Prioritate de dreapta

Uneori fac pași mici, pași mari, pași mărunți, fac salturi în timp și peste timp. Uneori mă mir și eu când am reușit să învăț săritura în lungime. Niciodată nu am știut-o. Era cât un pas de furnică. Uneori sar, sar peste amănunte, sar peste ce nu-mi place, sar peste zile care îmi par apăsătoare, sar peste îndoieli  sau greșeli mari sau mici.

Am momente când în saltul meu e nevoie de echilibru și nu reușesc să rămân în poziții verticale. Atunci mă sprijin de ceva sau cineva. Sunt mulți cei care mi-au fost sprijin. Așa mi-au și rămas în minte: „cel de atunci, când..”. Povestea nu a continuat, nu am știut niciunul, atunci, că nu ne putem fi nimic altceva. Cu alții am fost o vreme doar, pe când încă ne intersectam săriturile în cotloane asemănătoare. Au rămas clipe-fluturi cu iz de poveste primăvăratică numai bună de ascuns în cutii prăfuite. Dar știți asta deja, v-am tot spus-o.

Din pași mărunți am prins, cândva, o lume despre care nu știam nimic, care-mi aducea o forfotă neobișnuită. Mi-a plăcut acolo, o vreme, doar, până când m-am desprins de tot căci eu credeam în Soare și tu în Noapte. Nu ne uneau nici visele măcar, căci eu nu visez, ai uitat? Tu? Poate, dar le arunci în stelele stăpânei tale.

Pașii mi-au fost pe loc altădată, într-un step plin, cu sunete simple, știute, din dans curat de împlinire, cu o cadență firească pe care nu o mai așezam altor picioare obosite. Si n-am mai făcut salturi, nici întoarceri, nici piruete, mă specializasem pe bătaia aia ritmică cu ecou de poveste uitată. Mi-am spus, atunci, că nu știu să mă uit în spate, peste umăr. Nu vreau. Eu privesc doar înainte, spuneam într-un poem. Vi-l las mai târziu. Port asta cu mine de când exista taxatoare în autobuz și am auzit învățătoarea spunând: „De ce te-ai urca în spatele vieții cînd poți să vezi ce e în fața ta?!”

Si in fața mea e lumină, și e liniște, și  sunt cuvinte. Si incerc a le intelege pe toate, iar dacă par că nu pricep, fiți siguri că e doar o părere căci inima știe că tot ce incepe „cu a fost odata” e doar o poveste.

A fost odată o alergătoare. Si nu mai e. Acum incearcă să zboare și să ducă spre Soare orice gând rău, orice întâmplare trecută, orice iubire sfârșită, orice patimă și nereușită. Cu ce va rămâne? Cu luciri bune, cu amintiri dintr-un abur de nor, cu lecții dulci amărui, cu cireșe confiate dintr-un tort rostogolit din greseală, cu puncte de sprijin duse în Înalt și lăsate acolo, cu ceașca de cafea care-mi tremură încă în mână când știu că a avut gustul vorbei tale, cândva, cu nimicul din litere împărțite de-a valma, cu reușita de azi, cu eșecul de ieri, cu  emoția de vineri, cu faptul că știu când, știu cum și știu de ce nu pot să simt mereu la fel. Și e tare bine așa. E libertate de gând și literă, e altceva…

Azi e ziua când, în sfârșit, mi-e bine fără tine. De ce nu m-ai eliberat mai demult? De ce ai căutat să îmi plângi vorbele, să mă-ntrebi de un „atunci”, să mă sperii că dacă voi uita, voi îmbătrâni mai repede? De azi, port din nou albastru în păr (la propriu) și în suflet. Uitasem că-mi furasei și dreptul asta, pe cand îți asezasei la butoniera batista aia nepotrivita. Azi, în sfarsit, nu mai vreau să știu nimic de tine. Ti-am mai zis-o, nu mă uit înapoi niciodata și nu caut semne, desi le vad. Port în suflet cele care au contat, doar.

Nu căutați în text asemănări cu realitatea. În realitățile mele oamenii sunt precum Soarele. Acum. Am ales demult, știți asta, indiferent cum am ales.

Uneori, la intersecții de viață, mai dai și de privirea celui care-ți trimite semn că n-a uitat. Îmi pare rău, am prioritate de dreapta, așa că asigură-te, înainte.  Când nu am făcut-o, am luat bușitura vieții mele! Și vezi că la tine scrie: Stop! Măcar, de acum, să știm….

23. 3. 2016.

..O REPOSTEZ, …pentru că e ceea ce simt..

Reclame

Și restul curge de la sine….

Hristos a înviat!

După o perioadă care m-a țintuit în pat, vrei-nu vrei, îmi e greu să revin. Deși ar trebui sa fiu bine dispusă, nu sunt. Îmi tună și fulgeră. Pe alocuri. M-am încărcat, prea tare, și cu probleme care nu sunt ale mele. Știu, sunt strângătoare. Mă gândesc dacă să scriu, sau nu,… ceva. N-am avut vreme să trec nici, măcar, pe propriul blog, darămite pe la voi. Asta nu e prea bine. De fapt, nu știu ce e bine. Sau nu totdeauna. Mă încăpățânez să aflu. Am unele gânduri care, cred, mai obsedează și pe alții. Sau poate îi cotropesc, pasager. Observ că mulți vor să fie …altfel. Să nu le placă ceea ce place majorității, să nu facă ceea ce fac toți.

Mie au început să-mi placă, din ce în ce mai mult, tradițiile dar și experimentele. Anul acesta am vrut să experimentez cum e să nu faci nimic de Paști. Nimic …din ce trebuie făcut. Voiam doar să fiu cu oameni, cu mulți oameni. Mama a trimis, ca în fiecare an, cozonac, drob, sarmale, bunătățuri. De aceea nu trebuie să fac eu nimic. Nu e drept, poate, dar așa e ritualul. Face ea tot și împarte. Împarte iubire în bucate, pe lângă iubirea din ochi și suflet. Am avut noroc, totuși, am primit și oameni în jur sau, mai bine zis, am fost în prima zi, de după Înviere, în casă de gospodar creștin din Zăbala și mult frumos am adunat în suflet. Și tihnă, și cald, și vorbe-lecții. Acelea m-au răscolit. Nițel sau poate mai mult. Dar am primit în dar iubire, voie bună și eu m-am hranit cu toate acestea mult timp, căci uite-mă cum, în așternuturi calde, țintuita de voie de nevoie, mi-am țesut mărgăritarele pe… amintiri și amintirile le-am suprapus pe realitate.

Îmi plac oamenii veseli. Eu nu sunt unul dintre ei. Îmi plac cei care știu să ocolească situații sensibile, dar să și asculte și să se implice totodată. Nu-mi plac cei agresivi sau care mă fac să mă simt astfel. De multe ori, logica lor mă dezarmează. Îi aprob în truismul afirmațiilor, dar mă scutur de agitația care rămâne după o conversație cu ei. Îmi plac oamenii care chiar simt subiectul și nu devin doar mici psihologi de ocazie. Oricum am unul. Nu, nu are diplomă în asta, ci doar nu se satură să îmi audă lamentările. De fapt, psihologul meu e un fel de 3 în 1. Sau 1 în 3, căci noțiunea o împart cu trei persoane distincte cărora le mulțumesc că sunt în viața mea. Am avut timp să mă gândesc. Nici asta, în exces, nu face prea bine, mereu. Nu știu cum răsar, moțate, gânduri nu tocmai așezate. Aleg din ele. De fapt, ce înseamnă a alege? În funcție de ce? De cine? De conjuncturi? Prea multe întrebări. Mai bine trec la subiect, care subiect …e tot un pretext de gând limpezit..

