Ionii mei dragi, bunici de poveste

bunica

Acum 12 ani, într-un ianuarie nemilos, cu cateva zile inainte de ziua mea de nastere, intr-un timp in care parcă se reinventasera zapezile de altadata, bunica mea pleca la ingeri. Greu am ajuns în satul ala buzoian si greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obisnuita, departe de oras şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. As putea vorbi la nesfarsit de intunericul dimineţii, dar şi al serii care, parca, cuprindea prea mult din ceea ce stiam eu ca inseamna ziua.

Ma pierdeam intr-un vajait prelung de iarna geroasa si ma cutremuram la sunetul sumbru ce parea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară, unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic. Vuia vantul dinspre miaza-noapte, vuia Printul Întunecat din povestile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducator de geruri si zapezi viscolite, de fumuri ingemanate in povesti cetoase şi de gheturi aspre şi deloc invesmantate in luciri de cristal, cu care eram eu obişnuita. Din toata familia eu eram singura ce putea ramane acolo pentru a-l supraveghea pe batranul nostru, fara sa imi dau viata prea mult peste cap. N-a fost usor, dar am adunat o lume in ochi de om care inca traia din amintiri de basm cu bunici tineri.

Îmi alungam demonii, ce parcă mă impresurau din afara casei, cu pagini de carte ratacita, prin odaia fara vreo urma de biblioteca pasagera. Îmi lucram mâinile, iar mintea mi-o ocupam curatand porumb, in cosuri mari pe care le aducea tataia în casa. Habar n-aveam că o sa-mi fie dor, după un timp de acel ritual, in jurul orei 19, privind un film spaniol, cred, cu țigani, la care tataia striga : „Hai, să vedem țiganii!”

Imi mergeau degetele pe știulete de zici că asta făcusem toată viata și chiar mă bucuram ca va trece usor timpul și nicidecum că-mi stric mainile de orasanca. Nu aveam niciun gadget, iar tv ul abia de prindea vreo două posturi amarate. Acum cand mă gandesc cat de multe s-au schimbat intre timp, parca nu mai numar doar 12 ani ci vreo 20.

De cate ori se deschidea uşa, parea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, iţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul pielii fine dacă întârziai în activităţi firesti. 30 de zile, pe care nu le voi uita niciodată, în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de cate ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. 30 de zile ciudate. 30 de zile in care am experimentat o altfel de viata, incercand sa uit ca acasa nu-mi ungeam nici painea cu unt daca nu voiam. Clipe care m-au facut sa ma intorc in Brasov cu multumire in suflet pentru tot ce aveam.

Ma uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam cate vânturi le-au bătut şi cate le-au şficuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe. Mie îmi plângea faţa, iar ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, care trecea spre camera din spate, căreia si acum îi spunem camera din Crivăţ să vada dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa.

Îi auzeam cuvintele ce parcă-l blestemau uşor spunând: ”Traistă goală ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că de fapt ascultam glasul salcâmilor ce se împotriveau vântului năpraznic şi mă rugam să dispară şi sa ne lase aşa..netroieniţi.

Am descoperit despre mine lucruri pe care nu le stiam, am descoperit ca pot face fata unui trai nu tocmai confortabil, fara sa ma plang, fara sa mi se para nepotrivit. Am varuit, desi nimic din ce faceam nu era pe placul batranului, ba faceam dungi cu bidineaua, in toate partile, ba stropeam prea mult pe jos. Nicio vorba buna nu venea spre mine, dar eu nu aveam in gand decat sa primenesc casa pentru pomana de 40 de zile. Am gatit, dar tot ce puneam pe masa erau farafastlacuri de care nu se atingea. Ciorba era prea acra, cartofii nu aveau ce sa caute in ea, iar mancarea de fasole era musai sa contina juma de kil de ulei, altfel nu era gustoasa.

La inceput m-am burzuluit pentru fiecare contra pe care mi-o trimitea bunicul, dar mi-am revenit repede vazand ca lucrurile mergeau ca unse daca respectam regulile lui. Evident ca nu se aplicau usor cele stiute de mine, intr-un loc care pentru mine a insemnat raiul, dar unde nu mă lovisem prea des de muncile gospodariei si condiții grele de trai.

Pe tataia il chema Ion. Pe mamaia Ioana. Doi oameni cu destine impletite strans mi se parea mie și, totusi, observam ca batranul nu suferea extrem de tare după pierderea bunicii mele pe care noi am idolatrizat-o. Cel putin asa aveam eu impresia, pentru ca eu inca as fi urlat după ea dacă nu mă uimeau atat de tare reactiile lui. Parca era o eliberare si refuzam sa cred asta, caci numai eu stiam cat de dependenti au fost unul de altul. Aveam sa ma insel, dar cu toate astea asistam la un spectacol care se repeta ca in ziua cartitei.

