Puritatea în iubire

  •  Mademoiselle
Pe Mademoiselle am cunoscut-o prin tata. Să mă scuze, dar totdeauna am ştiut-o bătrână, deşi am cunoscut-o,  mai bine, când aveam 14 ani. A murit la o venerabilă vârstă, acum 4 ani. Tata îmi spunea că, mititică fiind, m-a lăsat în grija ei, deseori, în zilele când nimeni nu era în jur pentru a mă supraveghea. Nu-mi amintesc prea mult. Prefer să dau drumul amintirilor concrete.  Era singură. Totdeauna singură şi cu un zâmbet discret aşezat ca o bijuterie de preţ fără de care nu mergea nicăieri. Nu cred că avea mai mult de 1, 55 m, era firavă, firavă, cu un coc perfect împletit ce îi dădea un aer aristocrat, şi o piele albă, străvezie care mă umplea de admiraţie. O urmăream pe Mademoiselle cu privirea de parcă nu aş fi vrut să pierd niciun minut din ea şi gesturile ei.
Locuia într-un demisol cochet care dădea într-o gradină superbă. Acolo avea Mademoiselle balansoarul şi o măsuţă cu un coş cu ghemuri colorate. Nu ştiu cum, dar nu am văzut-o niciodată croşetând. De acolo mi se trage pasiunea pentru coşuri de nuiele şi rachită dar şi pentru fotoliile în care îţi legeni gândurile. Demisolul era împărţit într-o cameră perfect albă şi o bucătărie enormă. Totdeauna mă aşezam între pernele de pe patul aflat, discret, langă gemuleţul care se vedea, de afară, ca un ciob de sticlă colorat. Peste tot tronau crăticioare demne de povestea Albei ca zăpada cu piticii ei cu tot; farfurioare şi ceşcuţe de porţelan scump şi nu era zi în care, pe masă, să nu fie ceai şi prăjituri de casă.
Mi se parea basmul însuşi…. Mademoiselle a mea. Fusese contabil gestionar la o companie de turism şi, în timpul liber, preda franceza celor ce voiau să deprindă taine şi poveşti mai altfel. Totdeauna se deschidea uşa şi cineva îi lasa o plasă de mere, alta de cartofi, venea omul cu laptele şi ouăle de la ţară, semn că era iubită şi ocrotită de cei din jur. Într-o zi l-am întrebat pe tata de ce e Mademoiselle singură. „Ei, nu-i treaba ta, îmi răspunde sec tata. E văduvă, fără copii şi nimic mai mult”, mi-o scurtează el. Nu-mi era suficient. O priveam cum îşi punea pălăria, sacoul şi fusta gri şi plecam la o plimbare, cu paşi de gheişă, prin jurul casei. Era de o gingăşie şi puritate care mă făceau sa tremur de emoţie. Mă simţea şi mă apostrofa, copleşită de atenţia mea.
Într-o zi, am aflat că Mademoiselle fusese cu adevarat căsătorită, că iubise toată viaţa un bărbat bolnav, din multe puncte de vedere, că l-a îngrijit cu dragoste, devotament, în curăţenie sufletească şi trupească. 20 de ani au trăit în căsuţa aparent modestă, înconjurată, acum, de fotografii în care se vedea un chip de bărbat senin, dar aspru. 20 de ani de mângâieri gen frate şi soră, într-o neconsumare de iubire carnală. De ce? Nu ştiu exact. Poate boala, poate suferinţa, poate alegerile lor de viaţă. N-am aflat. Ştiu doar că Mademoiselle a ales să rămână pură, preocupată de alte aspecte ale vieţii. Şi nici după moartea acestuia nu şi-a luat dreptul ei de femeie înapoi.
Uneori îi plăcea să întoarcă ceaşca şi să vadă reuşite şi drumuri de seară cu iubiri începute şi consumate. Aşa primea Mademoiselle răspunsuri la visele ei nespuse. A trăit mult această bijuterie de femeie şi, totdeauna, a rămas cochetă, gingaşă şi mândră de povestea ei. Iar eu nu am văzut-o niciodată ca pe o Sfânta Vineri, uşor gârbovită de timp, ci am văzut o lacrimă de femeie întruchipată într-un trup firav şi pur, care păstra amintiri tot pure şi o iubire la fel, de pe vremea când oamenii mai credeau în poveşti şi vorbe frumoase. Și nu ştiu cum, azi,  Mademoiselle a mea, provocare târzie, parcă îmi zâmbeşte, cum numai eu ştiu, a aprobare…şi a drag, dintr-o poveste de iubire pură.

.

