Aniversare! 3 ani….e-un lucru tare

Eu cred în vorba ta potcoavă,

Ce-mi pune în iubiri  pecete,

Îmi port cuvintele-ntr-o snoavă

Legată cu un șnur în plete,

Nu știu de ce-n grădina-munte

Nu este niciun ghiocel,

Nici toporași, nici flori, nici cântec,

Nici amintirea cea de ieri,

Nu am știință unde pleacă

O fantezie de idee,

Deși cu clopoțel în coadă,

Nu-i nici pisică, nici femeie,

Nu-i nici urgență peste timpuri,

N-are nici soare prins în ochi,

Și pare că mă-ncurc în gînduri,

Și bâjbâi, parcă dau în bobi,

Căci ghicitoarea neghicită,

Din vorba mea întortocheată,

E o pălărie cam sucită,

Și o scenetă demodată,

Ceva c-o piesă cu un titlu

Cam răsuflat, ce n-o mai joacă

Niciun actor ce-și spune, simplu,

Că-i obosit, căci timpu-i toacă

Orice fărâmă de poveste,

Amestecată-n adevăruri,

Împovărat de griji terestre,

Închide cartea….cu ecouri.

E o lume care-mi este dragă

Si-are miros ca de cerneală,

Dar nu-i roman și nu-i nici carte,

E viața asta care-mparte

Și timpul viu, în timp cam sec,

Și amănuntele în țepi,

Si primăvara-n trecere,

Dar tot pun de-o petrecere

Să povestim de o înșirare

Adună-te mărgăritare:

 

Chem omul-înger, de ajutor,

Chem călător  alergător,

Chem omul-muză, omul-clipă,

Chem muguri plini, fata-pisică,

Patru anotimpuri, gutui celeste,

Chem și din Franța, omul poveste,

Potecă vie și-un gînd vis,

Fărâmi de suflet, fata din vis,

Vom fi  toți hapi, e de-nțeles,

Căci dincolo de nori-i de mers;

Cu flori de colț ne vom mândri,

Și prin Moinești vom zăbovi,

Chemăm, de-un timp, noi întăriri

Căci nu e chef fără Cartim.

Mala vine cu bucurie,

Sau, poate, din bucătărie,

Cu almanahe recuzită,

Chemăm Toronto-ntr-o vizită.

Si dacă pare mai mult dramă,

L-avem pe Petru cu o epigramă;

C-un curcubeu și o buburie,

Vom spune- ncet: petrecere să fie!

Cu Vavaly vorbim șoptit

Să nu-l trezim pe ăla mic;

Prin spicuiri cu armonii,

Nico printează iar hârtii,

Cocktail de viață-i de mânuță

Cu iluzii prinse pe străduță;

Rudia ne organizează,

Că știe tot și asamblează,

Orice proiect, de pe Colina,

Cu râsul vine Adelina.

About women and not only, ți-o zic din mers

Că nu știu cum  te așez în vers,

Deși cu tine am un blind love,

De când ne parfumai cu… mov.

Si mă opresc căci nu prea pot

Să vă includ pe toți în top

Deși ați fost cu mult mai mulți

De vreo trei ani, trei ani cărunți,

Trei ani de blog, trei de cuvinte,

Trei frumuseți de luat aminte,

Trei inimi care bat firesc,

Vă mulțumesc și vă iubesc!