Cand eram mică, ai mei aveau grijă să ne înnoiască de Paști. Așteptam Paștele mai mult decât Crăciunul. Știu că o să vi se pară ciudat, dar părinții mei îl asimilau pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă și li se părea o corvoadă să ne mintă,  mereu,  că primim daruri zburătoare cu sănii și zurgălăi. Și cum vremurile miroseau mereu a cutii de carton în care se îndesau un fel de bomboane de pom cu miros de fondant de mâna a doua, noi așteptam, și nu prea, cadourile. E clar, știu de unde am moștenit pragmatismul ăsta al meu, care, chiar dacă nu-l fac vizibil, pe cât se poate, e… evident. Asta dacă se insistă pe… slova mea. Sunt stăpânită de concret mai mult decât de fantezie și, deși e un dezavantaj, cu realitatea nu te pui.

Știam, așadar, că bluzitele la care mama lucra non-stop se vor asorta cu pantalonasii sintetici, iar de Înviere, termen limită, vom fi ca două ouă roșii, gătite în lumină. Uita, însă, mama, să ne vorbească de Hristos, să ne explice rânduiala, să ne zică de Lumină, de spovedanie, de bucuria Învierii, de iubirea Lui către noi. Era mereu într-o activitate continuă. Uneori, nici nu-mi amintesc dacă am văzut-o pe mama dormind, în copilăria mea. Ne culca pe noi și îl aștepta pe tata. Mereu a fost Penelopă. A țesut zestrea casei noastre și și-a țesut și tinerețea, visurile, împlinirile, eșecurile în pânza treburilor mici care nu se văd niciodată…până nu le mai faci, zice o vorbă. Dimineața era trează, la prânz nu dormeam nici noi. Ea…se odihnea în patul bucuriilor noastre.

 Tata își făcea rugăciunile pe ascuns, așa cum se învățase să le facă în lumea aceea, cu aer ceaușist, și  cu trădări la tot pasul. Oamenii vorbeau rar de Dumnezeu, dar mie, acum, îmi pare că nu trebuiau mereu vorbe ca să se știe asta. Atunci era interzis să o faci, acum ori faci paradă, ori crezi, ori nu crezi, diferența constă în faptul că poți face asta la vedere. Îmi pare  cel mai mare avantaj posibil, cel mai mare drept obținut; restul ține, oricum, de …alegeri, acceptare, toleranță, iubire. Fiecare cu cât e înzestrat. Sau cu ce..

La biserică? Nu, nu mergeam des; nu, mereu, luam personal Lumină; nu ascultam slujbe de Crăciun, dar nu lipsea rugăciunea de la masă, la culcare și trezire sau de mulțumire pentru sănătate și spor. Icoana era pe peretele de la rasarit, iar cu lecțiile   au venit bunicii și nașii de botez. Lor le datorez faptul că nu mi-a trebuit să pun întrebări: de ce nu și noi? Dacă mi-ar citi acum aceste rânduri, mama s-ar supăra, căci nu neg că a fost cea care ne-a învățat, în primii ani, tot ce ne-a și rămas în baza primordială de creștin ortodox. Cu ea am învățat a-mi face cruce, cu ea am învățat Înger-îngerașul meu, ea a fost cea care ne-a zis despre porunci, dar, deși sigur vă voi dezamăgi pe mulți dintre voi, multe le-am aflat …diferit, cu o practică precară.

Mama pica lată de oboseală, după curățenii istovitoare, ca niște penitențe prin care iși dovedea că face ce trebuie, că primenește mereu ceea ce căpătase cu greu: casa familiei. De ce vă spun toate acestea? Pentru că dincolo de ce am primit, stă ceea ce am știut mereu: că am ales și că nu a trebuit să mă convingă nimic și nimeni de existența Lui. Numai că noi trăiam în lume, iar lumea ne-a arătat drumul, deseori. Uneori observam doar, alteori eram invitați direct în poveste. Când o vedeam, duminica mai ales, pe una din vecine cu eșarfa pe umeri, numai bună de a-i acoperi capul la nevoie, pieptanată cuminte, cu câteva lumânări înfasurate în batista, cu aer preocupat și senin, știam ca va veni și-mi va povesti predica părintelui care slujea în biserica din susul cartierului.

La Înviere mă duceam, mai mult, daca mă aflam la mamaie, în vacanta. Acasă, însă, rar am fost împreună, iar cu alții era ceva ce nu-și putea asuma. Noaptea, tinerețea și anturajul îi dădeau mamei dureri noi, griji în plus și anihilau sfințenia sărbătorii. Reteza totul cu un „nu” hotărat. Tata era mai mereu plecat, iar ea știa ca va lua Lumina din vecini. Ma uitam pe geam, dar nu observam când plecau oamenii spre slujbă, de parcă dusul la biserică se făcea pe furiș, de fiecare. În schimb, era o plăcere să privesc, cum se apropiau de case, lumini umblătoare. Aproape că, de la etajul nouă, de unde mă zgâiam, ca în fetita cu chibriturile,  flăcările, care dansau în mâinile oamenilor, îmi deveneau bucurie și iubire neînțeleasă, perfect, la acea vreme. Vedeam cum dispar, câte una, câte două, la răscruci de drumuri sau de scări de bloc. Clopotele nu se mai auzeau demult, dar în mine era sărbătoare și băteau încă. Niciodată nu ne culcam până nu vedeam cum făcliile se apropiau și de blocul nostru. Ciuleam urechile.

Ușa se deschidea, auzeam: Hristos a înviat, vecină! Adevărat a înviat!, ne grăbeam noi să-i răspundem gălăgioase și fericite. Luam pachețelul cu Paști, cu pâinea sfințită, care ne era punte și dezlegare, caci de postit era obligatoriu, mai ales in ultima saptamana, cea a Patimilor. Ciocneam ouăle înroșite, făceam semn celui câștigător care avea să nimicească tot, a doua zi, deși, poate, crăpătura deja apăruse și era primul scos din joc, într-o nouă lecție de trecere surprinzătoare. Soră mea, oricum, nu avea timp de astfel de introspecții, ea punea veselia și căuta un nou căștigător. Ciudat, acum e și profundă, dar și jucăușă. Caracter de învingător.

La  Denii, de exemplu, mai mergea mama, dar nu mereu, și, din nou, ascultam povești, în vecini. Blocul mi-a fost locul în care mi s-au deslușit tainele și nu doar pe cele de Înviere sau Crăciun, ci despre fiecare sfânt și sărbătoare importantă, pe care, de altfel, le tinea mama de fiecare dată. Oamenii împărțeau iubire și nu se gândeau nici măcar o clipă că vor produce schimbări sau vor menține vie flacăra Învierii și a tainelor primite. Aveam să descopăr asta, ca o revelatie, mult mai târziu.

La 14 ani, însa, am ales singura. Din momentul in care m-am desprins, ușor, și din cuib, și de aerul copilaros din mine, am înțeles, mai bine, că, uneori, prin marea familie, universală, în care ești adoptat, întâmplător sau nu, poți primi raspunsuri la intrebari nepuse. Acum, avem dreptul de a alege, avem dreptul de a crede în orice vrem. Atunci se vorbea incet și in soapta despre toate acestea, să nu deranjăm oamenii care se temeau. Acum, șoapta revine, pentru a nu tulbura alte păreri. Mie îmi pare fals. E atât de simplu să treci peste, să te duci într-acolo unde îți e locul confortabil fără să te împiedici în convingerile din jur. De aceea mă feresc de generalizări sau de extreme.  Am ales și atunci, aleg si acum și, cumva, stiu ca asa trebuie sa fie, ca suntem diferiti, ca poate nu am stiut mereu cum și de ce, dar am gasit alinare și sprijin pe care le-am tradus …în felul meu.

Spuneam, la început, că am oameni care mă ajută să mă scutur de dureri și de poveri, dar nimeni nu dorește a împovăra, inutil, alte inimi, poate mai aplecate de nefericiri, decât ești tu cu adevărat. Sunt recunoscătoare. Ziua următoare mi-ar fi urâtă și intunecată dacă nu m-aș elibera de frici, în rugăciune, știind că indiferent cum sunt, cu adevărat, simt iubirea și iertarea Lui, dar simt  și că primesc răspunsuri chiar prin oameni.