Reclame

Curcubeul vacanței mele speciale

brasov vacante specialeSunt brașoveancă. Am rol de ambasador de când mă știu pentru munți care te strigă pe nume și  pe care aș merge cu fiecare dintre voi, v-aș arăta locuri tainice și bistrouri cu mâncare deosebită, v-aș duce la Parc Aventura, prin cetăți si drumeții, aș fi gazdă, deși iubesc rolul de călător. De cazare și masă s-ar ocupa CND Turism. Am fost surprinsă să văd câtă deschidere au în a oferi clienților posibilitatea specialului, adică de a putea  să-ți personalizezi vacanța în funcție de buget, anotimp, timp, destinație.

Că e Paște, Crăciun, sezon de ski sau litoral, că alegem circuite cu avionul sau autocarul, sejururi, „early booking sau last minute”, că mergem prin țară, în Bulgaria, Grecia sau locuri exotice, totul, ține de alegeri, dar când e atâta deschidere și oportunitate, starea de bine devine ambasadoarea Vacanțe Speciale.

facebook vacante speciale

O singură dată am auzit pe cineva că nu iubește călătoriile. Eu aș recomanda un city break ca leac pentru astfel de incertitudini. Pentru mine înseamnă idealul. Cred că și pentru cei care vor să învețe a pleca de acasă.

Când ai de ales între atâtea lucruri, când aș putea vorbi amănunțit despre zona în care trăiesc,  poate veți înțelege, citind, de ce vreau să  recomand o ofertă specială de 7 zile, cu mic dejun și șase nopți cazare la Paris. Prețul accesibil, durata, opționalele, transportul, condițiile  sunt testate și verificate și de mine, însă aerul relaxării ar fi provocarea acestei alegeri încercând, ca o săptămână, să-l simțiți…ca la Paris. Pe site găsiți detalii evidente, avans, prețul final, facilități. Voi risca încercând să vă arăt profesionalismul lor, oferindu-vă, prin povestea specialului meu parizian, motivul alegerii Vacanțe Speciale. Este evident că fără reciprocitatea dintre ei și client, dornic de bucurii călătoare, nu ar exista oferte turistice complete, iar eu v-aș explica date tehnice de pe un site care oricum se prezintă singur prin  varietate, în loc să vă arăt cartea de vizită în desfășurare.

site vacante speciale

M-a încântat atenția la detalii.  Să fii, deja, la ora 10 în Paris, în doar două ore, cu avionul, înseamnă zi întreagă de bucurie. Nu știți cât timp puteti pierde, dacă ați merge pe cont propriu, doar vrând să iesiți din aeroport. Cu autocarul,  plecați liniștiți de acolo, fără să trageți de bagaje, bucurându-vă  de o plimbare amplă, dând binețe unei lumi la care doar ați visat.

Să vezi Versailles, din  prima zi, înseamnă să începi grandios. Vei saluta, apoi, malurile Senei,  vei străbate distanțe lungi într-un timp scurt, privind totul de la fereastra autocarului, de unde vei observa Opera, Place de la Concorde, Pantheonul, dar ghidul tot ți le va enumera anulând, blajin, strigătul tău de uimire. În Gradinile Louxembourg va jubila că habar nu ai de locul acela minunat. Adormi la hotel, cazat în siguranță, visând la programul stabilit de acasă, cu Valea Loarei și cele trei atracții: Amboise, Chenanceaux, Fontainebleau. Pentru că noi le  văzusem, ziua a doua am petrecut-o printre localnici în Place du Tertre, la Sacré-Coeur.

arhivă personală

Am cântat la unison, cu un tânăr chitarist, am făcut poze cu „le garçon”, ne-au amuzat replici, gen: „Olala, ce români frumoși!” ale celor care voiau să ne creioneze portretele pe câțiva bănuți; am degustat produse tradiționale  și am admirat o doamnă excentrică cu un acordeon colorat.  Simțeam că prind în mine amănunte pe care, la  întoarcere, aveam să le zic celor care rămăseseră acasă, că Parisul nu e doar lumină, ci e verde și inedit. Ne-am rătăcit de zeci de ori. Nu am regretat deloc. Priveam oaze de vegetație suspendate, la etaje superioare,  străduțe pietruite, oameni boemi, parizieni „malheureux”, cum s-a autodenumit unul ce încerca să mă curteze privind doar în decolteul meu, silabisind mesajul românesc al tricoului: „Vacanțe Speciale”!

foto personal

Am nimerit de vorbă cu o patroană care se lăuda că  face toate mâncărurile din bistroul alsacian. Am mâncat un cus-cus cu miel, de am plâns de fericire, iar la tarta de ciocolată, am crezut că dau în hohot. Nu știam cum și când mai avea grijă de cei patru copii, de acasă. În altă cafenea, seara, am ascultat muzica live și nu mi-am putut savura paharul de vin, prea sec pentru gustul meu. Am trecut pe un cocktail savuros. Am avut, însă, parte de spectacol, pentru ca s-a rupt scaunul de sub mine și întreg barul m-a aplaudat.

