Bazar cu obsesii

nebun

www. fungift.ro

Am obsesia cercului, a cireșelor, a melcilor fără cochilii sau cu, mă obsedează că locuiesc pe Dealul melcilor, și nu glumesc, v-am spus-o des. Am obsesia știutului și neștiutului, șoptitului și neșoptitului, nestrânsului, neiubitului, nedoritului, nemăsuratului, nepotrivitului. Am obsesia șoaptei și a forfotei, a tropotitului, vârtejului și a gândului nespus, am obsesii tainice, așezate, domoale, molcuțe cu vorbele soțului meu prinse în ele. Am obsesia albastrului, a pietrelor albe, a cuvântului alergat, obsesii de om mărunt, de om trudit, obsesie alb – negru, a albului nesfârșit, a trecerilor, obsesii de om obișnuit, obsesia ochelarilor mari de soare, obsesia mobilei pictate, a sforii, a pânzei de sac; am obsesii tricolore, cu gând de Păunescu, Sorescu, Nichita și Eminescu, am obsesia toamnei, a mirosului de scorțișoară, dovleac și brumă. Am obsesia fricilor, spaimelor, sărăciei, a îmbrățișărilor, îmbătrânirii și neîncrederii. Am obsesii cu amintiri de la Revoluție, obsesia uitării,  nu-mi lipsesc unii oameni și nu mă mai interesează ce oameni mă urăsc sau iubesc. Am obsesia clipei, a trecerii, secundei, obsesii de tablă, de cretă, de metal. Am obsesia neîmplinirii, a inspirației, imitației, a renașterii, obsesia redescoperirii, a feminității, obsesie senzuală, decorativă, cu puls neregulat.

Am obsesii cu greșeală, din greșeală și despre greșeală. Am obsesia ploii, a nasului lipit de geam, obsesie amară, lucidă, pragmatică, logică, matematică. Am obsesii oțelite, tăioase, povestite, obsesia roșului, cărămizilor, obloanelor, obsesia lemnului rindeluit, a buzelor roșii, a tușului negru, obsesia porțelanului perfect, a damascului fin, a cașmirului, a perdelelor cu pătrățele roșu-alb,  a pielii, obsesia gustului franțuzesc, a hortensiilor, obsesii crocante, obsesia ne-visării, a concretului, a sălii de fitness, obsesia pâinii calde, a clătitelor, a dulceții de zmeură, a mierii de salcâm sau de tei, a untului și a brânzei, am obsesia oului moale, a gătitului, gogoșilor, a mămăligii și pastramei de oaie, a cafelei râșnite, a biscuiților cu migdale, a bezelelor gen Pavlova, a prunelor uscate, am obsesii crocante, dulci-acrisoare, obsesia dantelelor de bumbac, obsesia broderiilor, obsesia cuferelor, obsesii de catifea, de vechi, de retro,  de vintage, obsesii rustice, a nesfârșitului, a munților și valurilor toamna, a mării iarna.

 Am obsesia aromelor, a libertății, a cuprului, obsesia fondului de ten beige, obsesii de smarald, de onix, a cerceilor mari, a gablonțurilor, obsesia cărților roase de vreme, a rochiilor, obsesii croșetate, obsesia unghiilor mici, mărunte, cu mâini fine, obsesia păstăii de vanilie, a crengilor goale, a moțului cu frișcă, a eprubetelor, a covoarelor de lână albe, obsesia mersului prin ploaie la Paris, obsesie de Sighișoara, de Casa Cositorarului, obsesia cameelor și a balansoarelor, am obsesia stalpilor de lemn, a sălciilor pletoase, a salcâmilor, a fierului, obsesia rafturilor ascunse, a coșurilor de răchită, a rogojinilor, obsesia draperiilor albe, pline, obsesii de sticlă, de bambus, obsesia jobenelor, a mirosului de tutun cu aromă de cireșe, obsesia oamenilor potriviți, obsesia rochiilor negre, a bulinelor albe pe o pânză bleumarin, a tocurilor, a cizmelor înalte, a celor militărești, a șalurilor și mânușilor fine, am obsesia candelabrelor de pânză cu franjuri, a cergilor maramureșene, a iilor, am obsesia brazilor, a verdelui din gradina, obsesia stancilor, a pantalonilor scurți, a pantalonilor de piele, a blugilor vechi; obsesia cămășilor albe, ale maieurilor, obsesia circului pe care-l detest, a magiei care nu mi-e dragă, obsesia mâinilor libere când port o poșetă, a imprimeurilor florale, ale dungilor marine, obsesia tablourilor grafice.

