Blogul asta e expirat de doi ani

Ei, bine, au trecut doi ani de când de pe wordpress am trecut pe .ro și azi am avut o revelație ca multi inca dau follow acestui blog deși el a fost exportat, sau cum s-o spune, pe  https://www.adrianatirnoveanu.ro/

Nu m-am gândit că trebuia să anunț. O fac acum, în caz de interesează pe cineva. Mă găsiți pe acest link și poate, asa, va regasesc si eu pe mulți dintre voi. Radu, dacă nu vedeam in blogrollul tau ca linkul de acolo ma duce aici, poate nu scriam asta. Iți multumesc.

blog.png

Reclame

Veverița cuvintelor

De la o vreme, blogul meu a înflorit. De parcă cineva i-a pus apa vie la radacina si a crescut ca voinicul din poveste. Fb-ul sa traiasca și multumiri infinite celor care au facut ca el sa aiba atat de multe vizualizari – pentru mine multe, sa fim intelesi, vorba lui gărgă cu papion, pe care o găsiti aici-, iar fiecare postare, buna sau rea, sa intre in raza de interes a multora. Eu care nu aveam decat arareori vreo cautare mai deosebita, mi se mentioneaza că au venit oameni pe blogul meu prin expresii  gen ”intr-un sărut găsești aromă de cuvinte nespuse; am venit aici din zbor… pentru a-mi liniști gândurile, cuvinte ce au gust de dragoste, veverița cuvintelor, obloane cu dor și cuvinte care incep cu litera C. Astea sunt o parte, ca restul seamana a cautare de blog și atat.

La capitolul țări, de unde imi vin cititori noi, nu mai spun, o diversitate, că mă intreb pe unde umblă oamenii astia și cum de iși au casute asa indepartate ca in Kuweit, Irlanda, Iordania, Suedia, Tarile de Jos, Liban, Canada, Belgia, Danemarca, Israel, Norvegia,  ca de cele cu Anglia, Spania, Franta, U S A si Italia, recunosc, sunt obisnuita. Stiu ca pentru ceilalti o fi ceva normal, dar pentru mine e o efervescență de care mă bucur.  Cumva, cumva, fac eu niste sinapse și imi amintesc cativa ce locuiesc in locuri care mie imi par tare exotice și nu pot decat sa îi invidiez putin pentru asta. Nu, nu as locui nicaieri in alta parte, si nu pentru ca nu m-ar atrage si alte zone care nu-mi sunt decat povesti frumoase in minte, dar dacă eu as putea sa renunt la multe din legaturile mele, sotul meu, românul absolut, nu ar face față la aceasta provocare. Asa ca salutam oamenii care au vieti pe care noi numai putem a le bănui cat sunt de frumoase, usoare sau dificile.

Acum sa ma intorc la una din cautarile de pe blogul meu, blog care, pentru mine, a fost mereu doar o cutie de adapostit ganduri scrise, in care pot gasi, după o vreme, toana care m-a stapanit in ziua cutare, cand am scris nu stiu ce articol sau  amintirea unor  intamplari si senzatii care, altfel, s-ar uita cand ar veni, tavalug, alte lucruri zilnice care sa le curme efemerul. Am ales, in schimb, sa ignor faptul ca dincolo de ecran sunt cei ce ma citesc voit sau din curiozitati de ei stiute si intelese. Si astfel un text poate ramane nealterat de frici inchipuite, imaginandu-mi, in prima faza, că doar eu pot vedea ce scriu și numai eu. Sporul fiecaruia in ce interpreteaza si observa, eu nu renunt la ce imi place, dar  nici nu voi recunoaste ca nu vreau sa uitati, niciodata, ca nu emit decat pareri personale despre vreun subiect și cam atat. Asa cum, acum, nu renunt la „veverita cuvintelor”. Un singur articolas am pe cand inca aveam pisici și erau vanatori de soi, dar veverita cuvintelor, nene?