A treia zi, după ce am schimbat impresii, ne-am trezit în Defence, de parcă eram în America, privind din Turnul Montparnasse cum lumea devina mică, iar inima noastră mare. Aproape nu mai conta că vei  obosi, după, prin Luvru, căci ghidul e șmecher și te va relaxa  plimbându-te cu vaporetul pe Sena. Nu știi când trece timpul, dar  ești în a patra zi de răsfăț parizian și Catedrala Notre-Dame te tulbură. Mi se părea că  văd umbra cocoșatului și pașii Esmeraldei. Sau că-l aud pe Garou:

Programul e complet și divers, neașteptat.  Cât timp grupul a refăcut traseul nostru prin Montmartre, am savurat supă de ceapă sub privirile Dalidei dintr-un poster și al unui bucătar de culoare  zâmbăreț. Asta vrei, Paris din plin, deci sari peste Disneyland. Nu și ceilalți,  însă noi  începem să căutăm  urmele lui Eliade, Brâncuși și  Cioran, prin Cartierul Latin. Am vazut un afiș cu un spectacol de teatru de Eugen Ionesco, de mi-a tremurat inima știind că acesta e spiritul pe care vreau să-l simt: suflet românesc trecut prin emoții pariziene cu nuanțele mansardelor și acoperișurilor gri de unde s-au înălțat cândva  vise speciale ale acestor ambasadori perfecți.

vacante speciale

Nu degeaba au insistat  Vacanțe Speciale  să fii punctual, cu actele în regulă, să confirmi asigurarea de sănătate, să nu depășești greutatea bagajului, să ai bani suficienți pentru muzee, vaporet, hrană, excursii, deplasări extra, căci în penultima zi, ai putea vedea Oceanul Atlantic și Mont Saint-Michel, excursie ce se poate plăti  în țară, și în Paris. Cu oceanul în gând treci spre ultima zi plină,  căci îmbarcarea e la ora 19 spre România, ziua curcubeului parizian.

FOTO PERSONAL

P-E-R-F-E-C-Ț-I-U-N-E

Nu pot aduce  prin cuvinte suficient cât să le fiu ambasadoare, alegeți-i pentru că merită! Demonstrat!

Cu acest articol particip la Superblog Spring 2016, proba numărul 9, sponsorizată de CND Turism-Vacanțe Speciale Work&Travel

Fotografii: site  Vacanțe Speciale, arhivă personală, sursa linkului:youtube

logo-vacante-nou

Tupperware și 22 martie, Ziua Apei..

tupTupperware România ne aduce la cunoștință că în zilele de 19-20 martie in București, și pe 22 martie in Brasov, Brăila sau Constanța la sediile lor de distribuire, oricine aduce cinci PET-uri și cumpără o sticlă ECO, primește gratuit încă o sticlă Tupperware, în cadrul unei campanii de reciclare. Acesta e modul lor de a puncta Ziua Mondiala a Apei, care a fost propusă in cadrul Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, în urmă cu 20 de ani,  a se sărbători pe 22 martie.

Să vă povestesc despre importanța apei sau a reciclării? Nu. Am o idee mai bună, dar înainte de asta vreau sa va spun că am 3 sticle Tupperware, 2 mari și una mică, că sunt făcute din plastic pur, nereciclat, că le car cu mine oriunde merg, ba cu suc, ba cafea, ba apă, nu capătă miros, sunt etanșe și colorate fain, iar in acest mod știu că pot contribui și eu la reciclare și la un mediu mai curat.

Pe 22 martie in Brasov îi gasiti pe strada Tâmpei, undeva în cartierul Răcădău, intre orele 12-20. Eu vă invit sa mergeti acolo, dacă vă pasă de  igiena apei  sau economisirea de energie, caci se spune că  reciclarea unui pet înseamnă functionarea unui bec de 60 w timp de 6 ore. Habar nu aveam de asta. Voi?

tupere

Am și un concurs pentru promovarea acestui eveniment. Am de dat 4 sticle ECO Tupperware, (2 sticle mari si 2 mici) și pe care, în funcție de cel mai interesant, haios sau inedit raspuns, voi vedea cum le împarțim, ori dam unei familii întregi totul, așa cum a fost gîndită campania, pentru a stimula întreaga familie să nu uite de importanța reciclării, ori bucurăm doi oameni cu 2 sticle (una mica și alta mare), dar pentru asta, iată ce vă rog:

1. Cum participați fiecare, în tăvălugul ăsta al vieții, la reciclare, economisire de apă și energie electrică, dar mai ales a pet-urilor. Le aruncați pur și simplu? Cu alte cuvinte, chiar vreau să știu ce faceți cu ele după ce beți sucul sau folosiți apa din ele.