Nu-mi place să fiu fotografiată, nu știu să fotografiez, nu scap ușor de probleme care mă bântuie prin nepotrivire, nu-mi plac oamenii egoiști, nu vreau să știu secrete, nu-mi plac experiențele care lasă gust amar, iubesc munții, Canionul Sapte Scari, pe sor mea, pe mama, amintirile cu tata, cele din copilărie, urasc faptul ca nu am semnul de apostrof pe tastatura, iubesc oamenii originali, urasc sa ma simt stânjenită de vreo întâmplare, nu-mi plac anii tinereții mele, nesiguranța de atunci, bâjbâiala, imi plac ceainicele, gențile pictate manual, rubinele, jadul, chihlimbarul și bambusul.

Nu am obsesia ridurilor, nu am obsesia trecutului, ci a prezentului, nu-mi plac pepenii, am dependența de calculator dar fără obsesie, de animalele mele de companie fără să mă transform într-o „activistă”, nu suport telefonul digital, nu-mi plac semințele, mănânc rar alune, îmi plac Garou, Zaz și muzica franțuzească, ultima mea obsesie e năutul și sper să fac o obsesie pentru fluturi. Poate așa imi zboară și mie toți fluturii ăștia din cap pe care i-am numit …obsesii.

În definitiv, nu am nicio obsesie ci doar repetiții. Simplificat, e ca și când vii acasă cu un nou tricou alb, perfect, când zac, pe raft, zeci, la fel. Dar dacă-ți plac…

Cititor

Șoptesc în umbrele de o șchioapă,

A neștiutului din mine,

Vreo două muze amorezate,

De un cuvânt ce nu mai vine.

 

Mă uit prin juru-mi și m-apasă,

Când stropi din mine curg alene,

Dar se inundă altă casă

Cu frământările-mi perene.

 

Mă scot din flăcări de regrete,

Mă sting cu apă vie  iar,

Mă-ntreb ce e în mintea mea, de o vreme,

De-i fac cuvântului altar

 

Sau îl trimit în altă lume,

În teritorii fără semn,

În loc să-l strâng, să-l strig pe nume,

Și să-l păstrez în al meu ghem?

 

Deșiră viața multe șanse,

Adună oameni la un loc,

Printre cuvintele rămase,

Voi sta mereu ca un zălog.

 

Mă scutur azi de gânduri rele,

Mă scutur de greșeli de  soi,

Mă scutur de cuvinte grele,

Șoptite în  decoruri noi .

 

Și uit c-am ars, nu pentru mine,

Pentru o părere sau doar vis,

Mă-ntorc la luna mea de miere,

Căci eu am propriul Paradis.

 

Curat, trăit, cu nume propriu,

Ce adună în el cuvintul șoaptă,

Mi-e muză viața și am norocul

Să-i fiu eu muză,câteodată.

 

Printre culori amețitoare,

Îmi plimb idei ce sunt alb negru,

Bronzez cuvintele la soare

Și le măsor cu termometru.

 

Nu vreau să fiu o altă formă,

Cu fond sau straturi-mprumutate,

Dar este timpul de o reformă

Și îmi ofer întâietate.

 

De-n viață veți deschide vise,

Ce nu v-aduc frumos și bine,

O să simțiți gusturi precise,

Iar în final, amar prin vine.

 

Și nimănui nu o să-i pese

Că ai povești de luat aminte,

Dar tu vei ști că viața țese

Pe pânza ta…alte cuvinte!

 

Mulți vor creea sensuri  anume,

Eu n-am nici scris, nici sens, doar vorbe;

Dar mi le port cu al meu nume

Mândră că n-au rămas…doar slove.

 

Și că le dați puțină viață,

Oprindu-vă asupra lor,

Vă fac cu drag o reverență,

Sunt ca și voi…un cititor!

 

Prea-mulți-cred-că-literatura-e-un-scris-nu-un-sens.citate-Nicolae-Iorga

citate celebre. ro

 

 

 

 

 

Sunt și nu sunt

cercei 1Sunt om greșeală,

Om păcat,

Sunt o-ntâmplare

De-altădat’,

Sunt omul frunză,

Omul cer,

Sunt o imagine

În eter;

Sunt omul vorbă,

„Necuvânt”,

O scriere

Ca vorba-n vânt,

Dezamăgirea

Din trecut,

Nu prea sunt

Omul legământ.

Sunt omul trecere

De o clipă,

Cât o bătaie

De aripă;

Sunt omul munte,

Omul vis,

În al mirării

Paradis.

Sunt omul piatră,

Omul stâncă,

Sunt o fugară

Și-o nălucă;

Sunt omul cremene,

Om sare,

Sunt patimă

Și sunt și floare

Ce-și scutură corola

În lume,

Cu roua sa să  spele

Un nume,

Purtat mai bine

Sau mai rău,

Sunt doar un om

Pe drumul său.