Viata aceasta nu mi-a fost mereu senina. Am făcut greseli mari, am pus venin in sufletele unora, am rămas la fel de îndarjita in luptele mele închipuite, am observat că anumiți oameni, cu care nu am reușit a comunica, în niciun fel, cândva, mă irită la fel de tare și acum. Nu înseamnă că, povestind despre un lucru, care oricum a ajuns sa fie atat de sensibil ca subiect, inflamand și dand prilej polemicilor de tot felul, eu am primit un fel de bunătate sau înțelepciune în plus. Nu.  Sunt fericita cand vad ca, acum, mama merge duminica la liturghie; ca de mai bine de doi ani, de cand preotul satului a ajutat-o sa inteleaga si sa-i raspunda la tot ce nu a priceput  o viață, fara sa o judece, asa cum credea ea, ca e prea batrana pentru toate acestea, se simte mai impacata și mai liniștita. Fiecare are ritmul sau, zbuciumul lăuntric care, la un moment dat, își primește rezolvarea într-un fel sau altul. Mama a avut orele ei de religie, aproape de 60 de ani. Mama  a fost școlar și i s-a predat ca unuia dornic să învețe. Cineva a știut să o facă și cum s-o facă. Și să nu judece, să nu se mire, ci să se bucure și să o ajute mereu și constant.

Regret că m-am despărțit, în anumite moduri, de oameni din viața mea, dar acum sunt recunoscătoare că nu mai port poveri apăsătoare; că, poate, Dumnezeu mi-a dat de dus pietre grele de căință. Indiferent ce-mi rezervă viitorul știu că alegerile ne aparțin și trebuiesc asumate. Și eu mulțumesc pentru ale mele. Drumul cu Lumină e pentru toți, depinde de noi dacă avem, sau nu, nevoie, cu adevărat.

Sărbătorile acestea mi-au fost cu semn de odihnă și reflecție. S-au înșirat, astfel, în mine, imagini cu oamenii copilăriei mele, din blocul-stup, de unde am primit, pentru totdeauna, mierea cuvintelor lui Dumnezeu. Azi, aleg altfel,  nu știu cum și de ce, dar știu, cred și simt. Și restul curge de la sine..

Plouă cu soare, plouă cu lumină, iar eu mă văd, tot la geamul bucătăriei, la etajul nouă, privind peste oraș cum oamenii aduc Lumina și Vestea. Mulți nu cred, dar își poartă în mâini…semnul că există ceva acolo care …înalță și curăță.

Adevărat a înviat!

De Paști…

Cozonac cu mac sau nucă, frământat cu lapte cald,
Cu topiri de zahar candel care sta pitit pe raft,
Cozonac făcut cu arome de iubire sfântă, sacră,
Copt în inimi, prima dată, și, apoi, acolo-n vatră,
În căsuțe cumințele cu miros de busuioc,
Adunând în miezu-i dulce și o lacrimă și-un strop
De magie pământeană, prin mânuțe de om drag,
Care alungă orice umbră, frământând doar cozonac .

Cozonac care devine dar, de Paști, întru Lumină
Sub covor de ouă roșii sfințit de o taină divină,
Dup-anafura Vestirii și Hristos a înviat”,
Când ne-om primeni de toate – „Adevar că a înviat!”
Vom ciocni și ou, și cupa cu pahar de vin spumos
Ne vom bucura cu toții, după Postul cel cu rost,
Se va dărui pe sine, în orice firimitură,
Ca și când în ea-s străbunii, semne vechi și-nvățătura
Ce-o primim de o viață-ntreagă, pomenind de Dumnezeu,
Cu tradiții și iubire, cum am învățat și eu,
De trimit chiar mai departe, să nu uite lumea mea
Că nu aș schimba istorii ce vorbesc de viața mea;
N-aș uita nici de covată, nici de ciurul ruginit,
De mânuțele bunicii, de cuptorul primenit,
Și de lemnele din vatră, care-n foc adună stele,
Ce se-așază sus în Ceruri, să vestească Înviere.
Cozonacul care crește ca voinicii din poveste,
Ce se umflă, dă pe afară, aluat care dospește
Și lucește în unsoare, ca un mir vindecător,
Păstrând nuca și dulceața sfintei noastre sărbători.
Nu-i așa că-ți vezi iar viața doar gustând o-mbucătură?
Și că-l simti ca liturghie, ca o cuminecătură?
Doar în treceri de o clipă, rugăciuni care nu pier
Șoptind simplu, dar cu fruntea srijinindu-te de Cer,
Mestecând cu bucurie, lângă un pahar cu vin:
Cozonacu-i, pentru mine, semnul Domnului!

Amin.

paste

Vă doresc tuturor celor care treceți pragul „înșiră-te mărgăritare”, indiferent cine sunteți, în ce credeți și cum vă veți petrece aceste zile, care pentru mine sunt miracol și înnoire, să fiți aproape de cei dragi, să fiți bucuroși de sănătate și de ceea ce aveți. Să ne bucurăm de taina Învierii Domnului și să ne regăsim, curând, de marți încolo, cu noi povești și impresii. Vă mulțumesc tuturor pentru că mi-ați fost și îmi sunteți aproape..mereu și cu mare bucurie voi trece prin casele voastre după acest răgaz. Sărbători Pascale cu tihnă și bucurie! Vă iubesc!

Curburi

eu..26 de ani

Azi noapte am visat  niște trepte și pe mine cu vreo 20 de ani mai puțin. Eu nu m-am plăcut în tinerețe. Dacă m-am simțit bine, cu adevărat, în pielea mea, a fost pe la 33-40 de ani. Ciudat, nu? Atunci am simțit echilibru între minte, corp și trăiri. Numai că echilibru e mult spus, ținând cont de întâmplări. Straniu e că, tot atunci, am și făcut alegeri definitorii. Unele bune, altele de excepție, unele rele și altele eliberatorii. Curburile acelui drum le simt și acum, cu tot tăvălugul acela de senzații diverse, cu rotirile în ac de păr, cu fluturii din stomac și revărsările de adrenalină pe care nu am reușit, nicicum, să mi le stăvilesc. Curburi de inimă, de trădări, de libertate, de regăsire, de spaimă, de viață la întâmplare.

Dar cum spuneam, despre visul meu de noapte  de pe treptele de piatră, priveam cum cineva repara un bocanc. De fapt, semăna cu o gheată imensă, ceva cu numărul 46, dintr-un material lucios roșu, cu margini negre. Șiretul lipsea, iar perechea nu era în cadru. Cineva, stătea aplecat și părea că-l pregătește de ducă. La un moment dat, o roată de bicicletă intră în cadru. Doar una..se vedea, deși se știa ca bicicleta e acolo, chiar și acțiunea următoare se simțea, însă eu vedeam jumătăți. Jumătate de gheată, de bicicletă, de om, care era ghemuit, cu privirea în pământ, neatent la mine. Eu eram deasupra tuturor și mă simțeam detașata și….. în plus. Când să plec, am fost prinsă de mână și senzual, cu flirt și pasiune neștiută, am auzit: „Nu acum, mai stai! Rămâi cât să-ți spun despre…”

Nu văzusem chipul dar îl bănuiam, nu simțisem nicio furnicătură, nicio tresărire și nu-mi era prea clar de ce credeam că omul îmi va vorbi pasional. Nici ce voia a-mi spune, nu am auzit. Vedeam, insă, clar, prea clar, gheata aceea imensă, de parcă erau cele pe care tata mi le dăduse să le port în clasa întâi, când făceam navetă, pe jos, doi kilometri dus, doi întors, cu picioarele mele firave prinse în acele încălțări uriase, roșii, cu două numere mai mari.

BOCANCI-STEEL-8-INELE-ROSII

Cred că știți deja continuarea, dacă mă citiți constant – fugara din mine s-a desprins, încet, trecând în vremuri noi. Pe trepte de piatră, într-un drum cu linii curbe, cu vârsta mea cea matură, cu fierbințeala sufletului meu prins, încă, în aburi de tinerețe, știam că sunt în vis și că e musai să mă trezesc. M-am simțit mult mai confortabil când m-am trezit, aievea, pe perna mea ocupata de cățelul care nu poate dormi decat cu capul pe mine, indiferent in ce pozitie s-ar afla.