 2. Mi-ar plăcea ca pe lângă răspuns, pe pagina voastră de facebook, să distribuiți postarea cu acest concurs cu #Tupperware

3. Ce știți despre produsele Tupperware?

tuper

Mi-ar plăcea să văd bifate toate trei opțiunile, dar mai tare mi-ar plăcea să vă încânte ideea celor de la Tupperware și să folosiți centrele lor de distribuire din Bucuresti, Brasov, Brăila și Constanța. Știu că această companie organnizează petreceri Tupperware în anumite orașe, în care îți prezintă produsele făcându-i pe oameni să înțeleagă importanța, calitatea și siguranța pe care ei o ofera. V-ar plăcea să participați la astfel de evenimente?

În data de 21.03.2016  voi anunța câștigătorul, și fiind primul meu concurs de pe blog sper sa citesc măcar răspunsuri drăguțe, și vă voi spune cum mă disperă soțul meu cu această reciclare. Vă aștept cu drag și nu uitați de zilele menționate.

De unde vii?

De unde vin?

De aici, de aproape, de pe versantul unui deal ce inmugurește destul de incet, strivit de o  umbra seacă și de umezeala complice cu un anotimp care vrea să mai zăbovească, nefiind pregătit pentru primenire. Pe gardul vecinei, un pisic gri, tărcat, cu o coadă tăiată, și o mocuță de cerșetor ambulant, freamătă a revedere primăvăratică. Aleargă in intampinarea mea, dar fuge înainte de a-l putea prinde. Mă miaună a bună dimineața și mă abandonează pentru vecinul grizonat. Doar că vecinul e ocupat cu un scaun de bebe pe care încearca sa-l introducă cu grijă in masina. Ma ridic pe vârfuri, curioasă fiind de copilul pasager. Doar ca nu e nimeni. E gol, iar el, incruntat, preocupat, bodogăne de zor, ca și când ar avea de reproșat aerului că îl încurcă. Din casă, coboară fiica sa, cu cei doi nepoți. E diferență mică între cei doi băieți, dar unul știe, deja, ca deranjand cu țipetele lui lumea din jur, e posibil sa capete ce vrea. Degeaba. Femeia nu pare impresionata. Iși asază pruncii pe bancheta din spate, ea asezandu-se intre ei. Amândoi sunt cocoțați în lojelele lor de bal, pregătiți de drum. Sunt uimită de calmul femeii, semn că e obișnuită cu astfel de scene desprinse din benzi cu eroi de basm.

Nu vă mirați, orice mamă, care reușește sa stapânească un copil de doi ani și ceva și unul care da semne ca ar pricepe și el cum e treaba cu drepturile unui bebelus la atentie si dezmierdare, pentru mine, va fi erou palpabil. Imi face semn discret cu mana și ne zambim a intelegere și admiratie reciproca.

Poteca se ingustează. Ma uit la blocul ce se ridică precum voinicul din poveste. Avem noroc, dacă asta se poate numi noroc. Are distanta suficienta cat sa nu ne umbrească cu totul, și nici prea inalt nu va fi. Spre noi au facut niște geamuri inguste in lățime dar destul de înalte. Sunt ca niște fante potrivite perfect constructiei. Pare a fi geamul de la baie și răsuflăm ușurați că nu vom fi tentați, reciproc, sa ne zgâim unii la alții. Orașul se cască la picioarele mele de parcă mi s-ar inchina. Nu e corect. Invers ar fi mai potrivit, asa ca ma urc pe deal sa-l privesc fix in ochi. Greu. Mereu port cu mine feeria primei dăți care mă stăpânește și imi dă senzația că am rămas pironită în timp, copleșită de dantelării arhitectonice. Dacă n-ar fi blocul de alături, chiar aș crede că aici nu se schimba nimic. Ma mint insa ca asa e. Privesc inainte doar, si mă asigur ca fiecare varf de acoperis e acolo, ca fiecare gard stiut are aceeasi culoare ca ieri.