Se comporta ca un robot care-si fixase programul după ceasornicul rosu din perete. Acum mancam, acum dormim, acum vorbim. Nu altfel și nu in afara programului din mintea lui. Eu trisam, trisam citind, urmarindu-i discret miscarile si invatand sa traiesc fara mamaia mea al cărei miros inca persista in fiecare lucrusor din jur.

Doi Ioni. Ionii mei. Imi dadeau iar o lectie de supravietuire, parca stiind ca acel 2004 imi va fi greu de dus si acceptat. De 1 an si jumatate nici tataia nu mai e. Mi-au ramas icoane in biserica sfintită a copilariei mele. Am ramas cu ganduri si recunostinta imensa si i-am multumit lui Dumnezeu ca i-am putut avea mult in viata mea cat sa se bucure de ceea ce sunt si deveneam, iar eu sa ma simt multa vreme tanara.

E ianuarie iar, e Sfantul Ion, iar candela mea arde pentru bătranii mei dragi și, ciudat, imi pare ca in aer se imprastie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu rasfaturi simple. In mine, in schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de camera, ca un ultim semn ca sarbatorile de iarna se incheie de Sfantul Ion. Azi am despodobit bradul si mi-am impodobit amintirile cu gand de mamaie si tataie, de Ionii mei dragi.

Voi, cei care aveti sarbatoriti cu acest nume in jur strangeti-i tare in brate si simtiti-le mirosul sa fiti sigur ca-l veti purta cat mai mult, in timpuri cand lumea lor pare departe desi tu tot intinzi mana sa-I atingi.

La multi ani!

Să vorbim despre…

..cozonac cu mac sau nucă, frământat cu lapte cald,
Cu broboane dulci de zahăr, giuvaer pe lângă brad;
Cozonac făcut cu arome de iubire sfântă, sacră,
Copt în inimi, prima dată, și, apoi, acolo-n vatră,
În căsuțe cumințele cu miros de busuioc,
Adunând în miezu-i dulce și o lacrimă și-un strop
De magie pământeană prin mânuțe de om drag
Care alungă orice umbră, frământând doar cozonac .

Cozonac care devine dar, în noaptea de Ajun,
Când de „neațaluș” vestește că va fi și de Crăciun
Așezat pe orice masă,să adune om cu om
Și, alături de colinde, să-l vestim pe al nostru Domn.
Se va dărui pe sine, în orice firimitură,
Ca și când în ea-s străbunii, taine vechi și-nvățătură
Ce-o primim de o viață-ntreagă, căci și-n el e Dumnezeu,
Cu tradiții și iubire, cum am învățat și eu,
De-o trimit chiar mai departe, să nu uite lumea mea
Că nu aș schimba istorii ce vorbesc de viața mea;
N-aș uita nici de covată, nici de ciurul ruginit,
De mânuțele bunicii, de cuptorul primenit,
Și de lemnele din vatră, care-n foc adună stele,
Și colinde despre Domnul, și poveștile din iesle;
Cozonacul care crește ca voinicii din poveste,
Ce se umflă, dă pe afară, aluat care dospește
Și lucește în unsoare, ca un mir vindecător,
Păstrând nuca și dulceața sfintei noastre sărbători.
Nu-i așa că-ți vezi iar viața doar gustând o-mbucătură?
Și că-l simti ca liturghie,  ca o cuminecătură?
Doar în treceri de o clipă auzind iar leru-i ler,
Șoptind simplu, dar cu fruntea spijinindu-te de Cer,
Mestecând cu bucurie, lângă un pahar cu vin:
Cozonacu-i, pentru mine, semnul Domnului!

Amin.

reteta_cozonac_pufos_09836600

Și dacă tot e mama acasă, la Brașov, și se întâmplă multe, chiar și în bucătărie, am revenit cu un sentiment de nostalgie cuminte și simplă, pe care o cunoașteți și voi, dar pe care, poate, o redenumiți…după caz. Să ne pregătim de sărbători…încet, încetișor..

Sertarul bunicii

Cotora. Se strecurase lumina gălbuie peste tot câmpul acela de porumb necules, uscat și mucegăit pe alocuri. Soarele strălucea peste el și  peste salcâmul cel bătrân cu ramuri ciudate care părea o cruce vie ce străjuia hotarul. Lângă el o ciutură veche, găunoasă și roasă de carii atârna de cumpăna fântânii.  Rezistau ciudat vremurilor și mie nu-mi venea a crede că nimeni nu a doborât, încă, semnul ăsta de trecere sfântă. Scârțâitul, însă, anunța, într-un requiem bănuit, că natura s-ar putea să facă singură asta, cât de curând.

