Ionii mei dragi, bunici de poveste

bunica

Acum 12 ani, într-un ianuarie nemilos, cu cateva zile inainte de ziua mea de nastere, intr-un timp in care parcă se reinventasera zapezile de altadata, bunica mea pleca la ingeri. Greu am ajuns în satul ala buzoian si greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obisnuita, departe de oras şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. As putea vorbi la nesfarsit de intunericul dimineţii, dar şi al serii care, parca, cuprindea prea mult din ceea ce stiam eu ca inseamna ziua.

Ma pierdeam intr-un vajait prelung de iarna geroasa si ma cutremuram la sunetul sumbru ce parea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară, unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic. Vuia vantul dinspre miaza-noapte, vuia Printul Întunecat din povestile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducator de geruri si zapezi viscolite, de fumuri ingemanate in povesti cetoase şi de gheturi aspre şi deloc invesmantate in luciri de cristal, cu care eram eu obişnuita. Din toata familia eu eram singura ce putea ramane acolo pentru a-l supraveghea pe batranul nostru, fara sa imi dau viata prea mult peste cap. N-a fost usor, dar am adunat o lume in ochi de om care inca traia din amintiri de basm cu bunici tineri.

Îmi alungam demonii, ce parcă mă impresurau din afara casei, cu pagini de carte ratacita, prin odaia fara vreo urma de biblioteca pasagera. Îmi lucram mâinile, iar mintea mi-o ocupam curatand porumb, in cosuri mari pe care le aducea tataia în casa. Habar n-aveam că o sa-mi fie dor, după un timp de acel ritual, in jurul orei 19, privind un film spaniol, cred, cu țigani, la care tataia striga : „Hai, să vedem țiganii!”

Imi mergeau degetele pe știulete de zici că asta făcusem toată viata și chiar mă bucuram ca va trece usor timpul și nicidecum că-mi stric mainile de orasanca. Nu aveam niciun gadget, iar tv ul abia de prindea vreo două posturi amarate. Acum cand mă gandesc cat de multe s-au schimbat intre timp, parca nu mai numar doar 12 ani ci vreo 20.

De cate ori se deschidea uşa, parea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, iţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul pielii fine dacă întârziai în activităţi firesti. 30 de zile, pe care nu le voi uita niciodată, în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de cate ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. 30 de zile ciudate. 30 de zile in care am experimentat o altfel de viata, incercand sa uit ca acasa nu-mi ungeam nici painea cu unt daca nu voiam. Clipe care m-au facut sa ma intorc in Brasov cu multumire in suflet pentru tot ce aveam.

Ma uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam cate vânturi le-au bătut şi cate le-au şficuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe. Mie îmi plângea faţa, iar ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, care trecea spre camera din spate, căreia si acum îi spunem camera din Crivăţ să vada dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa.

Îi auzeam cuvintele ce parcă-l blestemau uşor spunând: ”Traistă goală ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că de fapt ascultam glasul salcâmilor ce se împotriveau vântului năpraznic şi mă rugam să dispară şi sa ne lase aşa..netroieniţi.

Am descoperit despre mine lucruri pe care nu le stiam, am descoperit ca pot face fata unui trai nu tocmai confortabil, fara sa ma plang, fara sa mi se para nepotrivit. Am varuit, desi nimic din ce faceam nu era pe placul batranului, ba faceam dungi cu bidineaua, in toate partile, ba stropeam prea mult pe jos. Nicio vorba buna nu venea spre mine, dar eu nu aveam in gand decat sa primenesc casa pentru pomana de 40 de zile. Am gatit, dar tot ce puneam pe masa erau farafastlacuri de care nu se atingea. Ciorba era prea acra, cartofii nu aveau ce sa caute in ea, iar mancarea de fasole era musai sa contina juma de kil de ulei, altfel nu era gustoasa.

La inceput m-am burzuluit pentru fiecare contra pe care mi-o trimitea bunicul, dar mi-am revenit repede vazand ca lucrurile mergeau ca unse daca respectam regulile lui. Evident ca nu se aplicau usor cele stiute de mine, intr-un loc care pentru mine a insemnat raiul, dar unde nu mă lovisem prea des de muncile gospodariei si condiții grele de trai.