Nu sunt deloc

Ce aș vrea să fiu,

Dar sunt doar om,

Atâta știu.

Sunt om ne-om,

V-am zis cândva,

Pe când vorbeam

De viața mea;

Depinde acum,

Ce avem în cale,

O bucurie sau

O jale,

Un gând frumos

Sau o-ntristare.

Oricum aș fi,

Eu sunt-nu sunt

Mai mult o vorbă,

Nu …… cuvânt!

Cana vieții

Tubulaturi cu fire prinse în mănunchi de trandafiri arămii îmi zgârâie retina la ceas de dimineață plăpândă. Pe tejgheaua roasă de vreme, unde îmi pare că doua aschii își povestesc despre iubiri trecute, mi-am așezat cana vieții. E prea clocotită licoarea din ea dar, nerăbdătoare, încerc să sorb lichidul aburitor. Nu, n-am gresit, aburitoare mi-s uneori lucrurile ce intra prin mine. Fac o mișcare bruscă și rămân cu toarta cănii  în mână. Privesc tâmp către cele două așchii neprietene. Tocmai s-au certat și zac întinse la mare depărtare una de alta. Cu palma,  alung una definitiv dar nu-mi pot lua ochii de la groapa din lemnul obosit ce parcă poartă urme de povești triste de iubire. „ Acum o împovărez și eu!”, silabisesc ușor, punând toarta de porțelan alături de singura așchie rămasă.

Se surpă în mine gânduri albastre coborâte parcă din neantul de clistar clipocitor. E doar o lampă care face ape-ape jucându-și luminile teatral, strecurând raze primadone într-un act sinucigaș. Categoric am băut licoarea fermecată, altfel nu mi s-ar plimba astfel de gânduri prin minte. Cer o supradoză de ciocolată și o baghetă magică ce m-ar face să dispar. Nu primesc nimic, decât o apă călâie în care s-a scuturat un plic cu esențe dubioase.

Presimt o durere în partea stângă și mă ridic nehotărâtă. Iau codița de porțelan, adun așchia, le împreunez într-o iubire nepotrivită și plec. Pe drum, ploaia îmi spune că n-am gresit, scoate fum din mine și stinge clocotul interior. Ce ți-s și cu ceștile astea ale vieții! Strâng în ele tot tumultul, iar tu nu păstrezi nimic și pentru mai târziu. Bei până la fund, tot, lacom, încât lichidul parcă nu te hrănește ci devorează. Iar uneori nu rămâne decât fumul. Ca acum.

Nu știu dacă arderi, fum și cenușă, funingine și lume topită vor mai putea fi folosite vreodată într-un text oricât de absurd și banal ar părea fără să nu te gândești la dureri colective. Eu am încercat, dar n-am mai reușit, pentru că mi-am băut acum 26 de ani cana tumultului, cana riscului, cana gloanțelor și a morții. Nu mai pot. Sau poate da?

Am gânduri ce nu-mi dau pace și mai știu că azi, cana vieții mele s-a ciobit puțin, într-un accident domestic. A rămas întreagă printr-un miracol pentru care nu pot fi decât recunoscătoare.

Cuvinte necenzurate

 Cel mai greu lucru care mi se pare mie, în scris, e cenzura gândurilor. Stai că nu pot scrie ce îmi trece prin minte că o supăr pe mama, pe sora mea, pe x-ulescu, pe vreun prieten drag sau nedrag, că pot atinge subiecte inflamate deja sau pot da senzația, unor discuții purtate timid, de volbură de cuvinte care transmit mesaje subliminale. Și de ar fi asa, inspirația și declicul exista, căci nu ne putem desfășura decât plecând de la ceva sau cineva și doar întâmplător pot avea substrat comun.

Mi-aduc aminte cum m-am necăjit, de vreo câteva ori, crezând că ironia și subtilitatea unor vorbe îmi erau adresate, în afară de cele în care chiar îmi erau destinate, bineînțeles. Lovindu-mă de asta, spun răspicat că niciunul nu mai punem coada la prună, că tot ce s-a inventat în materie de cuvinte au făcut-o, perfect, mulți alții înaintea noastră și  că e imposibil să nu neregăsim în mesajul omului. Până la urmă inspirația de aici vine, de la ceea ce trăiești sau ai trăit, vorbit și simțit, trecând apoi ca un tăvălug, prin filtru propriu, fiecare fărâmă, sperând că nu pui presiune pe mintea vreunui apropiat.

