începutul lui martie doar pe unde și-au dorit ei. Poate nu am fost un dresor prea bun, dar de ce să aleg întrebarea asta? Mai bine o aleg pe cea care mă va duce spre alte locuri verzi. Care veniți cu mine?

carusel-a29703841

Fluturi negri, pietre și dor de mama….

Lumea strigă, strigă ușor în capul meu: „Vezi că ai uitat! Coboară! Unde te urci? De pe stânca aia cad pietre!”

Nu văd nicio piatră, stânca e tot acolo, mă privește rece, adunând mușchi jilav și decor viu de melci umblători.

Cad pietre? Le-oi fi dizlocat cu gândurile negre dintr-un coșmar răzleț. Se făcea că..

-Ei lasă, nu mai povesti. E la fel ca orice alt coșmar, iar în final răsufli ușurat….

-Știi, eu nu..

-Daaaa, sigur! Tu nu! Tu visezi fluturi care îți zbârnâie la urechi și ăla e tot coșmarul tău, nu?

-Nu! Am gând de …mama. Mi-e cam dor, iar azi noapte am avut mai mare nevoie de ea ca niciodată. Sunt obosită de gânduri, de cuvinte, de toate scamele negre așezate printre celule care au avut nițică zbânțâială în plus, de o vreme

-Aha, și brusc ai capitulat? Dai și tu nițel din coate, o dată la 13 ani și gata, obosești!

-13 ani? Ce contabilitate ții?

-Una reală! Calculează și tu.

-Imi pare rău, matematica o fi ea poezie dar nu în mintea mea, deși aritmetica simplă…? Știu și eu? Tot nu mă prind la ce te referi?

-La pietrele care cad, lasă-le acolo! Sunt pietre cu rost. Ce ai fi vrut să fie? Nisip?

-Mai bine du-te și mulțumește stâncii că te păzește și îți aduce atâta energie pozitivă de nu vei reține niciodată ce fluturi negri vor zbura prin coșmarurile tale de noapte. Iar pe maică-ta… sun-o! Acum!

-Alo, mama?

-Da, fata mamii, ce e cu tine?

-Nimic, mamă, dar oare sunt prea bătrână să-ți povestesc despre pietre grele și fluturi negri din somn adânc?

-Te iubește mama, hai..te aștept acasă și alungăm împreună orice gând rău!

-Ce gând rău, mamă? Nu mai am niciunul..

-Mamă?

-Da, fata mamii?

-Să-mi spui dacă ți-e grădina în floare și dacă e ștevia crescută…

-E, mamă! Hai, îți face mama povești noi, iar tu le vei transforma în fluturi  colorați. Vrei?

-Vreau, mamă!

Azi nu mai sunt bătrână, azi așez pietre, sărut stânci, sărut mâna mamei mele și trimit fluturi și ramuri de corcoduș înflorit către voi! Nu mă întrebați de ce azi. Așa simt…

Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….

 

Cruci de piatră

Cruci de piatră- cuvinte nespuse, cuvinte care nu există

NEîntâmplării îi dai apă vie; o uzi la rădăcină ne-ncetat
Să intre-n tine, cățârându-se pe stânca durerilor ce-au năvălit și-au stat.
Aștepti în neîntâmplare să prinzi totul, tot ce ai visat sau poate ai promis,
Firave gânduri trec prin tine și iau locul cuvintelor ce nu s-au spus decât în vis.
Si speri ca neîntâmplarea să ia formă, să fie, să se vadă, să existe, pe alocuri,
O arzi, o încingi, o rotunjești pe colțuri, iscând să o faci scrum de atâtea focuri.
Trei cruci de piatră, trei lacrimi rătăcite în întâmplări cu firul vieții rupt,
Trei flori de gheață pentru trei destine-simbol, ce s-au înscris, pe rând, în neînceput.


De ce mi-e neîntâmplarea neîncepută cruce de piatră într-o visare grea?
De ce pun cruci de piatră pe o alee care se vede doar în mintea mea?
Păi, trei regrete, trei păreri de rău și alte trei cuvinte ce nu s-au zis vreodată
S-au strâns în culoare înguste de trăiri ascunse și chiar de nu le-oi spune niciodată
Vor zace pe o margine de suflet, iar cruci de piatră le voi pune-n gând,
Pe care, cred, voi scrie doar un rând:
Am vrut, dar n-am putut!

*pentru toate care ar fi putut fi și „parcă” nu au fost..

t1

Am forțat o idee să devină cruce de piatră, dar sunt sigura ca veți gasi lucruri corecte în acelasi tabel găzduit de Eddie.

