De Paști…

Cozonac cu mac sau nucă, frământat cu lapte cald,
Cu topiri de zahar candel care sta pitit pe raft,
Cozonac făcut cu arome de iubire sfântă, sacră,
Copt în inimi, prima dată, și, apoi, acolo-n vatră,
În căsuțe cumințele cu miros de busuioc,
Adunând în miezu-i dulce și o lacrimă și-un strop
De magie pământeană, prin mânuțe de om drag,
Care alungă orice umbră, frământând doar cozonac .

Cozonac care devine dar, de Paști, întru Lumină
Sub covor de ouă roșii sfințit de o taină divină,
Dup-anafura Vestirii și Hristos a înviat”,
Când ne-om primeni de toate – „Adevar că a înviat!”
Vom ciocni și ou, și cupa cu pahar de vin spumos
Ne vom bucura cu toții, după Postul cel cu rost,
Se va dărui pe sine, în orice firimitură,
Ca și când în ea-s străbunii, semne vechi și-nvățătura
Ce-o primim de o viață-ntreagă, pomenind de Dumnezeu,
Cu tradiții și iubire, cum am învățat și eu,
De trimit chiar mai departe, să nu uite lumea mea
Că nu aș schimba istorii ce vorbesc de viața mea;
N-aș uita nici de covată, nici de ciurul ruginit,
De mânuțele bunicii, de cuptorul primenit,
Și de lemnele din vatră, care-n foc adună stele,
Ce se-așază sus în Ceruri, să vestească Înviere.
Cozonacul care crește ca voinicii din poveste,
Ce se umflă, dă pe afară, aluat care dospește
Și lucește în unsoare, ca un mir vindecător,
Păstrând nuca și dulceața sfintei noastre sărbători.
Nu-i așa că-ți vezi iar viața doar gustând o-mbucătură?
Și că-l simti ca liturghie, ca o cuminecătură?
Doar în treceri de o clipă, rugăciuni care nu pier
Șoptind simplu, dar cu fruntea srijinindu-te de Cer,
Mestecând cu bucurie, lângă un pahar cu vin:
Cozonacu-i, pentru mine, semnul Domnului!

Amin.

paste

Vă doresc tuturor celor care treceți pragul „înșiră-te mărgăritare”, indiferent cine sunteți, în ce credeți și cum vă veți petrece aceste zile, care pentru mine sunt miracol și înnoire, să fiți aproape de cei dragi, să fiți bucuroși de sănătate și de ceea ce aveți. Să ne bucurăm de taina Învierii Domnului și să ne regăsim, curând, de marți încolo, cu noi povești și impresii. Vă mulțumesc tuturor pentru că mi-ați fost și îmi sunteți aproape..mereu și cu mare bucurie voi trece prin casele voastre după acest răgaz. Sărbători Pascale cu tihnă și bucurie! Vă iubesc!

Publicitate

Măsti … pereche

Azi, ți-am vorbit, ție, despre niște nepriceperi;
Tu i-ai vorbit, ei, despre pauzele dintre cuvinte;
Eu ți-am zis tăceri,
Tu mi-ai spus despre sunete,
Eu ți-am dat subiect pentru cinci gânduri în plus;
Tu mi-ai oprit semnele de punctuație amanet;
Eu m-am plictisit și ți-am trimis toate cuvintele:
Fă tu ce știi cu ele,
Pe mine nu mă mai plac
S-au crispat când s-au vazut înșirate de-a valma!
Azi nu am putut să-ți vorbesc.
Tu turuiai întruna.
Era prea mult la tine și deloc la mine.
Nici n-ai observat.
Când?
Tu erai prea importantă;
Erai pionul decisiv;
Ascultai și-ți plăcea cum sună fiecare cuvânt.
Normal, le primisei pe toate prea ușor
Si universul tău era cel mai important.
Azi tac, dar nu mai am spectatori,
Tu vorbești altcuiva,
Eu nu-mi amintesc de ce vorbeam una cu alta.
Par cuvintele goale,
Ale mele seci, ale tale surde.
Punem de o muțenie colectivă.
Sau de un teatru absurd.
Azi te-am dezamăgit.
A câta oară, oare?
Ce mai contează!
Sunt doar o silabă nerostită,
Restul a fost doar în închipuirea ta,
Căci eu nu te-am mințit niciodată,
Ma crezi?
Da, îmi plac ambiguitățile;
Nu lasă loc supărării eterne:
Azi ești, mâine nu;
Azi ai trecut, mâine nu vei mai fi;
Mă vezi dar nu știi cine sunt.
Ce bine! M-ai uitat!
De-ar fi atât de ușor,
Aș fi invizibilă unora.
Eu încă încerc trucul,
Poate iese și a doua oară,
Iar dacă nu, poate devii  tu invizibilă.
E totuna, bag de seamă!
Azi scriu, tu citești,
Mâine poate fi invers.
Ce bine!
Și totuși, eram..pereche…
…cândva…
Mask-cercei2
*nu confundați autorul cu întâmplarea din text, e doar imaginație de duminică…cu broderie de gânduri obosite

Prolog inutil

nu poti

Mi-am înnodat uitarea cu șapte noduri roșii,

Mi-am pus zăbrele  de argint pe visuri arămii,

Am tras zavorul, am răsucit iar cheia,

Și-am zăpăcit cu totul epopeea,

Din care am furat, cândva,

Prologul.