Ce facem noi? Nudism. Plajă în piața publică, fără să tăiem bilete la intrare. Liber. Unii mai discret, păstrând bucăți de veștminte, unele dichisite, chiar prea curate, fără nicio scamă în plus sau minus, de te apucă invidia,  iar alții mai rău ca Adam și Eva, întrucât și hăinuțele tip frunză lipsesc, câteodată. Mi se pare greu să păstrezi individualismul consacrat de fiecare când suntem atât de vizibili, expuși și exuberanți, pe alocuri.

Am trăit în câteva săptămâni, cât n-am trăit într-un an. Cum a fost posibil? Prin cumul de emoții, neprevăzut, împlinire, dezamăgire, construcție, miracol, decădere, urcare, eliberare. Și mi-a fost bine. Un bine cu un cuțit răsucit în mine, dar nu-l pot numi altfel. Mi-am dat seama că nu sunt și nu vreau să fiu mereu aceeași, că pot descoperi despre mine lucruri la orice vârstă. Nu sunt f tânără, dar nici nu au bătut la poartă ani de trecere liniară.

Mi-aduc aminte de mine, cea care bâjbâiam în lumea asta ce mi se căsca grotesc și în care înotam  cu urme senzuale în inimă și pe trup. Mă lăsam ghidată de dorințe și fiecare clipă o treceam iute în capitolul neîmplinire, pentru că îmi aducea bucurii mărunte sau doar plăceri cât un surâs sau o pereche de botine pictate cu trandafiri, visul meu continuu. Nu  le-am găsit nici acum, pe ele, botinele perfecte, dar încă le caut ca pe  o dorință posibilă și vinovată. Prostii de femeie fără minte!

Acum sunt reclădită și din cărămizi șubrede, dar le-am făcut să se susțină între ele prin liant dumnezeiesc, care poartă numele soțului meu și nu numai. Am avut șansă. Una pe care n-am mai ratat-o. Am observat că, încă, pot pune cărămizi și, miraculos,  mai îmi sunt cuvintele prietene, căci le pierdusem pe drum și datorită faptului că mă întovărășisem cu nepotrivirea.

Am căutat adânc în mine și am răscolit resursele, am fost ajutată să le găsesc. Nu știu dacă a așterne ceva pe coala asta a virtualului înseamnă altceva decât o găselniță a descărcării de plin, dar dramatizez voit și spun că îmi place să creez confuzii, uneori, chiar dacă simplitatea lucrurilor nu vorbește decât de un grăunte de nisip care se decimează până devine invizibil. Asta îmi bântuie des prin cap să fac, precum mulți alți bloggeri dinaintea mea care sunt și acum înaintea tuturor prin ceea ce scriau, dar au ales să dispară.

Să devin invizibilă și astfel  ce scriu acum nu va mai fi amar, câteodată, în sufletul celor care simt că gustă din vorbele mele. M-am gândit și să-mi pun restul articolelor pe linie privată și să las la liber doar ce scriu în luna în curs. Nu știu dacă se poate asta, faptic. Poate vă întrebați de ce as face-o acum după ce am fost în sistem perfect, aparent? Pur și simplu. Cu un gând  ca un capac de protecție, de grijă, de răspundere sau pur și simplu pentru că asta mă bântuie de ceva vreme. M-am gândit și că oricum sunt invizibilă pentru mulți și atunci acest gând e un paradox. Nu e, vă asigur! Eu mi-am mai mutat o dată blogul de pe blogspot pe WP, iar cu tehnica pot spune că sunt așa de nepricepută încât nici nu știu să-mi închid comentariile acolo unde nu cred că omul ar avea sau ar trebui să spună ceva.

În Brașov, a bubuit lumea. A fost foc și fum, s-a auzit până la mine, acasă. Azi am trecut pe acolo, e negru și funingine, și oameni cu priviri spre cer. Dacă aici e așa, îmi închipui cum e la București. Va fi greu să depășim perioada asta, unii nici nu doresc acest lucru, de ce ar face-o? Există posibilitatea de a se schimba ceva. Doar că în mine mai curge încă amintirea „revoluției”. Aceeași senzatie cu imagini cu oameni morti și lume in strada, cu speranță și obținere de satisfacții imediate, de parcă cineva cu o foarfecă magică a decupat frântura aia de cenușă și zgomot. Parcă e un deja vue cu titlu de ziar, abia apărut, acum virtual, în care doar anul e altul și cuvintele „societate civilă„.