casa noastra

Mi-e dor de mânecuța maicii domnului de pe casa lui Tanti Ana; acum s-ar fi fudulit nițel planta, s-ar fi cocoșat sub frunze noi, dar s-ar fi umflat, mai apoi, de bucuria reinnoirii. Nu mai e de ceva timp, sigur infloreste in rai la tanti Ana. Nea Ion, pribeagul pietrelor, trece grăbit înspre oraș. Din pădure, curg la vale lemne putrezite. Le culege un nene bătrân, căruia îi alunecă bocancii pe mâlul dintre copaci, incat nu reușește sa-și tina echilibru. Nu-mi dau seama unde le duce, pare că ține drumul spre peștera a doua. Cățeii mei parcă au înnebunit văzându-l. O adolescentă cu priviri temătoare trece cu greu de blocul cu muncitori. Nu, nu o fluiera nimeni, o latra doar cateii  din curtea de jos. Ușor, neînsemnat. Mai mult îi atragem atenția și priveste spre deal de unde mi-aude vocea potolindu-i pe Bobiță și Zara care tot au treabă cu omul lemnelor. Se impiedica și se trage spre gardul de plasa, privind cu groaza padurea ce i se iveste, brusc, după casa noastra. Nu se astepta la salbaticia aia stranie. Stiu, nu m-am asteptat nici eu, acum multi ani, cand am inceput sa ma prind ca aici vom locui pentru o vreme. O simt cum se linișteste, desi nu o vad decat din spate, cand da cu ochii de alte case. Pozitia spatelu o da de gol, e ca si cand s-ar relaxa brusc, trimițăndu-și umerii spre inapoi. 1, 2, 3…acum va tresări. Cainele vecinilor, de singurătate, strigă cu furie la fiecare trecator. Noroc ca tine putin gustul lui de scandal.

bobil

Imi spun in gand ca e timp de curățire, de tăiat de crengi, de plantat ce a dat sa moara, de pus vita aia de vie spre gard. Ar putea creste boltit. Ehehe, vise. Eu nu am vise. Refuz sa le am. Eu am intamplari și dorințe puse intr-o stea. Daca se implinesc mă bucur, dacă nu se implinesc uit ca mi le-am pus. Nu dau vina pe nimeni, nici măcar pe neșansă. Strigătul unei păsări mă trezește din plictiseala asta de calitate. Stiu sunt nedreapta, dar măcar vorbesc frumos despre timpul meu liber. Tot vreau obloane și mai vreau să invaț sa pictez flori pe stalpii de lemn ai casei. Am încercat, ies mâzgăleli. Am două mâini stangi in orice trebuie puțină îndemânare.

Miroase a brad, a rășină, a pământ ud, a timp de primăvara, a melci, a stanca ce asteapta seductie noua, chiar  dacă e încremenită intr-o bravadă tristă,  posedata de un muschi verde și apăsător, și parcă simte parfum de izbândă, de viață nouă, de soare vindecător.

Brașovul se schimbă, în preziceri abandonate pentru concretul broderiilor de mâine, broderii de primăvară, păstrându-și, totuși, armura de cavaler tăcut, care știe că noul e vechiul de mâine, ca el doar se află în cercul fermecat cu deja vu-uri  care strigă a uimire.

De unde vin?

De pe un deal cu melci. Același de ieri, acelasi de mâine…

Povestea asta v-o spun mereu, nu-i asa? Doar ca …pare nouă. Ah, și incă ceva, se intampla des sa vedeti asa ceva la noi in curte. Nu vă mirati, am un om alături care inalta zmee tricolore, uneori. I se pare ca e prea singur cel pe care-l avem…pavăză.