Rămas bun! Plec spre Moș Crăciun

..l-aștept pe Moș Crăciun:

Când lumea mi s-a scurs printre degete, nu eram acasă.
Când lumea s-a așezat pe pietre albe, vorbeam cu oameni dragi.
Niciunul nu a înțeles ce era în mine așa că nu m-am mai întors;
Am pribegit printre cuvinte. Ale altora, ale mele, ale noastre.
Sticleau la fel dar îmi zâmbeau reci, depărtându-mă.


-Ce faci?
-Am închis!
-Ce-ai închis?
-Am închis colivia, dar vezi că prin gratiile aurite se zăresc cuvinte-păsări, dacă-ți trebuiesc ia-le, caută cheia în tine, descifrează cifrul și scoate-le de acolo. Eu am obosit. Ma duc să- l astept pe Moș Crăciun.
-I-ai scris scrisoare?
-Nu. Ma citeste aici și stie ce am nevoie.
-Ce știe?
-Știe ca inventez lucruri, dar le simt pe cele reale și-mi aduce antidotul potrivit.
-Antidot?
-Da, pentru fiecare suspin.
-Și dacă greșește si-ți aduce antidot la fericire?
-N-are cum, măcar el va sti ce vreau.
-Si totuși ce vrei?
-Tu nu ești Mos Crăciun, asa că nu-ți spun! Află singur dacă vrei, așa e cel mai potrivit.
-Ei, ai prea multă tristețe, esti obositoare!
-DA? Hmm, ieri nu eram, dar ieri aveam zâmbetele la liber, azi s-au ascuns tot în colivie.
-Te voi ocoli, să știi!
-Știu, dar nu-i bai, am mai trecut prin asta, in plus nu-mi plac avertismentele, și nu  spune că nu rămâi cu un mare semn de întrebare. Aveai și tu tivite în cuvinte o mare de întrebări; incă unul in plus nici nu se mai bagă de seamă.
-Erai mai amuzantă, vezi peste tot conspirații, mai bine cere-i moșului …. liniște interioară!


-Nicidecum, m-am linștit demult, dar am vrut să văd cine mai vede asta și CUM mă vede.  Acum du-te, fac biscuiți cu vanilie și dulceață de căpșuni. Mă reprofilez, măcar pentru o perioadă. Si nu, nu mai bate la ușă. Nu mai deschid….. pentru o vreme. E timp de rugăciune, tăceri și regăsire. Sunt sub lupă suficient, în restul timpului; viata fiecaruia are o lupă la intrare, dar e o aprobare tacită a contractului cu ea. Refuz, însă, telescopul din casa celui nepoftit, neinvitat, nedorit. Nu e cazul tău, dar trebuia să amintesc asta!

mos craciun

RAMAS BUN! Plec spre Moș Crăciun!

*recunosc că soțul m-a somat să schimb titlul.

De vorbă cu inima

love_heart

Mi-am pus palmele pe inimă direct. M-am speriat tare, prea tare și am rămas privind în gol. Nu știam ce inimă mică am. Nu știam că nu funcționează  ca o inimă normală. Am simțit cum am tresărit la gândul că pot fi doar o trecere. ”Ei, cum să fiu o trecere, doar? Eu vreau să-mi fiu pilon, să nu-mi urnesc fricile și spaimele și să le ascund sub șapte lacăte!” Inimii nu i-a plăcut ideea și s-a făcut și mai mică. ”Mai mică de atât? i-am zis; Păi, cum mai fac eu față oamenilor?”

-Cu restul trupului, cu fiecare celulă, lasă inima sa se odihneacă puțin! De două luni o chinui cu nesiguranțe și vârtejuri de sentimente. Te ai bucurat pe ascuns, ai trăit pe ascuns, ai spus cuvinte tăcute, le-ai dăruit, ți le-ai luat înapoi, ai dat iar, ai simțit că nu mai sunt ale tale, că le folosesc și alții, uitând că ești la liber, ai dezamăgit, ai alungat oameni, ai  îndepărtat ochi buni, ai chinuit, m-ai chinuit! Acum, lasă-mă! Caută în tine, în altă parte, în alte locuri!, mi s-a părut că aud, adâc în mine;

Păi, sunt obosită; nu crezi că era mai bine cu impulsurile tale? Cu emoțiile și tremurul din corp?