Curbele gândurilor mele de noapte au avut mari șerpuiri, prin ani trecuți, prinși în secunde de vis înnoptat în umbre cu ghete roșii, cu atingeri străine și cu roți de bicicletă. Din toate acestea păstrez o singură realitate: ar fi fost cazul sa învăț să merg pe bicicletă, dar, uneori, frica e cea care mă guverneaza.

audrey

Cineva spunea că din cauza acesteia pierdem toata distractia vietii. Poate ca da, poate că nu, însă, de când mi-am rupt glezna, precauția ocupă și visele nopții. Asa că mă intorc în curburi de  cuvânt, unde mă simt mai in siguranta și de unde pot explora lumi întregi și pot merge pe bicicleta închipuirilor mele, cu un coș plin cu liliac și crengi de cireș înflorit.

Mi-aduc aminte de un meșter popular, un om cu o față roșie și sprâncene stufoase, care cioplea în lemn linguri și polonice. Dacă-l întreba cineva ce face, răspundea tuturor, sec, dar apăsat: „Niște curburi, taică! Doar atât.”

Doar atât vă spun și eu despre curburile gândurilor mele amestecate, într-o provocare a clubului celor 12 cuvinte.

Se vede alb peste munți

…fotografie Livia Stanga

 

Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară. Veștmânt curat ce are cusut pe poale liliac și iasomie, iar în suișul gândului dumnezeiesc mâneci de alb  ating norii în îmbrățișări îndrăznețe. Se văd munții mei cu aer curtenitor  de amorezi înverziți în inimă, dar cu tâmple albite de așteptări nesfârșite.

 

Nouă ne-au trimis, în curte, puțină brumă care a curs, parcă, din ochii lor cu luciri stâncoase, făcându-ne să privim în zare după semne mai prietenoase cu prietenia scursa, însă, din ventriculul drept …pe margini de lume uitată sub ram înflorit de corcoduș, cu alură de mușchetar doritor de atenție.

Din bradul meu cu semne zburatoare de mierlă se zareste un ochi curcubeu, atent la tot ce mișcă, la tot ce poate aduce vreun pericol nou pentru ouăle din cuib. Spectacolul de du-te vino e intens, profund și permanent, sub aripi de păsări care-și cunosc menirea și nu au nevoie de cortină sau scenă largă ci doar de o ramură de brad și de puțin curaj să aducă în  lumea asta crudă, curând, alți zburători.

PASARE

Pe linia curbă, din dreptul porții mele stă gând obosit de lume și probleme. Mi-s aproape toate. Prietenii mei suferă și sunt prea mulți în ultima vreme. Veștile rele circulă, bolnave de tristeți, și-mi aduc neputințe. Multe, prea multe și niciuna nu pare a avea rezolvare bună sau măcar rapidă. Din ventriculul drept mi se scurg ropotele plânsului meu interior. As da o gaură la curea, cea care ține strâns totul, să nu sară prin lume și alte vești. Pe astea le păstrez să le tăinuiesc și să le alin cu vorbă și gând bun. Aș face o cură de veselie, de rezolvări miraculoase, de soluții care să le ofere, celor dragi mie, clipe de răgaz.

Sunt obosită, nu vă mint, sunt obosită și adusă de spate de griji care nu sunt ale mele, dar le-am cules în inimă știindu-vă copleșiți de ele. Munții mei sunt albiți de durerile voastre și par a le duce sus, spre Dumnezeu, să caute cale nouă spre răspuns vindecător.

Îmi decojesc rănile gândurilor ca pe niște curmale uitate prea mult pe polița din bucătărie. Nici ele nu arata prea bine, nici rănile mele noi. Am senzația că nu pot ajuta cu prea multe, dar măcar știți că vă simt tristețile ca și când sunt ale mele, nu? Și vă rog pe voi, cei care ați aflat că unele lucruri vin precum ninsoarea de lună mai, iubiți-vă clipa și „momentele de fericire”. Nici nu știți câți oameni tânjesc, acum, după așa ceva..

 Se vede alb  peste munți, se vede haină de iarnă-n primăvară, iar eu nu vreau să vă trimit tristețile nimănui ci să vă spun că sunt alături de prietenii mei cu gând bun și rugăciune, că sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, am avut și voi avea.

orboiu

fotografie Mihai Orboiu

 

În tabelul lui Eddie cuvintele vă vor fi …mai vesele, sper.

Veni, vidi, vici. Superblogul? Nu, un strop din el…

Am scris pentru Superblog Spring. Am luat locul doi în Superblog. S-a încheiat Superblogul. Acum trecem la altceva. De fapt asta fac din momentul în care s-a încheiat competiția, și chiar am reușit să mai scriu și alte nimicuri, în timpul concursului, pe lângă cele care erau destinate competiției. Despre Superblog, din punctul meu de vedere, nu vă voi spune nimic. Sau aproape nimic. Trebuie încercat și atât. Dacă vă doriți, cu adevărat, o veți face, dacă aveți idei preconcepute veți trata subiectul ca până acum; dacă veți fi dintre  cei care nu vor vedea decât că se umple blogosfera de articole ciudățele, importante doar pentru cei care scriu pentru acest concurs, săriți chiar și peste aceste rânduri. Se știe că, oricum, nu fac literatură, ci doar cochetez prin cuvinte, așezându-le de-a valma, pe aici; așadar nu aveam ce pierde, prea mult. Poate doar timp, dar pe acela l-am comprimat cum am putut.

Eu am încercat și mi-a iesit un onorabil loc doi, după ce timp de 6 jurizari am stat pe 1. Să nu credeți, însă, că am fost bună. Ceva, ceva..oi fi avut eu, dar știți copiii ăia care merg la olimpiadă și în rest au note bune dar fără să fie, poate, premiantii clasei? Ei bine, eu sunt dincolo. Am fost „premianta” clasei. Am adunat puncte precum furnica și m-am dus, pe subiecte, cu recuzită din realul meu cel de toate zilele, cu mici exceptii. Asta a dat credibilitate, probabil. Singurele premii sunt 6 dvd uri la Empire film și un covor Tulipo la Diego, unde am castigat o probă, plus premiul în sine, de loc doi. Ba, am fost și trasa de urechi de un sponsor că am scris prea trist pentru cât sunt ei de companie de IT, iar dumnealor refuza astfel de promovări; desi pe facebook, ca feedback, cititorii mei au apreciat acel articol foarte tare, căci veselie avusese din plin, dar prea tarziu venisem cu ea, începutul articolului fusese nesatisfacator.

Așadar, atenție, nu scrieti trist că nu înduioșăm nici de un covrig sau un punct în plus. Nu asta mi-am dorit, dar asocierile din mintea mea au fost făcute în acel fel și cam atât e de spus, restul ar fi justificări aiurea. Va dati seama ca aș scrie roman despre acest concurs, însă am învățat că se pot răstălmăci cuvintele, pentru că  dincolo de cei care te iubesc..și te acceptă, sunt ceilalti, pentru care nu însemni nimic; ba, pot adăuga multiple lucruri ce îți pot umbri bucuria, iar asta eu refuz sa o mai accept în jurul meu. E nesănătos să fii plăcut și acceptat de toți, dar e sănătos să stau eu departe de ei și să nu îmi mai doresc să rămân în jurul lor oricât de mult i-aș aprecia. În definitiv, poți veni cu lucruri evidente, să remarci talentul și profesionalismul unora, dar să nu simți nimic, în suflet, față de acea persoană. Și aici nu e vorba de mine, eu remarc, eu nu simt. Punct. Dacă și la unii dintre voi e la fel, e firesc..