 

 

Cu cele 12 cuvinte dintr-o duzină de cuvinte, veche, pe care o respect și o iubesc, am pus, azi, de o petrecere simplă în care picur puțin din trecerile mele printr-o lume în care uneori am bajbâit, alteori m-am bucurat, am învățat multe, am cunoscut oameni, am legături cu fiecare din versificarea mea, măcar la nivel de zâmbet și salut, deși eu aș îndrăzni să sper la mai mult. Cuvintele mele au devenit curcubee de bunătate, fărâme de suflet, muguri și poteci de inimă, părți din sexul meu slab, jurnale de iubire și de soție, nimphetamine, comentatoare amatoare, nimicuri și fantezii,-mai nou-, însa, au rămas cu amintirea începutului, fără de care toate acestea nu ar fi fost posibile. 3 ani. Oficial, azi. Mulțumesc!

aripi om

 

 

 

 

 

Articol vechi, intamplare nouă, aniversare uitată

Pentru că articolul meu a văzut deja lumina tiparului în trei locuri, o dată pe 7 martie 2015, în Cuvântul Liber, la Tg Mureș,

cuvantul liber (2)

acasă, în Ziarul Brașovului, și în locul cu cel mai multe colaborari, Magazin Critic, il mai asez o dată, aici, bucurându-mă de fiecare cuvânt scris in acel 11 august 2014. Articolul va fi și intr-un alt loc despre care vă voi povesti, insa, mâine sau…curând. Azi, mă bucur de imaginea asta ce-mi dă senzația că pot spera in libera circulație a cuvintelor mele sau, măcar, să bifez treceri frumoase. Măcar acum, căci nu am știut mereu a-mi face viata bogată in lucruri demne de privit, citit, zâmbit. Dar asta e altă poveste, pentru cei care cred cumva că uit asta sau nu-mi imaginez că trecerile noastre, uneori, sunt repetative. 

ziarul Brasovului

Mulțumesc tuturor pentru sprijin și promovare, asa cum mulțumesc și site-ului chic elite, că mi-a dat, deunăzi, posibilitatea sa imi asez numele și acolo. Sunt onorată, mai ales ca nu uit ca, acum trei ani, doar, dădeam drumul cuvintelor, pe un blog prăfuit, nu doar in virtual, ci chiar ..dincolo de mine. Mulțumesc și celor care trec mereu prin blogul care, coincidenta sau nu, azi face doi ani de cand e gazduit de wordpress și mulțumesc și celor care nu o mai fac, pentru ca ma simt, in sfarsit, eliberată de……aparențe.

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.

Viaţa continuă….

 