-Crezi asta? Păi, nu ți-am dat până acum? De trei ani îți ofer, constant, iubire pentru cuvânt și tu cum te ai comportat? Cu haos, cu degringolade și asimptote amare? Cu reveniri și plecări? Nu ți-ajunge că ești fugară în tot? Trebuia să alungi și frumosul! Tu nu poți fi profesor, tu nu ești om lecție, tu nu ești decât o curgere! O nesiguranță! Și ai uitat asta! Acum, nu te mira că-s mică. O vreme nu mai încap prea multe. Doar esența!

-Deci îmi păstrezi esența?

-Hmm, iar nu ai imaginație. Tu n-ai făcut inima să fie mică; era mică. Tu nu știi cuvinte, ele te știu pe tine. Tu nu poți împărți, ești egoistă din naștere și nu te mira, nu e tocmai rău asta, dar tu uiți mereu că nu poți da mai departe, nefiind dotată genetic cu acest lucru, și tot încerci sa oferi, să te oferi, chiar când habar nu ai cum să faci asta și nici nu vrei, dacă e să fii sinceră. Și să știi că ceea ce înveți singur e mult mai valoros, așa că încetează! Ce iese, mă rog, din frământarea ta?  Ah, acum intelegi?

-Si dacă nu inteleg?

-Atunci nu te mira că mă fac mai mică. Mă apăr…de tine. Tu esti dușmanul meu! Cel mai mare dușman.

-Aș putea să fac ceva? Sa devin mai bună, mai generoasa, mai sigură pe sine?

-Da, ai putea. Sa accepti cine esti. Si nu mai explica lumii că nu esti asa cum te vede fiecare. E dreptul ei. Tu fii doar tu. Plangi cand gresesti, roagă-te să intelegi, iubeste și crede in tine, nu te mai risipi și vezi doar ce poți face. Atata poti. Nu inseamna ca nu iți poți depăși limitele, dar fă-o fără să mă faci să tremur, fă-o ca și când asta faci mereu. Cu timpul te vei obișnui, iar dacă vezi că nu-ți iese, revin-o la matcă. Îți va fi bine să te simți iar tu. Oamenii te vor uita iute, mai iute decât crezi, și nici nu vor recunoaște ceea ce recunoști tu…propria vină. Ah, și am auzit că vrei să închizi prăvălia cu vorbe. A câta oară ai acest gând? La cum te știu eu, chiar o vei face. Și dacă tot vrei de ce ameninți? Fă-o și gata, treci la alt nivel. Apropo, știi că a vorbi singură e semn de….

– ……. de nesiguranță?

-Iar începi? Tot cu ne…dar nebunie i se spune! Hai că am vorbit destul, m-am ambalat și uite acum mă umflu în pene. Si ia-ți mâinile de pe mine! Nu mă mai încorseta! Întoarce-te când ai ceva de spus sau de făcut. Ești prea obosită. Eu nu sunt. Si am treabă, multă, cam cât ar avea și o inimă mare. Acum pricepi?

-Pricep…

 

Dar cât timp oare?

Bazar cu obsesii

nebun

www. fungift.ro

Am obsesia cercului, a cireșelor, a melcilor fără cochilii sau cu, mă obsedează că locuiesc pe Dealul melcilor, și nu glumesc, v-am spus-o des. Am obsesia știutului și neștiutului, șoptitului și neșoptitului, nestrânsului, neiubitului, nedoritului, nemăsuratului, nepotrivitului. Am obsesia șoaptei și a forfotei, a tropotitului, vârtejului și a gândului nespus, am obsesii tainice, așezate, domoale, molcuțe cu vorbele soțului meu prinse în ele. Am obsesia albastrului, a pietrelor albe, a cuvântului alergat, obsesii de om mărunt, de om trudit, obsesie alb – negru, a albului nesfârșit, a trecerilor, obsesii de om obișnuit, obsesia ochelarilor mari de soare, obsesia mobilei pictate, a sforii, a pânzei de sac; am obsesii tricolore, cu gând de Păunescu, Sorescu, Nichita și Eminescu, am obsesia toamnei, a mirosului de scorțișoară, dovleac și brumă. Am obsesia fricilor, spaimelor, sărăciei, a îmbrățișărilor, îmbătrânirii și neîncrederii. Am obsesii cu amintiri de la Revoluție, obsesia uitării,  nu-mi lipsesc unii oameni și nu mă mai interesează ce oameni mă urăsc sau iubesc. Am obsesia clipei, a trecerii, secundei, obsesii de tablă, de cretă, de metal. Am obsesia neîmplinirii, a inspirației, imitației, a renașterii, obsesia redescoperirii, a feminității, obsesie senzuală, decorativă, cu puls neregulat.