Ce mă mai bucură? Ca dacă nu intram în această competiție nu găseam bloggeri noi care scriu pe gustul meu, pentru că e cunoscut faptul ca abia de ne auzim gândurile darămite să mai accesăm și alte bloguri cu mai mult interes decat un simplu like și click. Mai știu că cine e foarte bun va scrie atât de divers și incitant încât te vei gândi, mereu, de ce nu vede și sponsorul asta. Am observat ca toti vor a caștiga, dar doar unii o vor arăta, iar insistenta cu care o vor face, chiar și în gluma, te va scoate din zenul propriu, mai devreme sau mai tarziu. Dacă nu, ești tare și de invidiat. E si asta o tactică, însă. Mie nu mi-a placut prea tare pe grup, indiferent cât de mult am încercat să gust glume mai mult sau mai puțin bune; noroc că, spre final, când zarurile deja erau aruncate, a apărut soarele, prin articole-concluzii, suficient cat sa te duca cu gandul ca în toamna, la 25 de probe, daca te bagi, ai cateva alternative: să îți iei arsenalul de glume cu tine, daca esti norocos și ai așa ceva, o vesta antiglont daca cumva gresesti și toate gloanțele ochilor vor țâșni spre tine, cum că „vaaai, nenorocire!”, ori rămâi zen in pătrățica ta și scrii atât de surprinzator încat vor pleca cu toții, tiptil. M-as mira sa pot face asta, asa ca am la ce mă gandi. Apropo de asta accesați pezevenghi alias Eugen Zavoianu, om pe care-l vad castigator în orice face, și în care cred cu toata fiinta. Nu las link, cautati voi în clasament aici.

Pentru ca va las interviul, care de la minutul 20 mă are protagonista, as mai lungi „pomelnicul” cum „frumos” mi l-a botezat cineva și as multumi tuturor celor care, în acest interval, au lasat un comentariu pe blog sau pe facebook, de sustinere sau din ce orice alt motiv avut și  nu vreau sa fac o altă lista – credeți-mă că o am deja făcuta in suflet și multumesc pentru asta. Multe lucruri mi s-au întâmplat de la începutul anului și concluzia mea e una singura: există viata si după 45 de ani, cu realizări surprinzătoare.

io

Trebuie doar să-ți faci un loc plăcut și să nu aștepți să te aplaude nimeni. Dă-ți răgaz și bucură-te că poți avea ceva al tău care să te facă să uiți de facturi, de faptul că nu toate lucrurile funcționează cum ți-ai dori in viață, că nu te poți potrivi cu unii, dar cu siguranță vei găsi și oameni care să știe că nu faci altceva decât încerci să dai nuanțe unor lucruri. Asta mi-a adus mie lansare de carte și bucuria unei realizări palpabile pentru care sunt mai mult decât recunoscătoare.

eu1

Iar Superblogul? Are câștigători. Iar cel care ia totul, ia si atenția și premiul, dar lasă celorlalti ceea ce vor ei sa simta: unii se vor urmatorii castigatori, alții sunt bucuroși de ce au și au obținut, altii împletesc regrete cu daca, parca și multe altele. Oi fi eu teatrală pe alocuri, dar în suflet am bucurie. Superblog în toamnă? Habar n-am. Vedem. Împreună. Vă felicit!Știu, mă repet. V-am zis eu?

De Florii, în Covasna

zabala1

24 ianuarie 2016. Ziua surorii mele. Un român oarecare înconjurat de noi, familia ei dragă. Ciocnim cu ea, ne bucurăm, facem tot ce face un român obișnuit, într-o zi specială, alături de oameni apropiați. Deja știți cu toții povestea pe care o tot repet, de o vreme, cum că, atunci cand era mică, sora mea sărbătorea, în fiecare seară, când se închidea programul  la tv, și se cânta Hora Unirii, strigând cât o țineau plămânii:„ E jiua mea, jiua mea!”

„Din nou s-a cântat Hora Unirii  în țara noastră!”, parcă ar spune ochii supărați ai soțului meu, în traducerea mea. E după amiază, e cu noi, pare senin, dar ochii lui sunt tulburi.

zi romanie

Cum să pui doliu bucuriei?”, pare că gândește. „Cum să te folosești de tertipuri ca, în aceasta zi specială la Sf. Gheorghe, în Covasna,  să fluture steag de jale pe primărie? Doamne, as fugi până acolo să-l dau jos, să fiu Icar, să urc scări imaginare, dar să smulg steagul ăla de acolo!” Cuvintele acelea nu le pronunță cu voce tare decât mult mai târziu, aici ne zâmbește amar. „Așa ceva nu trebuie să se mai întâmple!”, îmi spune cu glas tare pe seară.

Nu cu mult timp, în casa noastră, parcă se spunea povestea tricolorului. Asist de multe ori la frământările soțului meu. „Știi, de 1 decembrie vreau sa strângem 1000 de steaguri pentru Harghita și Covasna. Mi-aș dori ca, de 1 decembrie, sate intregi și localitați importante, din această zonă, să simtă unduiri tricolore și nu doar să se închine la câte un steag cocoțat pe cel mai înalt brad pentru a nu mai fi dat jos, cum se întâmplă în tinutul Zăbălenilor.”

zabala

Iar visează!, gândesc eu, sperând ca visul lui să prindă contur. Iar mă simt vinovată că sunt sceptică și neîncrezătoare, dar cand știu că glasul lui sună virtual pentru români răspândiți în toată lumea, mă gândesc să nu-i fie ecoul surd. Știu că vorbesc prea puțin despre acțiunile soțului meu, despre implicările lui în cazuri pe care  le cred fără izbândă, la început; știu că nu pare că-l susțin suficient, că nu mă zbat prin ceea ce… scriu să se știe, să se audă, să se vadă. Vin așa, ca acum, sa fiu povestitoarea omului poveste. Aș putea fi acuzată de subiectivism, îmi zic eu, și de asta tac, dar de data aceasta multe vorbesc de la sine, iar cuvintele mele vor veni să aducă bucuria pe care a reușit acest om, care întâmplător sau nu mi-e soț, să o aducă multora dintre noi, dar mai ales acelora care împart cu el aceleași crezuri.

mihai

Și în fiecare zi, o vreme, în casa noastră, s-a vorbit limbă tricoloră, s-a văzut fericirea în aceste culori, iar podelele îmi erau asortate cu simboluri care ar fi emoționat și stâncile, nu doar oamenii. Am avut musafiri zilnici, uneori doar câte unul, alteori mai mulți- „STEAGURILE”.

-Uite, astea sunt cusute de o româncă din Galați, uită-te cum lucesc, uite cât suflet și dăruire poarta în ele!

Astea le-au cusut la mânăstire, pe acestea mi le-a trimis băiatul acela strașnic din Ploiești, pe astea frații mei din Spania, acestea vin din Deva, din Botoșani, din Craiova!, și începea să-mi enumere nume, să-mi arate chipuri, să-mi spună amănunte despre fiecare om care lua parte la visul lui. Și in fiecare zi venea cu un pachet nou, cu o speranță la fel. Dădea comandă de alte  steaguri, făcea planuri, vorbea cu lumea și se simțea în casă aer biruitor de credință și bucurie. N-am să vă enumăr câte pachete am făcut pentru copii, ca dar de mos Nicolae, n-am să vă spun eu câte alte lucruri ați reușit cu toții să adunati, Români pentru Români. Eu, sceptica, neîncrezătoarea, omul-teamă, dar om încrezător în cel căruia îi stau umăr la umăr, am văzut cum, din 29 noiembrie până in 6 decembrie, s-a vorbit românește prin steagul nostru în colțuri de lume unde doar la biserică și școală ce-și mai pot exersa limba strămoșească.

tg secuiesc

Și minunile au început să se vadă. În primul rând n-am să vă pot spune cum e să vezi o mare de steaguri tricolore care îți flutură în curte. Bărbatul meu era ca un copil care ridică zmee, zmee tricolore, zmee de credință, zmee simbol care să vă arate, vouă, că au ajuns la noi și vor pleca mai departe și ca e mândru de voi, de legătura pe care ați format-o. Am legat zeci de steaguri de bețe, ba ne-au ajutat și cățeii.