Copilul abţibild

Când eram mici, tata ne alinta, pe mine şi sora mea, abţibilduri. Doar că eu eram unul de-ăla pe care lipiciul era pus doar pe colţuri, pe când al soră-mii dădea şi pe afară. Şi aşa a rămas până în ziua de azi, ea fiind în continuare copilul abţibild. Da, face ce face şi se lipeşte puternic de fiecare membru al familiei încât nu putem nici respira fără ca ea să nu sesizeze vreo neregulă pe care e musai să o rezolve. Că aşa e ea! Dă sentinţe înainte de a şti toate datele, doar de teama că, lăsate nerezolvate, lucrurile s-ar putea agrava. Şi purcede în căutare de soluţii. Suntem ca două crengi ale unui copac puternic care îşi duce toată seva responsabilităţii şi iubirii necondiţionate în una singură. Fiţi siguri că eu nu voi fi decât o crenguţă oarecare dintr-un desiş înfrunzit, puţin vizibilă, cu multe frunze crescute pe ea, viguroasă, dar oricând predispusă a se frânge sub greutatea unei intemperii. Sora mea e creanga puternică, aia de care aminteam mai sus, din care pornesc altele şi, chiar dacă pe ea mai apar şi noduri de timp sau  de vremuri, le va purta ca nişte decoraţii. Mi-e drag modul ei de a fi, e fantastic cum rămâne prinsă de trupul familiei mari simţindu-i puterea luată tocmai din rădăcini şi dusă, departe,…spre înalt. Totdeauna are cu ea un mesaj pozitiv şi o forţă pe care o împarte cu dărnicie tuturor. Doar să fii acolo, să întinzi mâna şi să prinzi. Uneori pare că ne intersectăm firile, deşi cred că suntem două  asimptote, ea fiind totdeauna linia ce trece prin curba fiinţei mele, nelăsând-o, totuşi, să se apropie de abisurile mele. Acolo stau eu singură, cu închipuirile, cu basmele citite când încă nici nu mergeam la şcoală, cu angoasele, cu stăruinţele mele spre o încăpăţânare absurdă, într-un recurs amar spre amintiri uitate dar vii, cu trecutul creionat în cuvinte noi, dar vechi în nuanţe, cu vorbe dragi şi pierderi într-o lume a mea, desprinsă parcă din nişte reguli proprii, pe care puţini le-ar accepta fără să cunoască parola sufletului meu. Gustul salin al lacrimilor mele nu l-a simţit nimeni, dar discul de aur pentru singurătate l-am primit amândouă,  cu ani în urmă. Cu toate astea, viaţa e minunată având o soră drept prietenă. Şi îmi e suficient!
Iar dacă soţul meu e aproape în fiece scriere de-a mea, nu uit că, de fapt, eu sunt un întreg format din părţi ştiuţe şi simţite.  Părţii mele de sânge şi inimă curată, surorii mele, copilului abţiblid, azi, îi mulţumesc: mulţumesc, Sanda! Mulţumesc că eşti forţă, eşti gând şi cuvânt, eşti putere şi bucurie!  Te iubesc din suflet! La mulți ani, să-mi trăiești sănătoasă și fericită, mulțumită de bucuriile simple ale acesti lumi. Să rămâi la fel de tânără, veselă, optimistă, grijulie și iubitoare, ambițioasă și plină de viață, să crezi mereu în tine și în forțele tale, tu, nașa de profesie, sora de profesie, omul de profesie, copil etern cu vise transformate in realitati de jucărie!
La mulți ani, Conofeti Cocoto, sora mea dincolo de cuvinte și sentimente!
surioara mea
Scrisa in 21 dec 2013, actualizată azi, 24 ianuarie 2016, dedicată surorii mele în orice aniversare de om mare sau de vesnic copil, cu care cresc incă ..și desăvârșesc..zile.

Doar pentru tine

-Ce vezi acolo?
– E ziua lui Mihai Tirnoveanu
-Cine e Mihai Tîrnoveanu ăsta?
-Cum nu știi? E soțul meu!
-Păi, tu ești o pisică!
-Asta vezi tu, el știe că sunt eu și că îi doresc ca visele să i se inmulțească precum stele astea, răspunsurile sa vină ca fulgerul și Dumnezeu să-i creeze lumea despre care îmi vorbeste mie seara, când vine acasă!
-Si mai stai mult acolo?
-Da!
-Până când?
-Până va veni să mă ia de mână, cum m-a obișnuit! Dar acum taci, nu vezi ce frumos i-a raspuns Dumnezeu de ziua lui? A adus artificii de stele doar pentru el.
-Păi, sa-i zicem la mulți ani!
-Să-i zicem! La mulți ani! Apropo, tu cine ești?
-Mă faci să râd! Eu sunt …Povestitoarea, afli tu de mine…curând!

..am pus  asta la păstrare…aici pe blog, după ce o dedicasem soțului pe fb.

Botineeeeeeeeee!

Vreau botine!

Doar botine!

Fine, negre, cu șiret,

Brodate cu fir deștept

botine

romanianlabel

Și cu trandafiri la gleznă,

Să lucească chiar și-n beznă;

Să-i croiască o foarfecă,

Dibace și magică,

După un tipar știut,

Tip botină de demult;

Să nu fie prea comun,

Căci cu ele mă expun,

Mai ceva ca într-un ziar,

La mine în budoar,

Într-o seară, pe-ntuneric,

Nici în noapte, nici vremelnic.

 

Hai, că nu sunt tăvălug

Așteptarile ce curg!

Nu voi pune presiune,

Spun, așa,  drept opțiune,

Că le vreau de aniversare,

Ca sistem de operare.