Când m-am târât pe jos, atunci, când am văzut strada de la Prefectură…plumbuită și cu gloanțele șuierând deasupra caldarâmului scoțând praf alb de neputință, nu m-am gândit nici la revoluții, nici la merite, nici la revoluționari cu statut și beneficii. Când am văzut camionul cu arme, colo, în întuneric de decembrie,  pe b-dul care acum se numește 15 noiembrie, de unde primeai dacă voiai armă cu buletinul, ca astăzi credite, când am văzut puștiul militar care avea caschetă de aia metalică, mort, când înainte tocmai mâncase un sendviș, lumea mea s-a năruit. Nu s-a construit.

După asta, la spitalul în care lucram, ne-am adunat cu toții și s-a propus, tot ca in sedințele de dinainte, de utc sau partid, să ne alegem conducătorii. M-au pus și pe mine, in FSN, că mă târâsem și încă tremuram la gândul ăsta, ca o răsplată parcă. M-am dus și am semnat spășită, din proprie inițiativă, convinsă că eu în afară de a le spune că am vrut să ies în stradă, căci așa credeam, nu merit și nu mă pricep la nimic. Unii s-au priceput și să își ia magazine, terenuri, titulaturi; noi, ăia mulți fără de care nu se putea face nimic, nici nu ne-am fi gândit la asta. Vi se pare cunoscut modul de operare? Mie da. Cu toate acestea, încă sper că lucrurile, acum, vor sta altfel, deși atunci era securitatea și Ceaușescu, iar acum ne bătem cu toții și până a ne bate între noi mai e un pas.

După cum vedeți, de o vreme, din mine vin cascade de cuvinte. Libere, încă. Necenzurate, încă. Fără direcție spre cineva anume chiar dacă se strecoară prin ele bucăți de conversații. Treceți peste. Nu pot să-mi separ gândurile. Eu scriu, precum vorbesc și uneori nu știu să zic stop. Și rar, mai revin asupra textului, așa că e posibil să gresesc in multe. Am înțeles, în schimb, că pentru unii contează asta, pentru alții nu.

Ca în Titanic Vals, spun simplu: „Nu mă citiți!” E mai simplu pentru toți, eu rămân cu vorbele, voi cu ideea că oricum vorbesc prostii de care nu are nimeni nevoie în afară de mine. Și nu vă cenzurați, e un drept obținut greu, așa cum am primit și altele odată cu acesta.Singura mea cenzură e că nu  mai primesc pe toată lumea în viața mea, chiar și numai conversațional. Nu merită zbuciumul. Am bâjbâit mult, încă voi bâjbâi, dar măcar acum mi-am alungat din fantome. Ar fi cazul să ne scuturăm de ele. Asa cum aș prefera sa nu mai fiu fantoma nimănui, oricum toți primim ce merităm. Și eu, și tu. Nedreptățile cele mari sunt cele colective, cuvânt blestemat, cuvânt înger, cuvânt cu speranță, cuvânt cu amintiri de cenușă.

Tavalug,scama,botine,sistem,foarfeca,tip,bilete,intuneric,operare,capac,comun,ziar, presiune, sunt cuvintele cu ajutorul cărora am adus din nou clocotul din mine. La Eddie, în tabel, veți găsi și alți participanți la duzina de cuvinte, din cadrul clubului celor 12 cuvinte.

Românește

 româneșteLiterele mele nu devin cuvinte mereu. Literele mele se prind în hore și uneori joacă tropotite moldovenești, furate din locuri unde soțul meu a copilărit. Ar prinde și accent moldovenesc dacă ar putea, să fie dulci și mieroase, calde și adăpostite de urâtul lumii în vorbe meșteșugite acoperite de arome fierbinți și istorie scrisă. Ar sta pitite sub pături molcuțe, ar bea ceai din muguri de brad și și-ar drege glasul care ar cânta românește.

Literele mele tac, uneori. Le scriu împreună, dar se risipesc sub ochi străini ce diseacă totul cu priviri reci, tăioase, oțelite. Plâng literele atunci și nu vor să mă mai urmeze chiar dacă le promit soare și lună, și urcat pe munte, și răsărit, și apus, și rucsac așezat pe umeri de cosânzeană, și mare din aceea neagră, care îmi pare cea mai frumoasă mare din lume căci e a noastră și ne vorbește prin valuri … românește.

Literele mele lăcrimează adesea și caută petale de trandafiri să se așeze pe ele ca roua dimineții, într-un sat întins pe un platou de munte, unde curge râul cu forță, și mugetul vacilor e muzică divină, unde bate clopot sfânt de biserică pe care mulți nu o văd, dar o știu acolo, căci e în drumul lor, de putință și neputință, de sprijin și mulțumire, de bucurie și jale, iar toaca ne cheamă la ea prin bătăi ce sună … românește.