CATEL

Am privit cum s-au strâns peste 1000 de steaguri cu mult și cum au început să plece pe stâlpi în Tg Secuiesc, în Zăbala, în Sfântu Gheorghe, în Ghimeș-Făget, Miercurea Ciuc, Livezi, Dobolii de jos, Ozun.

steaguri

STEAGURI PE GARDUL CASEI MELE, ZMEE TRICOLORE

În orice înregistrare, fotografie, dar mai ales acolo, în faptă și realitate, steagurile trimise de voi au completat perfect cele de hârtie pe care cu greu le găsesc, prin librării, oamenii acelor locuri. Țăranii din Zăbala și sumanele lor păreau străbunii noștri coborâți din icoane sau de pe columna lui Traian. Copii fericiti, cu cadouri în mâini și stegulețe prinse strâns între degețele, cântau colinde și purtau straie populare. Dansuri și cântece, tradiții păstrate prin oameni despre care nu am dreptul sa vorbesc prea mult,  poate doar, cel puțin, să amintesc că mai există și învățători parcă desprinși din cărțile lui Ion Creangă. Domnul profesor Bilibok-Bârsan a reușit prin devotamentul dânsului și dăruire zilnică să ne arate că ce e romanesc nu piere, și că școala cu predare in limba română încă dăinuie deși în fiecare an sunt amenințați cu desființarea.

invatator 2

Lozincă, vor spune cei pentru care tot ce spun eu aici e desuet și furtuna într-un pahar cu apă. Nicidecum, vă asigur. Oamenii ăștia au credință și fac totul zi de zi, nu ocazional, iar voi ați pus umărul sa le creșteți încrederea în ceea ce fac, nemaisimțindu-se singuri și rătăciți în lumi care, de fapt, ne aparțin. Și totuși, în marea bucurie a tricolorului a încolțit un gând.

hora unirii

La Tg Secuiesc, un preot cu ochi de înțelept, în care se citeau emoțiile unui neam întreg și în care lacrimile se stăpâneau prin puteri divine, i-a cerut soțului meu un steag. Un steag pentru biserica mea vreau, să fluture și la noi ceea ce mi-e dat mie să văd aici! Era părintele din Ojdula.

Gândul emoție dădea din nou năvală în sufletul soțului meu, uitandu-se la bucuria care nu mai fusese niciodată astfel, intr-o zi de 1 decembrie, în Tg Secuiesc:

Ce ați făcut aici la noi și în celelalte sate din zonă, se numeste istorie!, spuse cu glas tremurat d-na Maria Graur, jurnalist la Mesagerul de Covasna, pe care va invit sa o priviți în cea mai emotionanta fotografie posibilă.

graur

Copii îmbrăcați obișnuit se amestecau printre cei care purtau costume nationale, atigându-i ca pe icoane. Era atât de frumos, încât zici ca România nu avea decât aripi să zboare prin generația asta frumoasă și dornică să poarte tot ce e simbol. Erau cununi, flori îmbracate în ii delicate și fote cu miros de istorie.

De am putea să facem din asta un simbol mai mare!, gândi soțul meu, privindu-i! Dacă am putea sa îmbrăcăm în straie populare măcar câțiva copii de români, de am putea să arătăm ca nu e doar foc de paie ce se intampla aici, acum? Strânse în brate cu putere un puiuț blond care-și purta costumul mândru și fălos. Într-o română stâlcită îi ceru un tricolor. Tot era mai bine decat atunci cand alt pui de român ceruse unul, dar în ungureste. Il chema Stefan.

copil1

Ochii pătrunzatori ai părintelui din Ojdula aveau să-l tulbure tare pe soțul meu, mâinile care tremurau pe steagul tricolor pecetluise gândul în care deja plutea imaginea altor mâini care croiau și coseau straie pentru micuți. Aflase deja că părintelui îi plac dansurile populare și că îi invata pe acestia, nu doar să-si pastreze limba stramoseasca vorbindu-le, la biserică, și nu numai, despre România, ci să-și păstreze tradițiile și obiceiurile din neam. Totul se lega. Ar fi fost minunat ca prin solidaritatea pe care a simțit-o până acum, puțin cu puțin, și mult cu mult, să îi putem ajuta si sa facem trusouri de românași care să rămână la biserică dar pe care copiii sa le imbrace, cu drag, la fiecare sărbătoare sau la momente artistice de care vorbeam. Despre Mărtănuș, celălalt sat, apropiat de Ojdula, ar fi multe de spus, dar vă invit pe toti pe pagina de fb a sotului meu unde veti gasi amănunte despre acțiune, logistica, și orice amănunt folositor. Cert e că toți copiii de aici vor purta de Florii costume cu aer de sărbătoare.

copii ojdula

Nu vă voi spune ca din nou mi s-a parut incredibil totul, dar deja mă scutur de gand și mă uit in spate: la fel am spus și cand a adunat tot cu voi alimente și  bănuți pentru instalarea centralei termice pentru Doboi, cand a dat prin voi lumina unor tarani romani tot din acel sat , cand a adunat bani și alimente pentru orfanii de la Odorheiu Secuiesc, loc in care sper sa mai ajung vreodata sau cand a adunat cele peste 1400 de steaguri tricolore, cand a dat premii de 1 iunie iar  despre alte acțiuni micuțe care deja se adună în palmaresul vostru, nici nu mai vorbesc.

noi trei

Mi-aș dori ca după Florii, cand se desfasoara Actiunea straie populare pentru micuții din Covasna, să vă pot spune ca am văzut, în modelul care se așază ca o columnă pe  iile și cămeșile populare, istoria și prezentul, că observ dăruirea voastră și implicarea într-un crez comun, care unește, desăvârșește și binecuvântează mâinile care cu drag au cusut, pe pânză curată, tradiția unui neam. Doamna preoteasa din Ojdula și o doamnă meșter popular din Covasna au împuns cu ac măiastru și au tivit dăruirea voastră, numele vostru, bucuria pe care o împărțiți adunând dureri și tristeți în simboluri ce vor fi purtate în aduceri aminte de acum încolo. Nu a fost usor, însa; materialele trebuiau cumpărate din timp, munca necesita migală și timp, care deși părea lung,  pentru doua maini dibace putea fi insuficient. Dar uită-ne la cateva zile inainte și totul are contur.

costume

 Nadajduiesc ca si de data aceasta se va scrie o pagina emotionanta, Români pentru Români, oameni răspândiți prin această lume care vor putea pune o parte din crezurile lor intre impunsaturi de ac, in brauri tricolore și in zambete fericite de copii care, poate, vor canta și ei Hora Unirii, strigând nu doar e „jiua mea” ci e ziua noastra, a romanilor de peste tot . Sau poate, doar vor rosti un „Înger, îngerasul meu” îmbracati in straie dumnezeiesti.

mihai 4

Eu v-am spus cu inima ceea ce am aflat de la alții, ceea ce văd și ceea ce sper să mai vad. Asa mă vindec, asa cred mai mult, asa nu mă mai rușinez ca nu sunt entuziasmată și că nu m-am născut cu trăiri asa cum le are sotul meu, cum le aveti multi dintre voi cărora le voi multumi din nou, pentru că m-ați făcut să imi schimb directiile in viață, să nu mă mai risipesc in lucruri fără sens. Va felicit și va multumesc.