In cutie cu fundiță,

Cu capac și cu bentiță

Și bilete de amor

La mine în dormitor.

Să nu fie nicio scamă

Pentru că-s de pus în ramă

La cât sunt de prețioase

Și frumoase.

 

Să le am la drum de seară,

Să cred că e prima oară

Când port trandafiri la gleznă

Și scot lumea mea din beznă.

 

Uite-o odă cu botine!

Mă făcui iar de rușine.

Știu că nu e moment bun

Să îi scriu lui Moș Crăciun;

Și sunt și nițel cam mare

Să cer ghete cu o floare

Dar vă dau aici răspuns

De condurii au ajuns.

Până atuncea, insă, sper

Soțul meu să aibă fler,

Să observe ce am scris

Să-mi aducă ce-a promis

Cand pe glezne aveam săruturi

Și-n stomac  morman de fluturi.

Sigur le voi merita

Le astept chiar de ziua mea

De n-or veni de Crăciun

Voi i-ați scris? A mea-i pe drum..

 

Aveam jucăria asta de poezioară în draft, săriți peste ea. N-am putut s-o las ascunsă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acasă

sanda

De câte ori ajung la mama, la Buzău, într-un sat ursuz și plin de praf, ce miroase a vânt sec și a busuioc uscat, simt că ajung ACASĂ. Acolo, m-am făcut mare, în mâinile bunicilor mei, privind lumea prin ochii lor, trecând-o ușor prin ai mei și trimițând-o mai departe ….. oricui o vede și o găsește. Mai târziu, am mutat totul în inimă și am închis totul pe veci. Când revin, calc cu grijă să nu deranjez amintirile și poveștile fără capăt și coadă, dar cu esență de Bărăgan uitat prin vise de copil.

Sunt copil mare, copilul mamei, prea mare pentru aceste vremuri și încă mic pentru cea care mă privește cu duioșie de după ramele negre ale ochelarilor. Tremur, instinctiv, la fiecare atingere a ei, atât de dorită și, recunosc, că nimic altceva nu mă poate face să mă simt astfel. De data asta din cer au cazut broboane de iubire cu stropi de ploaie. Au spălat praful și au udat grădina care, din păcate, era cam stearpă și cu urme de rod târziu, dar pipernicit.

Ehehe, și ce dacă! Au câștigat la puncte pomii din livadă, cu merele lor de expoziție, prunele cărnoase, nucile neculese, perele de soiuri diferite cu luciri de soare, piersici târzii cu puf catifelat și gust divin, struguri cu boabă mare, curată, plină și bogată. Cațelul nu m-a lătrat nici acum, deși nu mă văzuse de multă vreme. Zumzetul magic din ogradă îmi declanșa emoții uitate, dosite în colțuri de suflet.

O vecină venea cu o poală de ouă, alta aducea cășuleții de brânză abia scoasă de sub magia cheagului. Un cofer cu lapte își aștepta rândul să-i fie descantată pe foc licoarea dătătoare de putere. Coșuri cu fructe, borcane de dulceață, bidoane cu borș auriu, legume zăpăcite de puterea mamei, ce mă priveau din cămară, funii de ceapă, porumb în hambare, ardei umpluți ….. pe repede înainte, gata, gata de a fi luați la Brașov, așa nefierți, dar cu gust tainic și știut…de MAMA. M-am bucurat de fiecare fărîmă din lumea asta pe care mulți o cred pierdută.

E vremea culesului, dar eu am adunat în 24 de ore, fix, cât am stat în locul meu de poveste, rod de bucurie și iubire. Privire de mamă mulțumită, de prieteni din copilărie cu alură de oameni mari, de soră cum alta nu e și cu sat cu nume obișnuit. Se numeste ACASĂ. Nu-i așa că vă e cunoscut? Nu-i așa ca îl regăsiți prin vreun loc din inimă?

Dana, fata gând. Fata curcubeu.