noix

Stanca, dealul, Zara-lupoaica, tricolor

Povestea celui mai frumos început

  • Povestea mea este de fapt povestea oricărui om ce şi-a căutat jumătatea prea mult și mai poate fi povestea oricărui om matur care și-a  pierdut speranţa că și-ar găsi-o vreodată.  O spun mereu, cu drag și iubire, gândindu-mă că dacă noi am avut norocul să ne întâlnim într-un moment deloc favorabil, cum credeam atunci, e aproape sigur că li se poate întâmpla multora. Totul e sa crezi. Aşa că, îndrăznesc să vă povestesc  despre începuturile delicioase a unei relaţii ce durează  doar din august 2005, dar care ne-a adus multe bucurii şi satisfacţii.
  •  Numele meu e Tîrnoveanu. Adriana Tîrnoveanu, dar multă lume mă știe ca Adriana Staicu, căci prea mult și prea bine am purtat acest nume. Momentul despre care vorbesc aici e momentul  găsirii fericirii într-un frumos 5 iulie 2005, anul minunilor, anul în care toate lucrurile au căpătat sens și soarele a început, nu să apară ci, să ardă în toată regula și pentru mine. Eram în faza aia în care îmi negam toată existenta și încercam să o iau din loc spre alte locuri mai vestice. Doar că, până atunci, încă mă prindeam în îndeletniciri comune printre care și mersul la sală. Mergeam frate cu o determinare, de parca voiam să devin întâia gimnastă a țării, iar atunci, în joia aia care ne-a schimbat viața, parcă eram mai hotărâtă ca niciodată. De atunci joia am adoptat-o ca zi de începuturi și chiar la un an după acest moment, tot într-o astfel de zi, ne-am căsătorit, dar stai ca deviez de la subiect și nu-i frumos.
  • Cu toculețe, rochițică și plete-n vânt, fix în acea zi, m-am gândit să-mi schimb traseul pe care mergeam zilnic și să o iau pe la Temelia, loc cunoscut de brașoveni, unde multă vreme a existat o fabrică de ciment, amintire acum și fără nicio urmă că acolo ar fi existat vreodată așa ceva. Niciodată însă, nu m-am gândit că acel loc îmi va deveni punct strategic în devenirea mea de Tîrnoveanu, că îmi va aduce un soț și o poveste de spus, că voi întâlni omul cel mai minunat de pe pământ care m-a transformat din fugară în nevastă într-un timp extrem de scurt. Uneori chiar e bine sa schimbi drumul pe care mergi de obicei, nu știi niciodată cum ți se schimbă norocul.
  • Eram grăbită rău şi în uşoară criză de timp că, deh, fugea sala de aerobic de la locul ei şi n-o mai prindeam, vezi Doamne! Duhul fitnessului mă bântuia  la întrecere cu cel al destinului, se pare. Tocmai ce traversasem când, zăresc cu coada ochiului o maşină ce făcea cale întoarsă din drumul principal şi intra pe al meu. Mare mi-a fost mirarea, văzând un domn blond, cu o freză de doctoraş de ţară, rooooşu la faţă, îngăimând trei vorbe prin geamul lăsat al maşinii.
  •  Nu auzeam nimic, poate doar vocile din creier, care-mi spuneau alarmant  că am 35 de ani, că aş fi putut avea 5 copii acasă, bărbat, amant sau ce, Doamne iartă-mă, mai poţi aduna până la vârsta asta. Cu alte cuvinte, aproape imposibil de agăţat pe stradă. Cu toate astea, uite că era aievea!

Aud ca prin farmec: „Domnişoară, văd că vă grăbiţi, nu aş putea cumva să vă fiu de ajutor?”
„Auoleu, e vis? Realitate?  Ce se întâmplă?”, gândesc….