copii

Japoneza: parfumul secretului

  • Final de an 2004. Nu ştiam dacă să mă bucur că se sfârşeşte o perioadă pe care o declar, şi acum, cea mai debusolantă şi mai grea din toată viaţa mea; sau să mă  joc cu imaginaţia strecurând în ea un pic din nostalgia unei luni întregi trăite în Italia, şi un pic de speranţă pentru anul ce urma. Cred că ultimul gând a fost destul de puternic pentru că, peste puţin timp, avea să mi se schimbe viaţa radical şi spre foarte bine, culmea. Înfofolită până peste cap (decembrie se juca un pic cu noi în temperaturi oscilante) păşeam cu grijă pe strada ce dădea într-o arteră mai luminată decât cea pe care mă aflam eu. Nu ştiu cum dar, în graba mea, m-am lovit de o femeie tânără ce purta o căciulă superbă de vulpe, vopsită în negru. M-am dezechilibrat iar în cădere îmi aud numele rostit de o voce ce nu reuşea să-mi trezească nicio amintire, pe loc: Adriana?
  • Nedumerită, privesc faţa aia rotundă, perfectă, cu tenul alb, ca de fildeș, cu ochii imenşi şi sfredelitori, chinuindu-mă să realizez unde mai întâlnisem făptura aceea ce-mi făcea să bată inima, absolut nefiresc. Nu mă lăsă să zăbovesc, intuind nedumerirea mea, că aud: „Sunt eu, Alice, păpuşa japoneză!” Am înlemnit. Cum puteam confunda chipul acela răvăşitor de senzual şi de o frumuseţe ireală, nu ştiu?! Poate doar hainele prea multe să ne fi fost potrivnice. Mie, că ei se pare că nu i-a luat mult timp să mă recunoască.
  • Pe Alice am întâlnit-o ciudat. Într-o seară de vară, pe care ne-o petreceam pe terasă, printre chipuri mai mult sau mai puţin cunoscute; ea apărând la braţul altor două tinere şi mă umplu, pe loc, de o invidie surprinzătoare. Se machia ciudat, ca şi când era într-o piesă de teatru cu arenă deschisă spre scena vieţii. Părul ei negru, coafat puternic spre calotă şi tuns bob spre ceafă, încadrându-şi faţa în nişte şuviţe perfecte şi asimetrice, făcea notă discordantă cu rujul roşu, puternic, pe nişte buze perfecte, carnale şi expresive. Purta o bluză gen chimono japonez, fluidă şi moale, cu mâneci ca nişte aripi şi o fustă creion ce se termina fix pe genunchi. Era o apariţie. Tipul care mă însoţea, în seara cu pricina, se fâstâcise îngrozitor şi flirta instinctiv făcându-mă să mă revolt, dar fără împotrivire. Până şi eu recunoşteam că făptura din faţa mea era desăvârşită.
  • I se spunea Japoneza, pentru că doi ani trăise acolo, şi revenise acasă cu toată Japonia pe chip, pe haine, în gesturi, mimică şi comportament. Era destul de reţinută  în public pentru ce prezenta vizual. În fine, ne-a invitat pe toţi să-i inaugurăm casa  pe care reuşise să şi-o achiziţioneze. Surprinzător locuia aproape de locul meu de muncă. Ne-am dus, lăsând baltă orice plan prestabilit, fascinaţi de poveştile sale misterioase. Vă imaginaţi, cred, că, ajunşi în apartament, am dat peste o prelungire a ei. Peste tot tronau fotografiile sale senzuale şi artistice, chimonouri şi obiecte japoneze, mobila fiind puţină şi minimalistă. Mă fascinau uşile albe, împărţite în cadrane mici de sticlă ce păreau ca un rebus fără căsuţe negre. Minunat.
  •  Doar că surpriza abia începea. Ne-a oferit în seara aceea o reprezentaţie de dans, îmbrăcată într-un costum stilizat, gen chimono, machiată cu mult alb pe faţă şi recitând, ea ştie ce, într-o limbă care mă făcea să închid ochii şi să mă gândesc la ce secrete poartă cu ele, acele cuvinte. Nu mai ştiu cum s-a terminat seara. Pe Alice am întâlnit-o în mod repetat, în acea vreme, în diverse ipostaze. Mi se părea excentrică şi ciudată. O vedeam într-o zi purtând codiţe africane, multe şi dese, ca altă dată să o văd cu extensii de păr lung, revenind discret, în final, la aceeaşi coafură bob.

 

  • Ultima oară am întâlnit-o la mânăstirea Sâmbăta de Sus, încercând să-şi revină dintr-o depresie ce o purta ascunsă, ca pe un stigmat. Nu vorbea despre ea. M-a luat de mână şi m-a dus în căsuţa unde se cazase pentru 2 săptămâni, băgându-mă în ceaţă şi mai tare. Dureri cu veselie amestecate, parcă toate în acelaşi timp, şi ochi umezi de neputinţe mă făceau să fug din calea ei alunecoasă. Nu o înţelegeam deloc. Mi-era teamă să întreb ceva, aşteptam o destăinuire ce nu venea şi  reintram în  jocul cuminte şi anost al propriei vieţi fără să mai caut răspunsuri. Pe urmă… a dispărut, sau poate eu am devenit invizibilă, nu ştiu.
  • Trecuse un an de atunci şi în clipa în care mi-a rostit numele am realizat că mă aflam în faţa blocului ei. M-a invitat la un ceai. Am urcat un pic, reţinută, bucurându-mă, şi nu prea, de invitaţie. Fotografiile cu ea,  cele în mărime naturală, dispăruseră. Doar una, perfectă, mai rămăsese în dormitor. N-am vorbit multe. Fiecare avea schimbări substanţiale în viaţă. Ale mele mi se păreau degradante şi nedrepte. Am reuşit să i le spun în doua cuvinte. Fără să-mi răspundă sau să comenteze ceva, o văd scoţându-şi căciula superbă şi, în acelaşi timp, „peruca” bob ce mă făcuse să o văd ca pe cea mai rafinată femeie întâlnită vreodată. Japoneza dădea reprezentaţia celei mai curajoase scene din viaţa ei, dintr-o piesă cu secrete adânci şi dureroase.
  • O priveam încercând să nu plâng, să nu mă mir, să reacţionez normal, ca şi când secretul ei nu fusese secret şi eu ştiam, îl bănuisem cumva. Doar că asta nu se întâmpla şi acum. Eu nu bănuisem nicio clipă că femeia aia minunată,  ce rămăsese în faţa mea ca şi când era un leopard rănit, avea tot scalpul cu pete albe din loc în loc, şi nici măcar puf nu creştea pe acele goluri. Părul ei negru, tuns foarte scurt, vorbea despre un secret bine păzit pe care, acum, Alice mi-l prezenta ca pe un răspuns la văicărelile mele. Avea o formă de alopecie gravă (vindecabilă) chiar din timpul când o consideram „păpuşa japoneză” şi doar perucile bine executate, din păr natural, o făceau să ascundă tot, lăsând ca podoabă generală… veselia şi naturaleţea ei.
  • Lucrurile se legau uimitor, iar eu îmi înghiţeam, încet, cuvintele, în acelaşi timp cu ceaiul de iasomie, ca şi când aveam să primesc cea mai ciudată lecţie. Pe Alice nu am mai întâlnit-o niciodată; probabil că venise în viaţa mea ca un avertisment al faptului că prea îmi plângeam de milă.  Mi se părea o bijuterie  de femeie, surprinzătoare,  povestea care, acum, îmi pare esenţa perfectă a cuvântului.. „mister”. Nu am destăinuit nimănui întâmplarea mea, multă vreme, de teamă ca nu cumva să deconspir identitatea acestei femei minunate. Acum, Alice e doar o amintire, dar „Japoneza” …o lecţie şi o aromă perfectă de secret. Multumesc, Alice! Sayonara!

4. 11. 2013

 

Povestea este înscrisă în jocul condeielor parfumate, găzduit de Mirela, iar tema este Parfumul unui secret aleasă de Alexandra. Și, cum spuneam,  de atunci …parfumul secretului pentru mine poartă arome de trandafir brazilian, de cedru, mosc şi ylang-ylang. Este Oriental Lemnos unisex şi poartă numele de Kisu de Tann Rokka, creeat tocmai în acel an 2004 de Azzi Pickthall. Parfumul pe care mica mea Japoneză tocmai îl primise de la un admirator.

Kisu de la Tann Rokka
Kisu de la Tann Rokka

Eliberare de aparențe

Bucuriile mele au umbre de trecut.

Îmi dozez cuvintele,

Le mut din dreapta în stânga,

Le scad, le adun, le cos pe margine.

Nu găsesc decât o nepotrivire:

Momentul în care am descoperit

Că nu pot fi decât un om pe drumul meu;

Că la intersecția  cuvintelor pompoase

Am dat de gropi adânci

Și nu le-am mai putut trece.

Am lasat, însă, aparențele la schimb.

Și recunostinta pe piedestal.