 

Am cules stele. Le-am dat drumu-n pace,

Am răsuflat, oftând, din carapace,

Sperând că-mi poartă gândurile-n Cer.

Am dat iar roată și-am legat mister,

Dar tu plecasei cu ale mele noduri

Să vinzi Prologul.

 

Te-am prins în ecuația din carte,

Erai un personaj  și nu stăteai deoparte,

Nu voiai Carul Mare si nici eternitatea,

Dar îți plăcea mai mult celebritatea,

Și iar m-ai pus să schimb, cumva, pe grabă,

Din nou, Prologul.

 

Ei, te întreb, acum, în ceas de seară,

Când personajul episodic stă să moară,

Nu vrei să legăm ițe și idei mai bune

Și-o carte nouă să semnăm c-un nume

Mai potrivit trăirii? Hai sa facem pact,

Să trecem de Prolog, la primul act.

 

Toate cuvintele ajung la…

…voi.  Din adevăruri silabe și minciuni fără sens,

Potrivesc, uneori, și povești cu înțeles.

Păpădii, buburuze sau bătăi de aripă,

Câteodată, mi-s vorbele  ce aici se-nfiripă;

Trag de ele, le adun, le cos îngeri pe umăr,

Le strig tare pe nume, uneori chiar le număr;

Pun dulceață în chisele, apă rece- n pahar,

Ca să nu li se aplece celor ce n-au habar

Că e totul o glumă, un relax obținut

Dintr-o pană cerească și trăiri la minut;

Troienesc strofe pline, înmuguresc niște texte,

Mi le dau iar de a dura printre voi. Mi-adun zestre.

Căci, probabil, într-o zi, sau,  încolo,  în noapte,

Cineva o să strângă și-ale mele neșoapte,

Le va pune în cufar, nu va închide cu cheia,

Dar va spune, probabil:”Aici este aceea

Care zestre își strânge, dar vorbea de risipă

Într-o vorba amară sau într-una  de o clipă,

Făr’ să știe că totul se întâmplă cu rost,

Dumnezeu îi recita, totul, chiar pe de rost,

Orice gand ar fi pus în cuvinte timide!

-Erau toate ale tale, ti-s mereu prea sortite!

Lasă zestrea, spunea cel ce adună cuvinte,

Tu lucrează la ea, ca luare aminte,

Căci sunt treceri firești, mâine o fi doar părere,

Si-o să-nșiri amintiri despre aceasta avere!

Vrei un titlu pompos pentru tot ce ți-e-n minte?

Toate vorbele ajung sărutare fierbinte

Pusă în inimile celor ce citesc fiindcă vor,

Chiar de azi scrii  concret sau doar amăgitor,

Mulțumește în gând, lasă zestrea să șadă

Adunată-n coperți, pentru o altă paradă!

Tu fii cea relaxată, nu mai fii o nălucă,

Și-o sa vezi că e tot ce sperai să-ti ajungă!

eu3

 

Toate cuvintele de multumire ajung la voi, cei care mă ajutati să nu rămân singură printre cuvinte!

 Am preferat sa reașez aceasta poezie, pentru că, terminand o etapa interesanta din viața mea, și apropo de credit on line sau despre ceea ce insemnam noi cei care scriem pe pagini virtuale, eu știu ca am experimentat foarte bine și singuratatea cuvintelor, și nepotrivirea in contextul unor altfel de cerinte artistice, dar și bucuria ca pot fi pentru unii dintre voi o asteptare și un gand bun. Cei care m-au ajutat sa raman aici sunt ochii care citesc, voi, interacțiunile voastre. Azi vă mulțumesc din nou. Multe am înțeles eu in ultima perioada și mă bucur sa simt asta. Si simt iubirea, iar asta imi e bucurie.                                              

Eddie, in tabelul tau, aceasta a fost o duzină, candva.