Când fusesem aici ultima oară? Demult tare. Aveam vreo 16 ani și a fost ultima oară când am cules și depănușat porumb, într-un octombrie, târziu, pe când recolta a fost uitată pe câmp din diverse motive. M-am trezit că am intrat într-un câmp uscat, încălțată cu singurele mele cizme, bune, de oraș, doar să ajut. Nu știu dacă făceam asta de plăcere. Nu fac mereu lucruri de plăcere, chiar dacă nu recunosc fățiș asta. Acum locul mi-era și nu mi-era cunoscut și, dacă nu ar fi fost crucea aceea de salcâm viu, nu știu dacă aș fi reacționat. Poate doar de durere, căci paragina era evidentă. Soarele scânteia domol și îi dădea straie de chihlimbar câmpului, dar eu nu eram fotograf priceput, așa că singura imagine prinsă rămâne cea din suflet.

Din mașină, mi-am întors privirea, iute, încercând, parcă, să memorez totul. Reușeam. Secvență cu secvență mi se derulau cadre simple, cu miere de toamnă pierdută în loc de ramă. Pe vremuri, în apropiere, deși acum nu mai e niciun semn, se aflase un loc ca o mică Deltă cu stufăriș din care oamenii își făceau acoperișuri, o baltă ușor mlăștinoasă și cu papură cu ciucuri negri ca niște ciocuri de păsări încremenite în zbor. Tot pe acolo fusese Porcăria, o crescătorie de godaci care mi-a lăsat în minte, în copilăria mea, un cuvânt ce îmi scormonise mintea- „montă”-, de la niște grăsuni care cică erau perfecți pentru asta.

Nu, nu vă spun ce văd, dar vă spun că drumul pe care merg  e drumul aguzilor și dudelor, locul apei bune, locul unde se auzea forfotă și unde lumea era vârtej în acțiuni de tot felul. Mă văd lângă cele două hale cu pui ce creșteau greu, nu ca aștia de acum, lângă care era o livadă cu prune grase, singurul loc unde am văzut atâtea prune grase cât pentru toată viața mea viitoare, unde gunoiul din hale se scotea greu, de aceleasi două femei care le dadea de mâncare puilor de găină. Una era mamaia mea. Vremuri grele?! Frumoase?! Urâte ?! Nu știu. Au fost.

CAP, IAS, SMA, silozurile, halele pentru viermi de mătase, serele pentru ardei și vinete, peri, meri, căsuța omului care cântărea remorcile cu produse, iar eu nu pricepeam unde e magia, neștiind ca dedesupt era un mecanism prin care vraja era făcută. Când am aflat, n-am mai călcat niciodată de teamă să nu mă cântărească și pe mine nenea ăla, prieten cu tataia, care era paznic peste toate acestea. De noapte. Dormeam și noi liniștite, ne veghea tataia. Dormim și acum, ne veghează de Sus.

Toate erau. Nu mai sunt. Nici nucii, nici birourile unde așteptam să  sune „Brașovul”, nici zgomotul ăla de viață, nici grajduri, nici animale, nici aprozarul micuț, nici fierăria, nimic. Bomba atomică nu cred că făcea atâtea ravagii. Sunt doar semne micuțe că acolo a fost ceva și… mai e locul unde se  face, încă, țuică.

De vale” mai vin și azi vacile de la ciurdă. E ultimul lor drum, pe anul acesta, cu văcarul satului, de acum vor rezista cu nutrețul adunat de om gospodar. Am închis ochii și iar am văzut secvențe cu mine și soră mea gătite ca pentru horă in sat pentru cel mai minunat moment al zilei: adusul vacii acasă. Acolo ne vedeam cu oamenii mari care se hlizeau la noi și cu noi, ba măsurându-ne din priviri cât am mai crescut, ba cântărindu-ne, lucru pe care-l fac și azi spre disperarea noastra, caci intre timp până și la sat s-a implementat „mens sana in corpore sano”, iar expresia „gras și frumos”, eventual, e folosită când vorbesc despre vreun cocoș sau porc numai buni de tăiat. De acolo ne aducea vaca pe amândouă acasă, că noi luam mereu alta ce semăna leit cu a noastra. Degeaba îi legasem fundă roșie la coadă, noroaiele drumurilor  făcea aproape invizibil petecul acela și noi ne repezeam la prima văcuță cu trăsăturile Țigăncii noastre.

„Printre garduri” , loc deloc neimportant al devenirii noastre. Un cârd de gâște, printre puținele din sat, își dramatiza puțin acțiunea. Păi, cum..să se vorbească despre ele ca despre o istorie uitată? Încă rezistau pe metereze deși auziseră și ele de vremuri  când  ulița era plină de cârduri-cârduri care nu-și dădeau binețe și nu se încurcau între ele, de parcă erau clanuri mafiote cu gâscan șef pe post de coordonator și limitator de granițe. Din când în când câte o răfuială rapidă îl lăsa pe câte unul fără pene, dar alea erau semne de vitejie, nu altceva. Ei și ce dacă? Uite că mai sunt și azi  iubitori de gâște! Tot acolo am fost ochi al satului, văzând pupici furați prin iubiri ce nu se declarau încă. Ehehe..