Literele mele sunt tinere și bătrâne, sunt mamă și tată, sunt frate și soră, sunt sortite să râdă, să se bucure, să adoarmă, să tacă, să plângă, să tropotească, să se ascundă, să zboare, să strige, să picteze, să umble despletite prin lume, să cânte, să devină, să fie, să atingă mereu suflete ce simt românește.

Iar dacă ele nu devin vorbe, dacă  se adună rânduri-gânduri, dacă vă plac, dacă le huliți, dacă le mângâiați măcar puțin cu privirea, să nu uitați să o faceți..românește. Și atunci poate s-or grupa în cuvinte și nu vor mai fi litere risipite pe drumuri nebătute, și v-or aduce povești, și arome, și întâmplări, și senzații, despre oameni ce simt ...românește.

 

Un alt vânător

Azi am văzut un om rău. Un om rău care zâmbea frumos.
-De unde stii că era om rău?, m-a întrebat cineva;
-Păi, omul e vânător! Când vânezi, omori suflete!
-Tu n-ai fost vânător niciodată?
-Hmm, am fost! Am fost de câteva ori, dar am o conștiință ciudată, nu-mi dă voie să mă bucur de vânătoare!
-Atunci nu ești rău!
-Ba sunt!

„Nu confundați cinstea cu corectitudinea.”, zicea Țuțea

-Nu uit nici eu, la orice urâțenie primită, mi-amintesc de urâțeniile mele și anulez efectul!
-Și te ajută?
-NU! Dar mă gândesc că poate trimit ideea mai departe și ajunge și la vânător!
-Crezi?
-Sper!
-Și dacă ar ajunge? Atunci știu că nu se bucură de vânat!
-Dar va mai vâna?
-Sigur, nu se poate abține!
-Tu ce faci? De ce mă ții de vorbă? Nu vezi ce forfotă e în jur?
-Psss, taci! Când e forfotă mare, se vor naște tăceri adânci! Atunci să vă văd!
-Am uitat să te intreb: Cine esti?
-Cum cine? Un alt vânător!

nume

Curând

Strigătul se auzi până sus pe deal, ceva tânguit, ce semăna cu un șuier de tren prins în capcană. Visa cu ochii deschiși, ca un bătrân prins între ziduri plânse de vreme, obosit de căutare zadarnică, adunat într-o cutiuță fermecată prin care se mai plimbau nestingherite urme de întâmplări și surâsuri de primăveri adormite. Peretele cu umbre bleu și urme rănite de timp strălucea în semiîntunericul voit. Draperia era trasă pe jumătate și se proptea nepotrivit într-un sfeșnic de argint masiv, căruia nu i se zărea frumusețea datorită cerii topite ca într-o sculptură de gheață filigranată. Se auzeau, din când în când, bătăile pendulului ce se încăpățâna să reziste deși, dacă le numărai,  erau anapoda mai mereu. Își aruncă un ochi afară și zări, în copac, căsuța ca de turtă dulce ce o făcuse pentru turturele. Stătea să cadă și își notă în agendă că e musai să o repare.

Agenda? Ce s-ar face fără ea în aceste vremuri când mintea lui părea  blocată pe drumuri pe care nu le cunoștea, nu le simțea, nu le percepea ca știute. Picura robinetul și fiecare strop ce cădea, peste căni și vreo farfurie uitate acolo de o vreme, suna ca un recviem de nepăsare. Zări prin fereastra murdară, pe care atârnau trei boabe de struguri din ciorchinele stafidit și ciugulit de grauri, servieta de avocat a vecinului de alături. „-Înseamnă că e ora 6!”, gândi el, observând din ce în ce mai puțin silueta bărbatului.

Se ridică și hrăni pisica, puse ceainicul pe foc și luă din rezerva de biscuiți cu prune uscate, un deliciu al toamnelor lui de care nu se dezicea de o viață. Zgomotul năstrușnic al ceainicului se estompă ciudat. Bătăile în ușa de la intrare deveniseră prea puternice și supărătoare. Cine îndrăznea să facă asta? Întârzia voit, picurându-și apa fierbinte peste frunzele de mur și acoperi cu farfuriuța ciobită.

Întinse mâna spre clanță, dar se răzgândi iute și rămase nemișcat minute în șir. Linda miorlăi încet a avertizare și nedumerire. Era modul ei de a-l certa când făcea asta.

Îi plăceau oamenii relaxați, mai puțin curioși, ce nu-și purtau tristețile ca pe un stigmat. Nu-și dorea să descopere vreo nenorocire dincolo de  ușă. Îi erau suficiente cele pe care le știa deja. Auzi pașii depărtându-se și mulțumi în gând pentru liniștea asta. De când venise la cabană, cum îi spunea el căsuței din lemn vechi, se contopise aproape cu șoaptele.Trecuseră  trei săptămâni și știa că trebuie să se întoarcă. Trebuie, cuvânt ingrat și nefolositor ce îi condiționa existența. I se terminau proviziile și generatorul nu mai avea putere. Ar fi trebuit și pentru el hrana cuvenită. Lampa o folosea doar când citea și bentița cu bec, asemănătoare cu cea a minerilor, era istorie. O pusese în bagaj, deja.