Am obsesii cu greșeală, din greșeală și despre greșeală. Am obsesia ploii, a nasului lipit de geam, obsesie amară, lucidă, pragmatică, logică, matematică. Am obsesii oțelite, tăioase, povestite, obsesia roșului, cărămizilor, obloanelor, obsesia lemnului rindeluit, a buzelor roșii, a tușului negru, obsesia porțelanului perfect, a damascului fin, a cașmirului, a perdelelor cu pătrățele roșu-alb,  a pielii, obsesia gustului franțuzesc, a hortensiilor, obsesii crocante, obsesia ne-visării, a concretului, a sălii de fitness, obsesia pâinii calde, a clătitelor, a dulceții de zmeură, a mierii de salcâm sau de tei, a untului și a brânzei, am obsesia oului moale, a gătitului, gogoșilor, a mămăligii și pastramei de oaie, a cafelei râșnite, a biscuiților cu migdale, a bezelelor gen Pavlova, a prunelor uscate, am obsesii crocante, dulci-acrisoare, obsesia dantelelor de bumbac, obsesia broderiilor, obsesia cuferelor, obsesii de catifea, de vechi, de retro,  de vintage, obsesii rustice, a nesfârșitului, a munților și valurilor toamna, a mării iarna.

 Am obsesia aromelor, a libertății, a cuprului, obsesia fondului de ten beige, obsesii de smarald, de onix, a cerceilor mari, a gablonțurilor, obsesia cărților roase de vreme, a rochiilor, obsesii croșetate, obsesia unghiilor mici, mărunte, cu mâini fine, obsesia păstăii de vanilie, a crengilor goale, a moțului cu frișcă, a eprubetelor, a covoarelor de lână albe, obsesia mersului prin ploaie la Paris, obsesie de Sighișoara, de Casa Cositorarului, obsesia cameelor și a balansoarelor, am obsesia stalpilor de lemn, a sălciilor pletoase, a salcâmilor, a fierului, obsesia rafturilor ascunse, a coșurilor de răchită, a rogojinilor, obsesia draperiilor albe, pline, obsesii de sticlă, de bambus, obsesia jobenelor, a mirosului de tutun cu aromă de cireșe, obsesia oamenilor potriviți, obsesia rochiilor negre, a bulinelor albe pe o pânză bleumarin, a tocurilor, a cizmelor înalte, a celor militărești, a șalurilor și mânușilor fine, am obsesia candelabrelor de pânză cu franjuri, a cergilor maramureșene, a iilor, am obsesia brazilor, a verdelui din gradina, obsesia stancilor, a pantalonilor scurți, a pantalonilor de piele, a blugilor vechi; obsesia cămășilor albe, ale maieurilor, obsesia circului pe care-l detest, a magiei care nu mi-e dragă, obsesia mâinilor libere când port o poșetă, a imprimeurilor florale, ale dungilor marine, obsesia tablourilor grafice.

Nu-mi place să fiu fotografiată, nu știu să fotografiez, nu scap ușor de probleme care mă bântuie prin nepotrivire, nu-mi plac oamenii egoiști, nu vreau să știu secrete, nu-mi plac experiențele care lasă gust amar, iubesc munții, Canionul Sapte Scari, pe sor mea, pe mama, amintirile cu tata, cele din copilărie, urasc faptul ca nu am semnul de apostrof pe tastatura, iubesc oamenii originali, urasc sa ma simt stânjenită de vreo întâmplare, nu-mi plac anii tinereții mele, nesiguranța de atunci, bâjbâiala, imi plac ceainicele, gențile pictate manual, rubinele, jadul, chihlimbarul și bambusul.

Nu am obsesia ridurilor, nu am obsesia trecutului, ci a prezentului, nu-mi plac pepenii, am dependența de calculator dar fără obsesie, de animalele mele de companie fără să mă transform într-o „activistă”, nu suport telefonul digital, nu-mi plac semințele, mănânc rar alune, îmi plac Garou, Zaz și muzica franțuzească, ultima mea obsesie e năutul și sper să fac o obsesie pentru fluturi. Poate așa imi zboară și mie toți fluturii ăștia din cap pe care i-am numit …obsesii.

În definitiv, nu am nicio obsesie ci doar repetiții. Simplificat, e ca și când vii acasă cu un nou tricou alb, perfect, când zac, pe raft, zeci, la fel. Dar dacă-ți plac…