Știam ca mereu voi fi legată de începuturi

Și de declarații auzite de toți,

Dar nimic nu mai era la fel.

Trei anotimpuri au fost suficiente.

A înflorit, a roșit și a pălit. Totul.

Nimeni nu era de vină.

Drumul tău era sclipitor,

Al meu cum mi-l doream;

Semnul intersecției,

Ce părea că unește, inițial,

Arăta diferențele.

În bordurile drumului meu

Păstrez amănunte,

Nu le mai pot căra cu mine, mereu,

Deși știu că mi-au fost lumină.

Nu schimb nimic,

Nici pe mine, nici pe tine.

Nici, măcar, strada pe care merg.

Adun doar kilometri

Și oboseala cuvântului pitit

În zâmbete de complezență.

Sunt recunoscatoare și atât.

Poți aprecia un om fără să-l porti în suflet.

Simt că e timpul să se vadă asta.

Și chiar nepotrivirea poate să se observe,

Căci nu e nimic rău în a fi diferit,

A nu mai iubi aceiași oameni, aceleași lucruri,

A trece dincolo de constrângeri,

A trece dincolo de aparențe istovitoare,

E  realitate firească.

Am obosit

Și tu știi asta.

Opt anotimpuri de ceață.

Prea mult gri!

De azi, cuvintele vor căuta

Eliberarea de tine.

Și, brusc, îmi dispar

Umbrele.

Uneori, o victorie amară

Eliberează începuturi.

A fost rândul meu, azi..

Despartire_2-300x200

ps…..nepotrivirilor mele, bun rămas!

Caruselul

Pe străzile cu piatră cubică apa curgea, pe mijloc, ca un  copil de pârâiaș lăsat la joacă, pentru prima oară, să vadă lumea. Zăpușeala mirosea a salcâmi deși nu vedeam niciunul. Posibil să fi luat mirosul cu mine, căci era perioada lor, acasă. O doamnă, cât o bijuterie de mică, ducea,  în brațe, un ghiveci enorm cu o floare albă. Era atât de pedantă, încât am rămas cu privirea ațintită asupra ei, nefiresc. Purta un trenci de culoare galbenă și avea un păr atât de alb încât te-ai fi dus cu gândul la Crăiese cu Zăpadă. Așa părea zâna florilor. Un tip îmbrăcat în piele, căruia doar motocicleta îi lipsea, plimba un husky alb maiestuos. Părea că îl duce câinele, căci el își purta, parcă, visele, călcând intenționat prin copilul-pârâu. De la balcoane, florile se revărsau ca într-o grădină botanică suspendată.

Picioarele mi-erau obosite, setea se instala puternic și eu căutam cu privirea o ieșire din labirintul împărăției de piatră și flori. O cișmea, din aceea veche, grea, cu patină de timp, cu amprentă știută doar de Dumnezeu, îmi apăru în cale, de parcă aș fi cerut, în gând, asta, iar zâna bună mi-ar fi așezat-o în drum, ca dar. Tineți minte poveștile acelea când drumețul găsea fântâna cu apă bună și colacii calzi numai pentru el? Poate nici nu erau aievea, dar Dumnezeu îl hrănise și adăpase după inima lui. Doamne, cât de flămândă am rămas, uneori, neștiind că pentru a fi om nu e suficient doar să respiri și să vorbești frumos. Mult oi fi trecut eu pe lângă ciutură cu apă vie și dumicat îndestulător. Poate trec și acum, dar măcar azi mi-e clar de ce nu le văd.

Cișmeaua îmi dadu să beau și îmi arătă și iesirea, căci era așezată la răspântie de gânduri, cu lumini spre patru laturi. Am ieșit pe cea care îmi stătea în față, doar știți că spuneam, cândva, că aleg să merg înainte. Am avut un șoc când am ieșit pe o colină modernă, discrepantă cu locul în care mă aflasem, de parcă trecusem într-o altă dimensiune. Lumina era puternică, orașul se vedea ca la „belvedere”, treptele ți se așezau la picioare să le numeri într-o coborâre lină. Ne-am privit, nedumeriți, dar trăiam, oricum, într-un basm cu portaluri diferite și nu ne mai miram prea tare. Lumea se atingea, ca din întamplare. Sus, jos. Ne faceam loc, automat, răspunzând, pe alocuri la zâmbete.

Jos, ne aștepta toneta cu înghețată de fistic și o bancă pe care, cred, o foloseau, toți, cinci minute pentru revenire din beția pașilor. Niciunul nu avea îndrazneala să țină banca ocupată mai mult de cinci-șase minute. Era banca răgazului. Ne-am așezat cuminți, cu cornetele și fețele zâmbind a bucurie simple și la îndemână, apoi am trecut pe alte margini de lume. De data asta lumescul ne invada cu terase colorate și miros de cafea râșnită proaspăt. Doi tineri se certau și noi priveam mustăcind, roșind, aproape, de momentul lor atât de firesc, purtat pe un zid în care sărutul părea desprins dintr-o regie menită să te facă să oftezi după actorii principali. O bicicletă căzu lângă picioarele lor, iar noi ne-am scuturat repede de imagine și ne-am așezat să sorbim cafea și coniac cald cu miros de vanilie.

Broboanele de zahăr de pe o margine de pahar și zâmbetul complice al chelnerului, când dadu cu ochii de figura mea încântată, îmi intregiră aventura. Îmi adusese, făra să comand, o negresă cu sos de ciocolată caldă deasupra. Am știut că ce mi se întâmplă e aievea. Nu, nu eram la fântâna cu bucate bune, căci paharul bombat, cu lichid de chihlimbar aromat, nu cred că intra în atribuții de zână bună, dar eu m-am simțit răsfățată, într-un moment magic, exact ca sărutul de pe ziduri, de adineauri.

Ne-am adunat simțurile și am început să jucăm un șotron imaginar, pășind pe dale mari de piatră. În fața mea se învârtea un carusel gol. O dată și încă o dată, și iar o dată. Sălcii plângătoare și arbuști timizi se vedeau dincolo de el, dar eu nu mă mișcam. Ascultam ding-dongul acela de sărbătoare și nu vedeam nici măcar un om, acolo. Sărbătoarea nimănui. M-am apropiat. Căluții săltau sus-jos, mai repede și iar, și iar. M-am uitat să văd dacă numai eu observam asta. Nu, nu era închipuire. M-am apropiat ca și când aș fi vrut să urc pe unul dintre căluți și totul s-a oprit. Eram prea mare pentru carusel, dar omul-comedie nu părea impresionat de asta. M-am dat o dată și încă o dată. Sus, jos, gândurile mele se asezau când prea înalt, când  dispăreau. Nu-mi plac rotirile. Îmi deranjează stomacul, dar acesta nu a fost rotire, a fost ritual.

Lumea îmi zâmbea tacit, ca și când fusesem femeia îmblânzitoare de căluți, femeia-carusel.

Dincolo de el, sălciile plângeau. Am ales sa ies în alt luminiș. Puteam face orice, primisem taina caruselului în dar. Nu poti stăpâni ceea ce nu ai și nu ai avut niciodată. Îndrăznește, încearcă, bucură-te și adună, din tot, povestea caruselului tău. Vei observa altceva. Sus, jos, nu sunt altceva decât căluți magici. Și totul va fi victorie și frumusețe. Uneori, încă văd căluți ce se rotesc doar pentru mine, dar nu mereu, dincolo de ei, sunt luminișuri verzi, plângătoare, și…drumul e altul. Azi noapte am visat caruselul meu și avea copaci triști și goi, în jur. Era prima oara când aș fi ales  să merg către sălcii. Vreau verde în carusel, goliciunea arborilor o voi așeza la toamnă pe căluțul cu zurgălăi,…nu-i așa?

Azi îmi asez gândurile pe căluți care m-au purtat de la începutul lui martie doar pe unde și-au dorit ei. Poate nu am fost un dresor prea bun, dar de ce să aleg întrebarea asta? Mai bine o aleg pe cea care mă va duce spre alte locuri verzi. Care veniți cu mine?

carusel-a29703841