Adormi, cu Linda în brațe.  Devin ceea ce trebuia sa fiu!, îi trecu ușor prin minte. Privi manuscrisul fără nicio urmă de fericire, cu o senzație de plutire și resemnare. A fost interesant.  Oare ce nume să-i pună?

Vor afla toți curând…, mai curând decât s-ar aștepta vreodată…

Articolul e tot o duzină de cuvinte în cadrul căreia au scris și alți participanți. Cuvintele vedetă sunt, sfesnic,turta dulce, avocat, nastrusnic, batran, agenda, cutiuta,farfurie, turturele, servieta,ochi, stigmat, iar în tabelul găzduit de unul dintre oamenii mei dragi, Eddie, veți găsi mai multe interpretări ale acestora.

Cugetări

Uneori, privesc cu uimire cum oamenii își construiesc cercuri prin care merg cu fruntea plecată privind doar în interiorul lor, niciodată în afară. Tot ce e in interior e cald, sigur și aducător de adevăruri simple și liniștitoare. Credeți că eu am scăpat de asta? Nu! M-am prins în cercuri de iubire și atât de mult m-am învârtit în ele încât amețisem. Amețisem de iubire. Dar din afară nu doream nimic. Cum să supraviețuiești, însă, doar cu ce ai în interior? Proporțiile erau inegale, insuficiente supraviețuirii, dar niciun pas nu voiam sa-l fac în afara cercului. Iubeam ideea de a iubi. Vedeam doar lucruri poleite, fără substanță și plecam ochii să fiu sigură că, la o adică,  pot spune: ”Mă scuzați, n-am văzut!” Dar nu mă păcăleam decât pe mine.

Uneori mă mint. Mă mint că nu văd, nu aud, nu simt, nu iubesc, când, de fapt, văd tot, dar aleg ce privesc;  aud, și nu pot spune că orice șoaptă mi-e prietenă și simt, deși simt la fel și amărăciunea și iubirea. Talerele se balansează fin și o idee goală se rostogolește pe podea. Tot ca un cerc. Un cerc, o lume, un interior și de fapt …un vid, un gol, un nimic.

Zilele trecute, la un simpozion, cu nume curat, ”Punți de lumină”, o doamnă micuță, ce avea cincizeci și doi de ani de căsnicie și i se spunea „Mărunțica câmpului”, mi-a spus că nu e important cum se derulează viața, ci perspectiva din care  privesti desfășurarea ei.  Atunci mi-am amintit că trăiam și dincolo de cerc. Trecusem demult, dar uitasem asta, sau voiam să uit.  Mă simțeam bine în zona mea de comfort, cu lume pe care nu o acaparasem cu sufletul, ci doar din instinct sau conjunctură.  Dincolo de cerc  am gasit oameni. Mulți. Atât de mulți încât m-am întrebat de ce nu-i văzusem totdeauna, deși uitasem că mult timp pășisem în cercul din care perspectiva nu era mereu cea potrivită. Oamenii m-au privit în ochi și mi-au dat bună ziua. A doua zi la fel, și iar, și iar, și iar.  Zilnic se roteau și-mi bucurau inima. Și mi-a fost mai ușor, necontabilizând greseli, ale mele sau ale altora. Asta căutam.

“Cu cât cauţi mai mult siguranţa, cu atât mai puţină ai. Dar cu cât cauţi mai mult oportunităţile cu atât mai mult vei obtine siguranţa pe care ţi-o doreşti.”
Brian Tracy, că tot e vremea cugetărilor

Chiar credeți că nu voi mai merge cu fruntea plecată în cercuri de viață simplă? Ar fi prea frumos să fiu dezlegată de metehnele ei și de duhurile vrajbei. Știu însă că nu sunt autosuficientă, nu sunt convinsă de adevărurile unora și nu-mi însușesc crezurile celor din jurul meu. Îmi zic totuși, des:

”Dă-mi, Doamne, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba! Da-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba! Si dă-mi înțelepciunea de a le deosebi!”