Timp ferecat, timp desferecat

Spre gândul meu și gândul vostru stă doar un nasture.
Uneori, o aud pe mama:

-Închide și nasturele acela!
-Da, da..acela care duce spre inimă!
-Nu toti trebuie sa vada ce știu deja!”
-E bine așa, mamă?
-Sunt încheiată, regulamentar?
-Uite, nu se vede nimic!
Sub ochelari, ochii ei dezaprobă;
Știe că, pe trepte, lăngă casă, nasturele va țâșni singur.
Între gândul meu și gândul vostru e un nasture.
Azi, l-am pierdut.
Era timpul, prea erau ferecate în strânsori nepotrivite.
Au plecat spre voi, avalanșă.
Care a ajuns primul la tine?
Ei, imi spui? Sau trebuie să cos nasturele la loc?
Pss, să nu-i spuneți mamei….

BLUZA

Mi-s pietrele tăceri

Lumea tace,
Ascunsă sub muguri de salcie blândă,
Se sparg broboane de viaţă în sunet surd,
Cad urme de gând
Dintr-o carapace
A unui vânt ce-a plecat spre pământ.

Dar lumea tace,
Şopteşte printre pietre albe,
Încă nearse de soare, anul acesta.
Şi ce dacă!
Păstrează în ele toate verile trecute
Şi vorbele spuse, atunci,
Ascunse-n tăcerile de azi.

Şi-ascult tăcerea
Ca pe o simfonie
Ce-mi cântă numai mie dorul ei;
Nu tace lumea, ci îmi tace mie
Potopul de păreri de nicăieri.

Îmi prind cuvinte-n păr
Ca pe podoabe
Să-ncerce a zbura cu adieri de vânt
Şi-atunci, poate-or striga,
Căci nu se face
Să lase loc tăcerilor de ieri.

E ”azi” şi nu mai tac!
Deşi nu am nimic de spus,
E de ajuns.

pietre

 

Mulțumesc, vouă!

Privesc oamenii prin stele de fum și de ceață
Se scutură al meu gând pe umerii lor adunați
Observ cum un prieten il ridică și-l împinge în față
Să-l asculte și mâine, are unul la fel, zici că-s frați.

Mi-as lua înapoi povara ce-o duce,
Nu vreau sa fiu frământare sau freamăt în plus,
Îmi zambeste duios, si se duce să-l culce
Lânga griji care par dăruite de Sus.

Uneori am în jur lume blândă, duioasă:
Mă ascultă, mă-nvelește cu vorbe fine, domoale
Uneori ea mă vede înzecit mai frumoasă
Decât sunt, sau mă știu, sau mă cred, sau îmi pare.

Azi, culeg, tot ce las printre voi din greseală
Obosita-s de treceri, dar vă vreau pe voi bine,
Sa-mi fiți veseli și buni, să vorbim doar pe seară
Nu-i asa ca aveți soare in suflet? E un dar de la mine

Pentru fiecare clipă ce pe umeri v-am pus-o,
Pentru fiecare durere ce-am lăsat-o să plângă,
Pentru alinările dese, liniștea ce-ați adus-o,
Pentru că n-ați lăsat tristeți vechi să mă strângă,

Pentru toate acestea și pentru multe în plus,
Stiu că nimic din ce-aș da nu ar fi de ajuns,
Însa nu pot sa nu spun că ferice zâmbesc
Si pe o rază de soare vă trimit un umil mulțumesc!

 

…cu drag de voi pentru răbdarea pe care ați avut-o in ultima lună cu mine, de când, am mai puțin timp liber, dar aceeași bucurie să vă regăsesc aici gândurile, încurajările, sustinerile și tot ce ne adună.

multumesc

Ușa asta nu duce nicăieri

…sunt ușă rămasă deschisă către tine,
N-o-nchide azi, mai las-o un minut!
Sunt ușa ce te duce-ntr-un surâs mai blând
Ca al Giocondei. Dar tu alegi s-o închizi atât de bine!

Sunt ușa fără clanță și fără balamale,
Ma sprijin pe un lemn cam șubrezit de timp,
Căci dincolo de ea nu este mai nimic.
Nu mă trânti, ci las-o ca atare, nu are nici zăvoare!

Nu trece pragul, ruga nu-ți ajunge
Să-ți ceri iertare timpului de dincolo de poartă,
Ușa aceea nu-ți mai este soartă,
Ci doar un lemn străin, un toc fără de lege!

Tu ești un om perfect, eu sunt la fel de bună,
Rămân aicea eu, treci tu de vrei soluții
Sau stai acum pe loc, pornesc eu revoluții,
Dar singură, căci lumea nu ne e împreună!

Nu te uita spre ușă, nu știe despre noi,
Dar ne cunoaște pașii și simte că nu doare,
Că despărțirea nu-i o parte care moare,
Ci este Înviere, drum nou pentru amândoi.