Valea morii. O dată am mers dincolo de podeț în căutare de pelin și nuiele din care fetele împleteau cordeluțe decorative. Trecusem des prin apropiere, însă demult tare, pe când trăiau părinții bunicii mele și povești imaginare mi se împleteau în minte văzând căruțe cu coviltir multicolor zdruncinându-se pe pământul ăla crăpat și arid,  de parcă era sălășluit de iele și duhuri nevăzute. Totuși feream zona…dintr-o teamă nefirească. Acum …cine știe ce o mai fi?

Șușeaua mare Emblema satului, cu magazin sătesc, cu brutăria de pâini mari cât soarele, cu grădinița și școala, cu șerpuiri ce se terminau dincolo de Căminul Cultural, în fața căruia, pe un teren viran, se jucau hore, veneau muzicanți și lăutări, ringhișpiruri și comedii ambulante ce aduceau bâlciul în sat, nu satul la bâlci sau și una și alta, că oricum n-ar conta. Acolo se scria bucuria satului și povești despre copilărie, dar și despre artiști mai mult sau mai puțin talentați, primiți ca pe daruri cerești.

La Roza, loc de intrare în sat, loc lăturalnic, dosit, deschis spre câmp și cale ferată, loc cu albăstrele și trandafiri sălbatici, cu iepuri și vulpi, cu drum greu de parcurs, prin noroaie stranii, cu tranșee făcute de roți de tractor neprietenos. Și acum mă strecor pe furiș prin Roza, de parcă aș vrea să-l las pe cel al gării , unde se intră oficial, ca pe ușa din față, ca loc de despărțire doar. Prea mi-au plâns ochii des acolo, poate la fel de mult ca la cimitir, unde stau acum salcâmii altor cruci știute, cu numele bunicilor mei scrijelite adânc. Da, dar lângă cimitir  stă și biserica, și clopotnița, și predica preotului bătrân, de atunci, cu obraz neted ca o lună plină, și amintiri cu botezuri și nunți, cu tot cu nuntașii rămași să sărbătorească pe maidanul din apropiere.

Nunțile în satul nostru au fost mereu nunți de noapte, mai ales în timpul verii căci arșița nu te lăsa să te bucuri altfel de evenimentul deosebit, dar de departe mă impresionau miresele iernilor, zgribulite, firave, cu obraji roșii ca din picturi celebre, cu paltoane sărăcuțe peste straiele lor de zâne și cu zâmbete parcă înțepenite pe fețe până spre finalul petrecerii de pomină; mă impresionau căruțele împodobite și „domnișoarele și cavalerii” care  dominau din priviri orice ființă trecută sau în devenire.

Dintr-o poză, găsită în sertarul bunicii, mama și tata mă privesc cald și cu drag. Niște miri de iarnă, cu tot satul în jur, cu oameni despre care îmi amintesc ușor că îmi zâmbeau, mai ieri, aievea. În sertarul bunicii mai sunt destule astfel de poze, una chiar v-o las ca dar cu taină, altelele făcute în locurile pe care vi le-am enumerat eu mai sus stau grămadă așteptându-mă să le răsfoiesc de Crăciun.

părinți

 Carnețelul pe care mamaia mea scrisese ultimele numere de telefon ale acestor vremuri, dar și câte kile de vin, țuică, lapte și brânză împărțise pe la unii-alții pe datorie șade tăcut alături de moțul blond  legat cu fundă roșie,al mamei mele, care are vechime de mai bine de 60 de ani și care a fost păstrat cu grijă. De acolo am luat eu, fără să se știe, singura carte de rugăciuni, pe care o deschidea rar, dar care îi purta scrisul ei original în niște însemnări.

Sertarul bunicii există, neatins, pentru că mama îl folosește din când în când pentru a aerisi istoria și a da drumul poveștilor. Povestea asta mi-a trimis-o ea, într-un fel. De acolo, din sertarul bunicii. Să-mi fie semn, și taină, și dor stins.  Am scris-o în prag de Sfântul Andrei și Ziua României, nu uitați că și sertarul bunicii poate fi un semn că totul e viu și poate fi încă sărbătorit, măcar prin cuvinte, că România trăiește și prin fapte, și prin mintea noastră dar mai ales prin sufletul nostru prin care sălășluiesc astfel de amintiri. La mulți ani, români cu sertare de bunică! La mulți ani, România mea dintr-o zi importantă sau una oarecare!