Dacă la capătul curcubeului
ați găsi niște gânduri
ce ați face cu ele?
Dacă despre și pentru noi
ar trebui să aibă chip
cum l-ați desena?
Si totuși, fată dragă,
eu îți știu chipul,
îți citesc gândurile,
și merg la capătul
curcubeului,
uneori,
cu tine,
prin tine
și lângă tine.
Îmi strecor un haiku
în inimă,
doar pentru ca le adori tu
și plec să țes povești
cu Marcele..doar pentru tine.
Azi, în schimb, de ziua ta,
am vrut să-ți spun, în felul meu,
cat de importantă ești pentru mine!
La mulți ani, om frumos!
La mulți ani, Dana!
Să fii fericită și iubită!
Să fii mereu mama binecuvântată!
Și să-nflorești dincolo de curcubeu
..pentru că poți!

CONOFETI COCOTO


  • Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
  • Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea pentru că  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
  • Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

  • Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
  • Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
  • Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
  • Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai umilitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
  • Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
  • O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
  • Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
  • Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
  • Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă. Un pic casele, maşina, trăirile, dar mai ales gândurile. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea ei, a fost mereu asta:‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea!.
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.

Fata vorbelor cu praf

9c889-avatar

 

Aşa îmi scria psi, anul trecut, iar Sonia îmi dăruise avatarul de care tare m-am bucurat atunci şi mă bucur şi acum, chiar dacă ”dama de caro” este trecută la tăcere mulţumindu-mă cu mărgăritarele de aici. A mai trecut un an şi o clipă am vrut a lăsa nesemnalat momentul pe blog pentru că prea am tratat acest loc, exact cum l-am gândit în prima clipă, ca o cutie de adăpostit vorbe, pe care sa se depună praful pană când o voi redeschide. Îmi cunoşteam oarecum instabilitatea, neimplicarea totală într-o lume în care ştiam că trebuie hrănită constant pentru a însemna ceva. Am realizat repede că nu am nici timp şi nici putere sa ma pierd printre cuvinte mereu şi, deşi mă mint frumos, ştiu, însă, că atunci când mă simt dezrădăcinată revin în virtual şi caut tocmai cuvintele voastre, care mă adună şi mă întregesc, găsind adesea similitudini şi stări ce parcă coboară din mine.

De Anul Nou am pierdut un prieten ce avea tocmai vârsta mea lăsând multă durere în urmă,  o altă amică îmi spune, de cate ori îi trimit urări de sănătate, că ea nu are nimic de sărbătorit pentru că nu vrea să-şi sărbătorească trecerea tinereţii; mă uit în jur şi văd semne fragile ce parcă îmi spun totuşi: ”Bucură-te! Ai privilegiul ăsta! Poţi să te bucuri de soare, de-un zâmbet, de un chip drag, de o reuşită, de o lăbuţă de căţel. Ce dacă nu ai pe răboj trecute semne strălucitoare şi obiective îndeplinite? Câţi au? Şi de ce trebuie sa contabilizăm asta? Poate tocmai împăcarea cu sine şi bucuriile simple se pot aniversa mai uşor!”

Ieri am avut casa plină de prieteni, am împărţit bomboane cu emoţii şi am adormit aproape imediat după ce au plecat ei, toropită şi de bucuria din suflet, şi de gerul de afară, dar şi de emoţia unei zile pe care o simt a fi aşa cum sunt eu acum: discretă şi simplă. Nu am nevoie de artificii, de efuziune de sentimente, nu mă văd decât mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt, ce am fost şi voi fi, cu toate bunele şi relele din mine. Îi mulţumesc că îmi permite să fiu, să mă iubesc, să mă cert, să mă împac cu mine şi să pot fi un om mai bun pentru puţinii din jurul meu. La fel vă mulţumesc şi vouă cei ce  faceţi ca lumea cuvintelor mele, acest înşiră-te mărgăritare, să nu se acopere de praf, fie el din cel stelar.