  • Nu apuc să mă dumiresc, iar el să-mi vadă râsul isteric că încep, nene, nişte claxoane demne de meciul Steaua-Dinamo. Domnul cu pricina încurcase circulaţia într-un mod maiestuos, vorbind cu o duduie, adică…”io”. De excepție, ce să zic! Cine putea amenda mai bine momentul decât ceilalţi şoferi. Ocazie perfectă pentru ei, ce naiba! Se pune în mişcare, disperat şi, spre surprinderea mea, la 50 de metri, parchează, coboară şi se îndreaptă fâstâcit spre mine. Culmea, cu o voce sigură, îmi spune: „Ştiu că nu ar fi posibil să vă urcaţi în maşina unui necunoscut, dar, totuşi, eu cum v-aş putea cunoaşte altfel? V-ar fi foarte greu sa beţi o cafea cu mine?”
  • Bingo! Mă uit atentă la el, contrariată şi văd un omuleţ, cum spuneam, blond, cu ceva kilograme în plus, îmbrăcat destul de ciudat. O cămaşă verzuie, pantaloni negri ridicaţi mai mult decât ar fi permis unui bărbat, cu nişte pantofi ascuţiţi, culoare indecisă, dar sigur în degrade. Peste toate astea trona o vestă de piele neagră, ce avea buzunarele doldora. Eram siderată, doar că vocea din capul meu îmi spunea cam aşa: „Auzi, Adriano, la câte cafele ai băut tu la viaţa ta, ce mai contează una în plus sau în minus? La etajul 9, apartamentul 39, nu vine nimeni să-ţi propună asta. Poate n-o fi rău?!”
  • Acum să vă spun drept aveam nişte experienţe ciudate la băut cafele cu tot felul de indivizi, că bărbaţi nu pot să-i numesc, că nu prea eram în stare de delir, ca să zic aşa! Cum, necum, mă trezesc zâmbind şi na,  urc şi-n maşina blondului. Un loc de băut cafea ne trebuia acum. De cum am urcat, însă, m-a luat alt gând, întărit niţel şi de imaginea boemă a omului nostru- „Măi, maşina pare ceva de capul ei, dar benzina…ioc! Coincidenţă sau nu? Mă lasă ăsta amanet! Văleu şi vai de mine!”, îmi spun eu bântuită încă de amintiri nepotrivite
  •  Nu apuc să-mi scutur gândul din cap, că repede veni altul peste mine. Domnul cu pricina se îndrepta spre bodega de cartier din drum: „Ce faaaaaci?, zic. Aici vrei tu? Stai că e o cafenea mai încolo!” Şi atunci, bomba bombelor! Mintea mea începe să proceseze. Omu’ vorbea într-o moldovenească get beget, mai ceva ca Sofia Vicoveanca. Aud: „Păi, scuzi, nu cunosc Braşovul pria bini, eu nu-s di pi aşi!”
  • Trec şi peste asta! Ce mai, eram deja în căruţă! Pardon, maşină! Ce să mai fac acum? Să rănesc omu’? Nu-i frumos! Şi uite aşa, după alţi 100 de metri, parchează uşor,  îmi opreşte rucsăcelul pentru aerobic în maşină, parcă zălog şi coboram. Nene, şi nici una, nici două, mă ia domnul blond de după umeri, mândru nevoie mare,  ridicându-mă  la cel mai înalt nivel de disperare! Dar unde era să mai fug! Eram acolo, gata să fac faţă şi să văd cum poate să mă dea gata, la o cafea, ”vesta doldora”.
  • Târziu, am aflat că aceasta-i ţinea loc de borsetă, portofel şi agendă. Şi chiar de secretară! Era îndesată bine, cu de toate, prin buzunare şi era cea mai importantă piesă vestimentară pentru el. Cu toate astea, nu vă pot spune cât era de urâtă!
  • Secretară şi agendă am devenit eu pentru el, în timp, dar deocamdată, intrăm în bar cu un gând puternic, ce avea să se adeverească în câteva luni: „Trebuie ca  acest om să aibă ceva  deosebit, cu siguranţă!” Prea era stăpân pe situaţie şi ferm în gesturi!
  • Barul Bricks, unde ne-am dus să ne bem cafeaua, este un loc plăcut, cochet, cu un aer retro – rustic.  Mai fusesem de câteva ori, dar ca acum, parcă, nu mi s-a părut nicicând. Era puţină lume, vreo doua mese ocupate și, pentru scurt timp, am avut senzaţia că avem localul ăla doar pentru noi doi. Era o reclamă veche pe vremuri, dacă vă amintiţi, iar acum iată-mă protagonistă într-a mea. Doar oare la ce făceam reclamă?
  • Îmi ardeau obrajii mult prea tare. Încercând să ies din starea aceea de precipitare a evenimentelor,  am realizat că nu ne cunoşteam numele, dar aveam să aflu că omul din faţa mea se numea Mihai  și mult mai târziu am remarcat cât de mândru-l purta. I se potrivea mănuşă.  Nu vă ascund faptul că tot mi-era teamă că mă lasă amanet pe acolo, eram încă în sevrajul ce mi-l dadea amintirea cafelelor nepotrivite din alte dăți, iar în momentul în care m-a întrebat ce vreau sa beau, i-am zis timid: ”Un expresso şi o apă plată!  E mult?”, am  răspuns eu, aproape instinctiv privind nedumerită la zâmbetul ce se iţea pe faţa lui senină;
  • Hopa! Are umor fata! Joacă tare!”, gândeşte el. Habar nu avea că, de fapt, eram doar lefteră și că nu era nici urmă de vreo strategie uimitoare.  Primim cafelele iar eu încerc să alung stânjeneala începutului și a necunoașterii,  deși tot ce îmi doream era o experienţă care sa nu devină dezagreabilă până la final. Și cum de ce ți-e frică nu scapi, întrebările firești au venit pe rând printre care și cea care îmi amintea de fuga mea spre ale țări. Nu știam, însă, ce surpriză voi avea în doar câteva secunde.

