D na Mimi, pisica supremă

Casa de pe ulița mică, cea dintre salcâmii așezați pe hotar ca niște străjeri veșnic aflați santinele în post și prunii bădiei Bolboceanu, rămăsese fără locatari de când țața Bița se dusese la cimitir după bărbat-su, la puțină vreme de când se opărise cu apă clocotită, luată neglijent, de pe soba din curte.  A bolit profund, i s-au cojit zece rânduri de piele, a dus boala pe picioare, s-a agravat totul, deși arsurile se închideau de la niște prafuri galbene cu iod care se dădeau pe puii din curte să nu facă nu știu ce păduchi și care i-au fost și ei utile. Într-un final, a murit de inimă, dar toți șușoteau că suferința fizică îi împuținase zilele, dar mai ales încăpățânarea de a nu rămâne la oraș, la băieți întru vindecare totală. Ea nu a putut, însă, sta deoparte, fără să-și mângâie cu ochii salcâmii sau să privească peste drum, dincolo de maidan, unde era biserica și se vedea crucea lui bărbat său. Mereu, cand se închina seara, se uita spre vale, și ca unui înger știut șoptea încet: ”A mai trecut o zi. Ajută-mă și mâine!” A ajutat-o  cât a putut, dar într-o zi a chemat-o la el, definitiv.

Casa oricum era ca o umbră. Dacă ar fi văzut-o vreunii, acum, de când cu ideea de muzee ale satului, poate ar mai fi fost și acum în picioare, recondiționată sau strămutată prin alte locuri,  dar pentru că nu se îngrijea nimeni de ea, ceda încetul cu încetul. Totuși, era locuibilă. In față, stâlpii filigranați în dantele de lemn ca niște creații dumnezeiești, ireal de frumoase, încadrau perfect cerdacul, prispă firavă care înfrumuseța grandios fațada casei. Pereții dați cu var alb și acoperișul de stuf, care semăna cu o căciulă prea mare și prea veche pe capul unui băietan sărac, aveau atâta mister și poveste încât parcă auzeai dinspre ea istorii mărunte ale unor familii demult plecate.

Două ferestre mici cu giurgiuvele de lemn, și cu o tocărie  atât de uzată încât simțeai că se vor desprinde la o suflare de vânt erau ochii și urechile casei, iar  vopseaua de un albastru electric acoperea încă perfect lemnul asezat ca intr-o cruce pe geam, de formau alte patru gemulete ca de poveste cu pitici. Ușa stătea semeața și dincolo de gărduțul cerdacului se zărea o masă și un scaun. Sub streașină mereu își făceau cuib rândunici cu frac festiv și în horn își făcuse cuib o cucuvea prietenoasă. Gard la stradă nu mai avea demult. Căzuse cu totul și în locul lui apăruse o plasă de sârmă extrem de solidă, asezată destul  de înalt, ferind-o de musafiri nepoftiți. Într-un colț răsărea, ca de la Dumnezeu, niște porumb, de care noi tot trăgeam, sfâșiind frunzele, fără milă.   

Curtea era mică, ușor nefirească, cu pietriș mult și aproape fără buruienile ce cresc și in crapaturi adanci, chiar și când e secetă,  darămite pe un teren in care omul nu-și prea făcea simțită prezența decât tare puțin. Copiii se întorceau de la școală, se zgâiau prin zăbrele de gard neprietenos și se mirau ca nu e poartă. Poarta era cumva prin lateral, intr-o curte vecină, printre pruni, dar era bine că nu se știa asta, căci așa mai rezista totul fără cotropiri inerente. Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa ca peste noapte. Dintr-o dată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri.  Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele. Părea atât de bătrână încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate.

Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite și își înfășura trupul într-un halat gros și lung, până în pământ, din molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuti. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o in putere, mai vie decat acum, căci ochii noștri o descoseau cu obsesie zilnică și fără rușine prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil intre scena vieții ei și drumul de la strada. Oricine îi putea fi spectator iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât in mintea noastra, niciodată in a ei.