Pe tataia il chema Ion. Pe mamaia Ioana. Doi oameni cu destine impletite strans mi se parea mie și, totusi, observam ca batranul nu suferea extrem de tare după pierderea bunicii mele pe care noi am idolatrizat-o. Cel putin asa aveam eu impresia, pentru ca eu inca as fi urlat după ea dacă nu mă uimeau atat de tare reactiile lui. Parca era o eliberare si refuzam sa cred asta, caci numai eu stiam cat de dependenti au fost unul de altul. Aveam sa ma insel, dar cu toate astea asistam la un spectacol care se repeta ca in ziua cartitei.

Se comporta ca un robot care-si fixase programul după ceasornicul rosu din perete. Acum mancam, acum dormim, acum vorbim. Nu altfel și nu in afara programului din mintea lui. Eu trisam, trisam citind, urmarindu-i discret miscarile si invatand sa traiesc fara mamaia mea al cărei miros inca persista in fiecare lucrusor din jur.

Doi Ioni. Ionii mei. Imi dadeau iar o lectie de supravietuire, parca stiind ca acel 2004 imi va fi greu de dus si acceptat. De 1 an si jumatate nici tataia nu mai e. Mi-au ramas icoane in biserica sfintită a copilariei mele. Am ramas cu ganduri si recunostinta imensa si i-am multumit lui Dumnezeu ca i-am putut avea mult in viata mea cat sa se bucure de ceea ce sunt si deveneam, iar eu sa ma simt multa vreme tanara.

E ianuarie iar, e Sfantul Ion, iar candela mea arde pentru bătranii mei dragi și, ciudat, imi pare ca in aer se imprastie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu rasfaturi simple. In mine, in schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de camera, ca un ultim semn ca sarbatorile de iarna se incheie de Sfantul Ion. Azi am despodobit bradul si mi-am impodobit amintirile cu gand de mamaie si tataie, de Ionii mei dragi.

Voi, cei care aveti sarbatoriti cu acest nume in jur strangeti-i tare in brate si simtiti-le mirosul sa fiti sigur ca-l veti purta cat mai mult, in timpuri cand lumea lor pare departe desi tu tot intinzi mana sa-I atingi.

La multi ani!

Floare de cactus

cactus1

-Nu-s romantică, nu am strop de romantism în mine!, zise floarea de cactus, privind către spinii semeți care parcă nici n-o ascultau;

-Măcar tu nu înțepi, nu rănești, nu ești marginalizată, așa ca noi! Uită-te cum stăm toți aici, înghesuiți, surghiuniți pe pervazul de la stradă. Am văzut noi cum te admirau și vorbeau despre tine la fel cum vorbesc despre cel mai frumos glob de Crăciun, din bradul care nu stă prea mult prin casă, doar vreo câteva săptămâni.

-Păi, nici eu nu stau prea mult! Vin, vă salut, privesc și eu lumea de aici, din vârf, și plec repede. Cât despre brad, eu zic sa nu vă mai plângeți atât, am auzit eu că, anul acesta, nu o sa mai aveți concurență nici la frumusețe, nici la înțepat. Că anul acesta se poartă  cel artificial!

-Și ce? Ăla nu înțeapă? Eu vorbesc aici de marginalizare, și tu, și crăciunița, și bradul sunteți vedete. Noi facem umbră pământului degeaba.

-Cum degeaba? Ai uitat de cataplasmă și de fructul de cactus, și de nu știu ce cremă la tub cu proprietăți miraculoase, care se face din voi?

-Iar încurci lucrurile și ne trimiți prin Mexic, la rudele noastre, de ne faci sa ne îmbătăm cu tequila, și să cântăm pe arcuș de chitară ….? Rămâi aici pe strada noastră, nu ne mai trimite aiurea în tramvai, cap pătrat ce ești! Uite, din cauza ta, nici nu am observat că avem vecin nou- un borcan cu biscuiți de casă, sub formă de brăduți. Bineînțeles, nu puteau să facă și ei unii în formă de cactus. Brad, brad, brad!!! Mereu brad. Mai bine emigrăm, în deșert, acolo scap de ăștia cu siguranță! Si degeaba te alinți că, uite, soră-ta asta înflorită toată, tot cactus e, dar cactus de Crăciun, crăciuniță,  ce să zic!!! Sper să nu vă coalizați acum!

cactus

-Fără jigniri, da? Că ți-am zis ca nu-s romantică și nici  obisnuita să fiu pusă la colț! Acum mă enervez și folosesc iar cuvântul ce începe cu litera b, doar sa te enervez cum faci tu, măi spin pătrat..! Ia uite, au pus la cadouri și o pătură. Ce frumoasă e!