 Mereu, însă, voi tinde să fiu doar acolo unde cercurile se pot împleti. Port pe inelar o verighetă care are, de fapt, alte două, într-o încrucișare deosebita, un model gen Tiffany și, recunosc, îmi e tare dragă. Soțul meu are una la fel. Trei într-una singură. O treime, poate.  O împletire de simboluri. Le pot denumi oricum: iubire, credință, fidelitate. Și uite cum, indiferent de treceri, de interacțiuni sau strângeri de mână cu oameni știuți sau neștiuți,  cel mai puternic cerc e cel în care mă învârt cu bărbatul meu. Și acolo, chiar nu e nevoie de perspectivă, jocuri și amăgiri.  Acolo merg tot cu fruntea plecată, dar știu că mâna cu cercuri împletite a soțului meu mi-o va ridica oricând și nu mă va lăsa să privesc nicăieri, decât înainte!

                „Să nu uiţi niciodată ce ţi-ai dorit când n-aveai nici măcar idee cum ţi se poate întâmpla asta.”

Cugetări au scris și alții, pentru provocarea de luni, și le găsiți în tabelul lui Eddie

za

Doar să le laşi

Am unele zile când, din pagini virtuale sau scrise cu cerneluri magice, cad cuvinte calde, moi, cu miros de acasă sau de sine, care parcă-ţi şoptesc, încet, la ureche, arii deja ştiute, înfiorându-te de atâta cunoaştere simplă, de ropot de gânduri curate, simţite, trecute deja prin toate cotloanele sufletului de parcă cel ce a scris acele rânduri te-ar fi cunoscut pe tine şi te-ar fi desenat prin puncte şi linii, prin slove ştiute doar de voi doi. Simţi cum tangoul vorbelor te seduce fin, clasic şi fără prea multă stăruinţă, iar tu nu înţelegi de ce te simţi atât de  bine  în fiecare pagină, de parcă te dezveleşti, minut cu minut, în rânduri ce nu le-ai mai văzut niciodată până atunci.

Sunt oameni care, parcă, scriu doar pentru mine. Oameni care trăiesc prezentul, trecutul şi viitorul într-o îngemănare perfectă, fără reproşuri şi priviri urâte transmiţând putere, forţă şi senin, împăcare şi preaplin de iubire, dar mai ales dăruire către semeni. Pe asta din urmă nu am învăţat-o niciodată, dar o trăiesc prin lumi zugrăvite de alţii, în culori vii de vară plină şi garnisită cu flori la urechile cuvintelor.

Astăzi, tolănită pe covorul alb de lână, am simţit gust de acasă în fiecare celulă, am primit cuvinte doar de mine ştiute, dintr-o copilărie cu bunici-părinţi, cu lumi de poveste în care ”a fost odată” e esenţialul, iar ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” e basm doar, diferenţă notabilă pentru un copil ce s-a trezit, în viaţa, asta gata mare. Când caut cuvintele altora, îmi dau seama, însă, că găsesc, din întâmplare sau nu, cărti minune sau articole ce scot la suprafaţă taine cunoscute doar de unii dintre noi, în întâmplări obişnuite, cu o cadenţă simplă, unde un măr copt şi mirosul său de scorţişoară umple un gol despre care nici nu ştiai că mai există.

În acele rânduri  auzi doina blajină a unui drum de ţară dar şi marşul vreunui tren accelerat ce te poartă din satul tău cu nume ciudat în oraşul invidiat de o lume întreagă. Realizezi, fără surprindere, că îţi doresti să afli despre un timp comun, trăit de alţi oameni, după canoanele vremurilor dar cu forţe interioare diferite. Că te regăseşti e de la sine înţeles, dar mori de plăcere să simţi bucuria lor, sentiment care pe tine te-a încercat domol şi reţinut.

lupAzi m-am scurs în cuvinte şi tot azi Lupu-băiatu’, lupuşorul meu domesticit, cu guler de primăvară, şi ochi de toamnă m-a citit intens şi curios. Cu botul aşezat pe vârful picioarelor mele îmi citea nedumerirea şi ofta, se răsucea încet şi mă mai citea preţ de o atingere fugară pe braţul meu stâng. Dacă mă simţea zâmbind se ridica pe lăbuţe şi îmi lingea uşor chipul, de parcă ar fi înţeles perfect şi începutul şi cuprinsul. Doar sfârşitul nu l-am citit niciunul dintre noi doi. Ni se părea prea devreme, prea brusc şi in plus prea era frumos sentimentul asta de apropiere între real şi ireal, între ştiut şi ne-ştiut, între mirare şi certitudine. Uneori cuvintele de care ai nevoie te găsesc, cu siguranţă. Doar să le laşi.

Ps. Acesta este modul meu, Nicoleta, de a-ţi spune că am citit una din cărţile de la tine. Nu vreau să spun care şi nici de ce cred eu că ai avut dreptate, sau in ce ai avut, dar îţi mulţumesc.