Acum, când scriu asta, nu pot să nu observ că am câteva puncte comune cu femeia pisică, cum o numeam eu, căci și in casa mea poți privi, prin geamurile cat mine de mari, frânturi de viață; iar de când scriu pe blog aș putea spune ca experimentez senzația în planuri diferite. Si ar mai fi câteva, dar le veți descoperi singuri, sper.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumina electrică nu avea și uneori observam, seara, o lampă cu gaz, din aceea simplă care exista până și în casa mea, dar doar ca decor. Asa că spectacolul vieții ei se încheia adesea ..mult prea repede, ascunsă de privirile noastre iscoditoare.  Pe prispă apăruse un balansoar și cât era ziua de lungă, stătea acolo, citind, sau încropind ceva de mancare în niște oale minuscule, de zici ca trăgeam cu ochiul în casa piticilor. Doar că nu era acolo niciun pitic și nici Alba ca Zăpada, nici măcar vrăjitoarea cea rea nu putea fi, oricat de ciudat arăta, și oricâte răutăți copilărești ar fi inventat asta. Mai avea o meteahnă d-na Mimi, fuma. Rotocoale de fum se vedeau ieșind printre stâlpii aceia frumoși ca niste opere de artă, zilnic și mai tot timpul, și pe cât de săracă părea, pe atât o transforma într-un personaj fascinant viciul acesta al ei. Mirosea acolo a vanilie și levănțică, a citrice dar și a bătrânețe și singurătate, insă cel mai mult simțeai, paradoxal, împăcarea cu sine. Tot nu explodau informații despre ea, niciun can can, nicio barfa, nicio existență a vreunei alte rude sau iubiri trecute. Până într-o zi..

pisicuț

Nu știu dacă a existat un prim pisic acolo, sau doi, sau trei, sau nu i-am văzut noi la timp preocupați sa intelegem pe unde intra ființa aceea în cazemata de dincolo de gard. Sau din ce se hrănește, că nu ieșea din casă și curte niciodată. Făceam scenarii că e ireală, că poate e ca o fantomă care fuge de oameni, asta si pentru ca dna Mimi nu privea pe nimeni în ochi. Fuma și iși schimba turbanele, citea și…aduna pisici, torcându-și viața împreună cu ele. In scurt timp, nici ea, nici casa nu ne mai fascinau. Ci pisoii și faptul că, dintr-o dată, femeia avea glas. Iși striga mâțele pe nume de care nu auzisem niciodată: erau Athos, Porthos și Aramis, sunt sigura ca era si d’Artagnan acolo, dar nu bag mâna in foc că îl auzisem la strigare și va zic ca pe atunci nu știam nimic despre muschetari. Cred ca veti intelege de ce am sarit ca arsă afland, la un moment dat, ca  nu erau nume de pisici de Buzau, da? Ah…mai era Lăbuță, Botoșel, Suzetă, care se numea astfel pentru ca era hrănit cu biberonul și nu adormea fara ea în preajmă, se mai auzeau la apel Prințesa, Roza și Albișoara, dar numărul lor era mult mai mare decat numele pe care le primeau sau ne ramaneau nouă in minte, prin treceri de o clipă. O pândeam fascinați de pasiunea ei și, in scurt timp, au inceput și rumorile prin sat.

Neam de neamul nostru nu mai ținuse vreodată atâtea pisici, iar dacă ne gândim că nu existau grăunțe, femeia părea săracă,- deși am aflat de curând că nu era, caci prin podoabele pretioase ce le stransese de a lungul vremii își asigura traiul, vânzând aur celor pe care îi considera de încredere-, iar mirosul le-ar fi devenit o problemă sătenilor,  e usor de intuit ca d-na Mimi li se părea  excentrica pentru o comunitate in care pisica avea rol doar de prinzator de soareci. Si totuși, cat a rezistat femeia, au rezistat și pisicile, și erau acolo ca intr-o dimensiune paralelă, ca intr-un univers creat numai pentru ei, având-o protector ca o pisică supremă.

Am plecat acasă, la oras. Am uitat și de casa cu pisici și de stuful gri de pe acoperisul obosit și de d-na Mimi. Doar ca, am realizat, subit, la întoarcere, ca lumina lampii nu se mai vedea la fereastra, prispa părea goală, casa și mai bătrână și femeia cu turban nicăieri. Secvențe trecute mi se derulau cu repeziciune făcându-mi inima să se strângă într-o presimțire sumbra.

-A murit!– mi-a răspuns cineva, desi nu întrebasem nimic, dar fața mea probabil că o făcuse deja.

Se stinsese subit, senină și împăcată în balansoarul de pe prispă, într-un tors definitiv, alături de cele cărora le fusese protector. Am privit către casa cernită, care devenise din nou doar o formă de rezistență în fața naturii. Curios nicio pisică nu mai era in jur. Niciuna din cohorta aia care uimea și intriga.

-Au dispărut, taică! Au dispărut, asa cum au aparut, ca peste noapte!

Iar lumea se jura ca nu-s prin bătăturile lor. Doar Suzetă a rămas în vecini, la fel de alintat, pripășit lângă o fetiță cu fes roșu, care avea tot gesturi fine și aristocratice, semn că unele lucruri au legătură între ele și că imaginația noastră poate fi influențată de fantasme, dar învinsă de realitate.