-Eh, vezi dacă înfloresti rar, n-ai vazut-o pe Doamna noastră cât de mult a lucrat la ea să o poată dărui Alinei, când va veni acasă!

-Alina, cine e Alina?

-Alina e fata Doamnei, cel mai frumos fir de floare pe care l-am văzut vreodată, no ofense!  E plecată la facultate și nouă ne e dor tare de ea. Si Doamnei, si credem că și ei de noi că mereu vine și ne alintă, căci suntem prieteni la cataramă. Uite, suntem și noi pe păturică, ne-a croșetat Doamna pentru ea. Ce frumos! Și uite și dvd ul cu filmul ei preferat, Floare de cactus! Iar ești vedetă!

-Păi, vedeți, măi alinaților, că și spinii sunt buni la ceva? Înfrumuseteaza cactusii Alinei și o faceți sa-i fie dor. Pana si cactusul poate fi in povestea de Craciun!

-Mda, că bine zici, romantico!

-Ei, incetați…că roșesc, mai bine hai sa privim bradul cel nou și sa o asteptam pe Alina.

Șșșșt, șșșșt….se aud pași…

 

Veți găsi și alte povești cu cele 12 cuvinte bolduite: romantism, biscuiti,glob, patrat, litera, fir, arcus, catarama, patura,tub, borcan, cataplasma,  in tabelul lui Eddie. Un decembrie minunat să aveți!

Crăciun cu ”elf”

Am brad în curte. E nins şi dalb,
împodobit de sărbătoare. Stă nemişcat.
E-ncrezător că şi la anul ne va fi, din nou, şi pavăză, şi dor,
plin de beteală, chiar şi globuri, şi de Craciunul următor.

  elfUn câine elf aleargă întruna şi dă din coadă bucuros
că suntem toţi atâtea zile şi că-i zăpada-ntinsă jos.
Nu ştie că vacanţa noastră e privilegiu şi dar sfânt,
el latră vesel că, acasă, nu ne mai are doar pe rând.

O sanie se aude-n stradă, cu zurgălăi şi clopoţei,
deşi semnalul cel mai tare e dat de nişte mititei
de copilaşi, cu nasuri ude şi bucurie în priviri,
ce chiuie văzând ce forţă are tăticul lor în mâini.

Se opresc niţel să ne ureze, căci spirit au şi chiar cunosc
vreo trei colinde şi cinci versuri, de la serbare, pe de rost.
Ne zic ceva de Moş, de reni şi nişte decoraţiuni,
şi, nu ştiu cum dar, nu uitară nici de Iisus sau de Crăciun.

Eu daruri n-am primit prea multe: am vrut un glob pentru o lampă,
primit tigaie şi o carte, şi-o ciocolată…expirată.
Şi nu vă mint, pentru trei versuri ce se vor scrie-n poezie,
dar nici nu fuse pentru mine nici supăr şi nici tragedie.

Căci am avut, ce-n alţi ani, poate, nu s-a simţit aşa de bine,
oameni dragi lângă, bucurie şi-odihnă cât o săptămână.
Privesc la omul ce îmi face oricare zi o sărbătoare
şi împreună vă vom spune s-aveţi o viaţă-nfloritoare.

Noi v-am ura ca şi la carte, căci anul nou bate în poartă,
dar din cuptor strigă friptura, iar curtea trebuie măturată
de-omătul ce s-aşterne simplu ca-ntr-o poveste de CRĂCIUN,
şi e tot zi de sărbătoare, deci vă pupăm şi…rămas bun.

Postarea se vrea tot o duzină de cuvinte, iar cele 12 slove impuse sunt: elf, brad, Mos, reni, daruri,sarbatoare, vacanta, zapada, sanie, decoraratiuni, spirit, colinde. Eu m-am jucat într-o doară, dar în tabelul găzduit de Eddie sigur gasiţi ceva mai de soi. Vă doresc sa aveti zile faine chiar de-s libere sau nu şi să ne vedem sanatoşi, incă nu stiu dacă la anul sau mai curand. La mulţi ani!

Singură de Crăciun?