 ”Şi, frumoaso, cu ce te ocupi?”, aveam să aud eu ca un gong de teatru absurd

  • Peste mine a căzut cerul brusc și mă fâțâiam încercând să evit răspunsul, care era destul de simplu, de altfel.  Cum să-i fi spus eu că mă pregăteam de emigrat? Nu, nu era cazul.  Să-i spun de profesia mea? Dar are vreun rost, acum când luasem hotărâri radicale? Zic, totuși, timid, bâlbâind  cuvintele: ”Ştii, sunt tehnician dentar, dar.…”
  • Nu am mai apucat a spune nimic, că dinspre el aud cea mai năucitoare completare : ”Ei, da! Păi, eu sunt doctor stomatolog!” Şi încep, fraţilor, să-mi bată în urechi surle! Inima era la trap, toate înjurăturile pământului se buluceau în capul meu, a ciudă. Peste toate astea, îmi auzeam din nou vocea aia interioara: „Nu se poate!  Zău, nu se poate! Sigur îmi face  careva vreo farsă! Vreun prieten disperat că nu mă mărit! Doamne!”
  • Mă uitam disperată spre uşă, doar, doar, apare vreun Buzdugan, Jugaru sau cel puţin cineva de la Antena 1, la modă în vremea aceea cu aceste farse ale vieții, cum credeam eu! Revoluţie era în capul meu şi asta doar pentru faptul că eu credeam că există oameni şi…doctori stomatologi. Farsa mi-o făcea viața și încă bine de tot.  „Neinteresant!”, îmi spun în gând. „Gata, beau cafeaua şi plec. Nu vreau să port conversaţii cu un infatuat de doctor....”
  • N-am apucat să mă mir prea zgomotos, am bâiguit ceva vorbe, dar faţa mea spunea tot. Îl aud pe Mihai, uşor nedumerit: ‘‘Dar de ce te miri? Nu par? N-am diploma la mine, frumoaso!” Nici nu trebuia, dar el nu avea de unde şti că eu tocmai de lumea lui fugeam; de o lume în care intrasem în urmă cu 15 ani (adunaţi în momentul ăla) O lume pe care nu am părăsit-o la timp, din lene, comoditate şi frica de a o lua de la capăt! Şi culmea,  tocmai atunci rupsesem pisica. Fugeam! Voiam să fug! Aranjasem legal să fac asta! Mai aveam doar puţin!
  • N-am mai fugit! Nici măcar în acea zi spre ce aveam de făcut. Uitasem, cu desăvârşire, de programul meu strict de sală şi am petrecut CELE MAI FRUMOASE  patru ore din viaţa mea. Da, cu un om care atunci când vorbea i se lumina faţa, care atunci când mi se adresa parcă avea o aură deasupra capului. Strălucea de bucurie!
  • Când pronunţa cuvintele în grai moldovenesc îşi aducea trecutul, prezentul şi viitorul! Un om a cărui bucurie de viaţă străbătea din fiecare silabă. Fericirea lui mă molipsea şi pe mine, pentru prima dată după multă vreme. Am râs atunci cum nu cred că mai ştiam a râde. M-a surprins teribil sinceritatea lui, care deşi mă îndepărta ca femeie, mă apropia ca om. Nu-mi convenea că vorbea de un divorţ, aşa în treacăt şi că avea un fiu de nici doi ani de zile. Dar nu-mi mai păsa! Nu mă mai gândeam la nimic serios! Îmi savuram cafeaua promisă într-o companie minunată şi nu-mi doream nimic mai mult! Atunci!
  • Ne-am încurajat reciproc. Era departe de a fi mulţumit de profesia de stomatolog, dar i-am prezis un viitor strălucit, normal, de altfel, pentru un bărbat remarcabil ca el.Eram doua berze şchioape care ne găsisem într-un punct cu numele Temelia  Asta a devenit prima noastră bază, chiar dacă, în minte, eu continuam să fug, să mă depărtez de tot ce m-ar fi putut distrage. N-am ştiut atunci că deja aveam ceva comun, că vorbeam aceeaşi limbă şi aveam aceleaşi ţinte. Fugeam!
  • Puteţi crede că am făcut şi ora de aerobic, undeva, după ora 20? Înainte să mă evapor, la sfârşitul celor patru ore, când basmul Cenuşăresei mature părea că se încheie, prea sigură pe ea pentru a-şi pierde vreun condur,  am auzit ceva incredibil: ‘‘Ştii, eu o să mă însor cu tine!’‘ A îndreptat spre mine mâna ca şi când ar fi vrut să-şi  pecetluiască vorbele. Părea sigur pe el şi uşor ameninţător. Cred că din cauza degetului îndreptat spre mine,eu am gândit atât, simplu: ”Alt nebun pe lista mea!”

201

  • Cu toate acestea, omul acela, cu freza de doctor de ţară, s-a schimbat doar un pic. Nu mai are vesta,  kilograme în plus sau zulufi pe creştet. S-a păstrat nealterat, sigur pe el, demn, mândru şi vesel! Crede în mine, în el, în noi. Şi e familia mea! Cu mâţe, căţei şi chiar copil de împrumut (pentru mine)! Şi n-am fugit nicăieri. Am rămas aici şi într-un an, de la momentul pe care vi l-am relatat, eram o Tîrnoveanu! Adriana Tîrnoveanu!
  •  Din când în când, totuşi, acul de la rezervorul maşinii e tot pe roşu. Doar că, acum, nu mai mi-e teamă că pot fi lăsată amanet! Sunt liberă! Mai liberă decât atunci când eram celibatară, sau, mai simplu spus, doar o femeie singură.

206

Am reașezat în pagină cuvintele ce formează întregul acestei întâmplări care și azi, după 10 ani, îmi aduce zâmbetul pe buze. Trebuia sa o fac mai demult, dar am ales o zi oarecare, fără niciun simbol, poate doar acela ca iar e joi, zi de început și noroc, zi dragă și caldă, zi cu amintiri nebune dintr-un iulie ce pare prins zilnic în evenimentele noastre.