Un semn rămăsese. Si mai rămăseseră salcâmii străjeri să-mi spună istoria unui om de o clipă, dintr-un sat in care incă mai stau ascunse povești. Acum nu mai sunt nici ei, nici casa stuf, nici gardul oțelit. Nici nu știu ce e acolo; o vreme a fost teren liber, despărțit de un șanț proeminent care se umplea mereu cu apă și glod. Dar nici nu-mi păsa, eu  parcă, incă,  trec pe acolo, mică fiind, cu ochi obraznici și curioși, ascunsi în ochiuri de plasă, privind o femeie cu turban, care fuma și legăna pisici, și mi se umezesc ochii.

Si stiu și de ce nu imi amintesc ce e in acel loc acum, pentru ca de cate ori trec pe acolo, privirea mea se indreapta dincolo de drum, de după maidan, unde biserica cea alba imi privegeaza bunicii, unde cruci albe de piatră vorbesc despre oameni basm, oameni care au facut parte din povestea copilăriei mele. Si nu vad de lacrimi.

M-am folosit de cuvintele duzinei:stuf, pisici, pietriș, glod, cărbune, porumb, levănțică. cimitir, secvențe, patină, șanț, obsesie, pentru a mai pune o poveste în tolba celor prăfuite deja. O asez și pe aceasta, ca multe altele de până acum, in tabelul lui Eddie, neuitând nicio clipă că unele lucruri se scriu singure, fără strădanie,  din inimă, cu amintiri care roiesc și se doresc iesite la lumina.

Vernisaj inedit în Braşov: Desenele pictorului Modâlcă, între geometrie şi erotism

Vernisaj inedit la Braşov

modalcă

O parte dintre desenele pictorului braşovean Eftimie Modâlcă vor fi expuse timp de o lună în Braşov.

Despre artistul Eftimie Modâlcă nu ştiam prea multe, dar am aflat că s-a stabilit în 1965 în Braşov, devenind o figură marcantă a mediului artistic din oraş, unde a ocupat ani la rând funcţia de preşedinte a filialei Uniunii Artiştilor Plastici (din 1968) şi de şef de secţie la Muzeul de Artă Braşov (din 1975). A deschis peste 30 de expoziţii personale la Braşov şi în alte localităţi din ţară şi a expus, în grup sau individual, la Praga, Laufen, Londra, Bruxelles, Kohscheid, Wroclaw, Barcelona, Malby, Lisabona, Moscova, Berlin, Rijeka, Sofia

Pe 3 februarie, la orele 17.00, are loc în Braşov, la etajul I al librăriei Okian (Strada Mureşenilor, nr. 1) vernisajul expoziţiei „Desenele pictorului Eftimie Modâlcă”. Lucrările vor putea fi admirate până la sfârşitul lunii februarie.

Expoziţia, a cărei iniţiativă şi organizare i se datorează doamnei Veronica Bodea Tatulea, apreciat grafician şi critic de artă, reuneşte desene, schiţe şi crochiuri din Colecţia Radivon, încă nedezvăluite marelui public. De altfel, artistul braşovean Eftimie Modâlcă (1936-1991) este mult mai cunoscut în calitate de pictor, făcând parte din elita artistică românească contemporană (sfârşit de secol XX). De aceea, această expoziţie are ca scop revelarea unor lucrări surprinzătoare prin „expresivitatea formei şi mai ales cea a mişcării, prin capacitatea corpului uman de a se transforma în semn, de a sugera o relaţie fundamentală cu viaţa.”(Veronica Bodea Tatulea).

nud

Cărbunele şi tuşul sunt instrumente favorite, ceea ce permite, pe de o parte, o abordare senzuală a liniilor feminine în esenţa lor, iar pe de alta, ilustrează o acurateţe a execuţiei grafice, cu deosebire în lucrările care surprind instantanee din viaţa străzii.

desen mo

Privitorii vor descoperi cu emoţie în creaţiile semnate Modâlcă talentul său de „excelent desenator, care s-a mişcat cu dezinvoltură într-un univers în care gramatica desenului se animă, miraculos, în personaje pline de viaţă”.

Vă invit, aşadar, să descoperiţi o lume ce şi mie îmi e încă necunoscută, dar îmi stârneşte curiozitatea.

CONOFETI COCOTO


  • Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
  • Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea pentru că  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
  • Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

  • Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
  • Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
  • Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
  • Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai umilitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
  • Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
  • O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
  • Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
  • Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
  • Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă. Un pic casele, maşina, trăirile, dar mai ales gândurile. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea ei, a fost mereu asta:‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea!.
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.