Ce ușurare, ce povară grea
Mi-ai luat, subit, doar răsucindu-ți cheia
În ușa simplă care-ți returna ideea
Că nu mai suntem în povestea ta.

Astăzi faci loc pentru lumină nouă,
Azi nu mai duce nicăieri eterna poartă,
Azi cad cortine, nu mai ești legată
De false amiciții ce te rup în două.

Azi închid ușa unui timp ce m-a pierdut
Prin labirint de vorbe moi și pline,
Azi te absolv de răutăți dar și de vină
Ești de acord? Atunci ..îți spun salut!

..închide..după tine…

usa

„Acceptă faptul ca a închide o ușă sau a renunța la un om nu înseamnă incapacitatea ta de a te descurca cu o situație, ci, din contră, capacitatea de a înțelege că sunt relații care nu te vor duce nicăieri. Este o ușă care nu duce nicăieri..”

..și cât de ușurat te simți când esti eliberat de poveri inutile.., aveam să zic aseară când am găsit pe fb, această postare. Mulțumesc, Dragoș Frâncu.

Sărutul ploii

Strigăt cu miracol prins de coada cometelor blonde

Albastru ce strigă prin pori nedospiți de cuvânt

Mi-e liniștea ascunsă în peșteri de calcar și vânt

Și parcă-mi străpunge dimineți nedormite, comode.

Strigăt de verde udat cu rouă împrimăvărată,

Gângurit de mierlă pierdută prin frunze

Mi-e gîndul cuprins cu ecouri  difuze,

Scăldat de susur de ploaie nedescântată.

Și-mi vine să sap, între coaste, scorbură lină,

Să m-ascund de tristeți și de-a oamenilor surde goniri,

Să-mi pun rugăciuni drept bandaje, și vreo două psaltiri

Să-mi ajungă o vreme și să-mi țină de leac, și Lumină.

Uneori, lumea tace, cerul plânge-n surdină,

Uneori, doar muzele vorbesc limbi știute,

Uneori, când sunetul ploii se ascute,

Tu rămâi ancorat în Iubire Divină.

 

Simți sărutul jilav al uitării durute,

Și nu știi de-i părere sau chiar El îți răspunde

Sau sărutul de ploaie e un semn prea lumesc.

De-i așa, mă întreb, oarecum, de-i  firesc

Să îl simt ba pe ochi, ba pe chip, ba pe frunte,

Ca și când Universul mă știe….pe de-a-ntregul

…….și totuși…din amănunte.

 

Uneori, sărutul ploii de stele poate fi …copleșitor.

Căci nu știi dacă te-nalță sau te trezește din somn..

ploaie-cer

Danei Mastan, cu toată dragostea și prețuirea mea…

Cafea plătită cu versuri

Sunt un seism

Sincer;

Mă cutremur

Doar când  râd

De siguranța

Și nesiguranța ta.

Sunt un simbol

De om-neom,

Fără sirop

În litere,

Dar cu sirop

În cuvinte.

E totuna?

Ba nu!

În sacoșa

Cu vorbe

Se amestecă

Si o lume

Sărata,

Dar nu stiu

Ce spirit are

Ca devine

Prea dulce,

Încât,

Trebuie

Să pun,

Alaturi,

Niște apă,

Să alunece.

Apa face valuri.

Se crede sistem

De purificare.

Chiar e, deși,

Eu prefer o sonată

Din curgeri cascadă.

Știți cascadele

Alea făcute de oameni,

Oameni-fântâni?

Da?

Unele șui,

De zici ca au șasiu strâmb,

Dar apa tot se prelinge,

Și peste urâtul acela.

Și iar șterge urme

Din oameni,

Din litere,

Din vorbe,

Din amarul

De susan

Al privirilor

Care nu-nțeleg

Că de ziua poeziei

Tu…ți-ai platit cafeaua.

 

Și atât!

 

E cea mai bună cafea băută vreodată!

cafea

 

Azi e ziua poeziei. Eu sunt versificatoare de ocazie și astăzi, acasă, mi-am plătit cafeaua cu versuri. Duzina de cuvinte a avut drum prin cafenele și s-a minunat de oameni frumoși. Nu e om sa nu fi scris o poezie, cu răni de gând, cuu treceri de inimă și cu scânteie de soare prinse în litere. Asa ne păcălim că nu luăm viața în serios, când, de fapt, ea ne învârte în caruselul ei cu melodii știute. Azi mă-nvârt pe un căluț  și uit că sunt prea bătrână să fac asta. Eh, încerc și eu să păcălesc timpul și viața. Știu, mă păcălesc singura. Nu-i nimic, mai scriu un poem și uit. Ma duc să-mi plătesc o cafea cu versuri. Azi se poate!