Acum putin timp, am fost intr-o vizita. O vizita obisnuita. Casa avea două intrari, cumva intr-un unghi de 90 de grade. Intram noi, invitati de gazda, ne asezam la masa, povestim, bem cafele, tot ce faci intr-o chestie agreabila cu oameni cunoscuti. Cainele nostru cel mic, Toto, alerga pe langa tarcul ciobanescului mioritic, ciugulea gainile din alt tarc, o nebunie. In casa, pe un taburet, o pisica tărcată, ne ignora cu desavarsire. Totul era extrem de fain și comod. Oameni obisnuiti cu animalele, deci nesuparati pe faptul ca Toto facea putina atmosfera neplacuta. Totuși, din cand in cand, Mihai iesea din casa sa il mai puna la punct pe diavolul tazmanian, cum frumos l-am alintat noi, mai demult, din cauza maraitului exagerat.

Si nu stiu cum, frate, din senin, se isca nebunia. Ametit, Mihai nu e tocmai atent și deschide ușa cealalta. Ca la un semn, cei doi ai casei – bărbat, femeie- plus ochiosul tărcat tasnesc din camera urland. Io, după ei impacientată. Aud: „Închide ușa! Închide ușa, Mihai și rămâi acolo!” Auoleu, mi-am zis, știind ca asa fac și eu cand vine părintele cu botezul sau omul cu citirea la lumina sau doar un prieten care nu adora haita mea de catei. Îi bag in camera, le tine Mihai o morala, ei se aliniaza, și puteti crede sau nu, dar nu cracnesc și nici nu ne dau de gol că după singura usa din casa, cea de la baie, stau niste ghidusi pregatiti sa rupa ciorapii cucoanelor și sa pupe domnii pe fata. Sunt innebuniti după domni cățeii noștri, cred ca stau prea mult cu mine. Bine, in tot acest timp, mă rog ca nimeni sa nu aiba nevoie la toaletă, iar daca tot nu le destainui „secretul” nostru, sper sa nu inceapa zgomotele prea curand. In fine, amănunte din casă, care nu-s tocmai normale, dar astea sunt – avem prea multi catei. Asa ca e lesne de gandit ce sentimente mă incercau cand oamenii pareau atat de ingroziti.

Mihai se lipeste de zidul camerei, timp in care, precum infractorii, se strecurau prin crapatura de usa, incet, mai intai femeia și apoi bărbatul. Pisicul și cu mine stateam nedumeriti după, fără să avem indrazneala de a face vreun pas. Pardon, asta eram eu, ca pisicul deja era cocotat pe pervaz, mieunand si agitandu-se ca Tarzan in junglă, din casa se auzeau deja rasete și strigate de uimire, iar o mana strecurata de după usa mă trase in interior. Am avut o senzatie de deja vue. Mai traisem sentimentul, cu multi ani in urma, la o verisoara de-a mea care tinea in casa, in camera sa, bine incuiata, o veverita și pe care, inainte de plecare, ne-a prezentat-o, pe holul casei. Am fost și atunci tare uimita de cum se catara veveritoaica pe pereti, pe om, pe mobila, peste tot. Totuși, atunci mi s-a parut excentric momentul si cam atat, dar nu mă gandeam sa dam peste a doua surata crescuta liber in apartament. Bre, dar nu-i usor cu veveritele. Nu stau o clipa, risti sa te raneasca cu gherutele, dar sunt teribil de afectuoase și dragute. Am privit-o mancand, alintandu-se și zgâindu-se pe geam la inamicul numărul 1-motanul tărcat.

veve

Nu stiu de ce nu au incuiat cu 7 lacate oamenii usa, dar in ziua aceea, cand am ajuns acasa, le-am dat binete veveritelor din pomii nostri. Ce, credeti? Doar am și eu veverita ce vine aproape de pervaz. Si nici motani nu mai am, dar sunt lătraturi de avertizare. Acum, dacă tot au căutat oamenii aici, „veverița cuvintelor”, mă retrag, să ronțăi și eu vorbele altora sau sa născocesc altele care să-mi țină loc de poveste nouă. Zi faină!