Cristina se uita chiorâş la ciotul de brad pe care-l găsi la uşă, sprijinit de perete. ”Cine l-o fi adus?”, se gândi în treacăt. ”Urât mai e!” Îl lăsă acolo şi intra în bucătărie să-şi facă o ciocolata caldă cu frişcă, răsfăţul ei suprem de când iarna se instalase. Copilul era la maică-sa de o săptămână, numai bine cât să  îşi termine teancul de acte ce tronau în biroul ei din dormitor. De o vreme, de când divorţase, muncea acasă şi îi convenea de minune. Le conveneau şi prietenilor care ba îşi lăsau odraslele să se joace cu Ilinca, cât timp făceau ei piaţa, ba poposeau la o cafea între două drumuri, ba sigur găseau  ceva ce Cristina putea rezolva mult mai uşor decât ei. Doar nu mai era nevoie să dea socoteală nimănui. Veselă, Cristina făcea loc tuturor în viaţa sa cea nouă, până mai ieri veche, chiar dacă dormea pe sponci, muncea noaptea , mânca pe fugă şi, nu ştiu cum,  dar avea totdeauna zâmbetul ei larg.. la purtător.

Deschise uşa şi trase ciotul de brad în casă. Cum să împodobeşti aşa ceva? Luă două guri din ciocolata caldă, se îmbrăcă din nou cu paltonul ei cel alb şi fugi în piată de unde veni cu greu cu un brăduţ cochet. ”Măcar atât să am şi eu de Crăciunul ăsta!”, gândi ea amar. Ajunul mai că bătu la uşă dar pomişorul trona artistic lângă biroul ei golit peste noapte de acte, cum spuneam, şi se mira teribil ca nimeni nu suna a grijă, aşa cum făcea zilnic mâna ei de prieteni.

”-Alo, Cecilia, ce faceţi, măi! Ah, eşti la coafor, bine hai că te sun mai târziu..

 Îi fugi o clipă pâmântul de sub picioare, dar formă alt număr. Nu apucă să zică două vorbe că şi auzi până dincolo de creier:”Iubita, te sun eu mai târziu, sunt la soacra mea!”

Timid mai făcu o încercare, dar nu fu chip să audă prin gălăgia ce răsuna din sufrageria prietenei sale, Anda.

Cum de nu o invitase şi pe ea nimeni? Să nu care cumva să se fi instalat deja sindromul femeii singure, ce tocmai devenise inamic, în capul prietenelor sale, că jar mâncau. ”Aşadar sunt bună oricând, doar de sarbători nu!” Auzise poveştile tuturor celor singuri în zile speciale şi i se părură basme. ”Pai, eu dacă prind o zi de una singură, fie ea si de sarbători, dorm, nene, şi stau cu picioarele pe pereţi de fericire că îmi trag şi eu sufletul!” Ehehe, dar uite cum Crăciunul bătea în uşă şi ea parcă nu mai era aşa de fericită cum credea. Sarmalele şi cozonacul de pe plită erau dovada că se străduise sa gătească chiar şi numai pentru ea, dar gândul că o abandonaseră toţi tocmai în Ajun nu-i dădea pace.

Se aşeză pe fotoliul de catifea rubinie şi aproape ca aţipi, când soneria se declanşă într-un sunet prelung. ”Of, copiii ăştia!” Luă coşul cu portocale şi mărunţiş, deschise uşa şi în casă năvăliră  gălăgioase, precum hoarda de tătari, Cecilia, Maria şi Anda. ”Primiţi cu colindul? Credeai că scapi de noi, hai ? Pai nu ne abandonai  tu de mâine? Hai, fată, lasă coşul şi plânsul, pune şi tu ceva să ne încălzim şi îmbracă-te  că ne aşteaptă ceilalţi cu masa!”

Beculeţele din pom sclipeau ca într-o horă a bucuriei şi prietenie simple. Era primul ei Crăciun de femeie singură, iar acest cuvânt nici că apărea pe buzele cuiva. Nimic nu se schimbase, doar o teamă firească de neprevăzut. Împingînd-o, aproape, din cameră, fetele îi puseră sub brad parfumul ei preferat, de care nu se despărţea niciodată, Premiere Jour de la Nina Ricci, nu înainte de a pulveriza uşor în cameră, cât să persiste în aerul acela de sărbătoare aparte, compoziţia neobişnuită de gardenie şi mandarină, esenţele de orhidee proaspăta combinată cu migdale delicioase şi caramel ce pătrundeau  către tonurile lemnoase.  Exact ca si Cristina noastră: fineţe şi senzualitate într-o nesiguranţă rigidă, uneori. Crăciunul putea veni, doar că pentru prima dată…mirosea a primăvară, prietenie şi speranţă, graţie prietenelor sale.

premier

Povestea e înscrisă în Clubul Condeielor parfumate, iar în tabelul găzduit de Mirela veţi găsi poveşti cu parfum de Crăciun, de toate felurile şi toate culorile. Sărbători fericite tuturor!