Ce caută ei, ce înțeleg eu…

Oamenii caută multe pe bloguri. De-a lungul timpului m-am distrat, la altii, cu  frânturile de cuvinte lăsate, dar, de data asta, la mine, erau un calup întreg. Nu am vrut să le irosesc și am pus de o versificare, dar am făcut și niște recomandări. Cine știe? Poate folosesc cuiva…

Fie vremea buna rea eu tot vin cu o cafea, pasta de pavat sala, pisici cu ochi violet, ma mai iubesti, vechituri si albituri, curcubeu pe roti, umbra unei iubiri.

 Acestea sunt ultimele căutări, copiate întocmai. Deci să analizăm puțin, doar puțin, da?

1. „fie vremea bună rea eu tot vin cu o cafea” – Nu-i rău, cred că mi se trage  de la poemul meu drag despre care vă vorbeam chiar ieri, cu „vă poftesc la cafea, arme vechi, vise noi”. Sper să-l fi găsit și căutătorul. Dacă nu, îi ofer o cafea și o îndrumare evidentă. Și vouă, deși  știți versurile, v-am intoxicat ….prea des cu ele, mea culpa..

2. pastă de pavat sala – cred ca de la Superblog mi se trage, atât am vorbit de materiale de construcții și reparații, că cine poate ști ce căutător o fi aflat despre asta  și a vrut să afle amănunte…

3. pisici cu ochi violet– ei, cu subiectul ăsta îi trimitem pe alte bloguri, mai expresive în acest sens. Noi suntem repetenti, și la fantezie pisicească, iar în concret… ne-au plecat pisicii de acasă in locuri mai bune, sperăm. Violete locuri. Vă las, însă, niste, fotografii cu frumușeii mei. Vreau, însă, pisic, dar nu voi lua unul decât dacă nu am responsabilități față de alte persoane, că de fug iar prin păduri, nu vreau să mor de vinovăție ci doar de inimă rea. Pe aia o cunosc.

silver1

Silver, pisicul care a venit la noi gata bătran 2010-2015

79035-531511_239784142832128_1605823949_n

Zizi, pisica bolnava și dificila, aparent, aruncata de altii, gasita de noi in 2009. In aprilie 2014 am pierdut-o. Cel mai deosebit pisic și animălut. Nu e zi sa nu imi fie dor de ea

3b402-68746_156308267846383_1605694656_n

Tan-motan, primul nostru animălut de aici din casa asta din 2008. L-am avut de mititel, dar in decembrie 2014 a disparut fara urma. Inca sper ca si-a gasit stapani fara catei. Nu era multumit de acest lucru.

4. mă mai iubești? – ohoho, și eu ma întreb de multe ori, dar mi-e frică de răspunsuri. Oare cui o fi pus întrebarea? Sau căuta ceva despre…subiect, asa, la modul general? Cine știe?

5. vechituri și albituri – N-o ca sa vezi! Acum ce ne facem? Cu vechiturile se stie ca am un tango indestructibil, dar albiturile alea ce or fi vrând a fi? Poate albitură pentru ciorbă, sau ceva pânză albă. Chiar as avea nevoie de niste denim crem, daca gaseste raspunsul in alta parte să se întoarca sa mi-l spuna si mie.

6. curcubeu pe roți – Măi, curcubeu ronțăit am pe blog, curcubeu cuvântător este, fata curcubeu cunoaștem, curcubeu la Paris este bifat, din avion, curcubeu cu circ și lacrimi de crocodil am strecurat pe aici, dar cu roți, n-avem. N-avem, dar facem.., promit!

                                                                            ****

Una peste alta, interesantă săptămână. Știti cu ce se sfârșește, așa de ultima oră? Cu „umbra unei iubiri” ultima căutare. Asta mă domolește și îmi aduce aminte de un articol chiar drăguț de care  sunt legată afectiv și pe care, sper, ca cel care a căutat termenul să-l fi și găsit. Eu îi mulțumesc că mi l-a reamintit.

Nu-i asa ca perspectivele se pot schimba instantaneu? Mie mi-au dat prilejul de a încerca sa fac ceva cu ele:

Când din lumea asta mare bat în poartă călători

Și când ușa mea e-nchisa dar primesc vizitatori

Eu mă scuz că nu-s acasă, dar revin și chiar primesc

Toate semnele lăsate ce mă fac să  le zâmbesc.

Tie, om dragut și vesel, ce-ai bătut drumuri din taste,

Poate că mi-ai dat binete sau mi-ai spus măcar..namaste,

„Fie vremea buna rea eu tot vin la o cafea”, spus-ai tu dintr-o suflare,

Vezi ca-ți dau recomandare și-un poem ca alinare!

Sper sa-ti placa, e cu vise, și cu arme vechi  uitate,

Curcubeu pe roți nebune  despre vorbe colorate

Despre lumi știute, pline, fără fantezii cochete

Sau feline  adormite și priviri cam violete

Am doar vechituri de slove și vreo două albituri

Am pavat blogului sala, lăsând multe crăpături,

Dar le-astup c-un zambet hatru și cu multumire stinsă,

Am primit atat de multe intr-o lume  nepromisa,

Incat astazi stau pitita, după uși, după feresti,

Intrebandu-te pe tine, chiar asa: mă mai iubesti?

Sau ai treceri pasagere, indiscretii și uimiri

Si doar faci din urme simple, umbrele unor iubiri?

Reclame

Veverița cuvintelor

De la o vreme, blogul meu a înflorit. De parcă cineva i-a pus apa vie la radacina si a crescut ca voinicul din poveste. Fb-ul sa traiasca și multumiri infinite celor care au facut ca el sa aiba atat de multe vizualizari – pentru mine multe, sa fim intelesi, vorba lui gărgă cu papion, pe care o găsiti aici-, iar fiecare postare, buna sau rea, sa intre in raza de interes a multora. Eu care nu aveam decat arareori vreo cautare mai deosebita, mi se mentioneaza că au venit oameni pe blogul meu prin expresii  gen ”intr-un sărut găsești aromă de cuvinte nespuse; am venit aici din zbor… pentru a-mi liniști gândurile, cuvinte ce au gust de dragoste, veverița cuvintelor, obloane cu dor și cuvinte care incep cu litera C. Astea sunt o parte, ca restul seamana a cautare de blog și atat.

La capitolul țări, de unde imi vin cititori noi, nu mai spun, o diversitate, că mă intreb pe unde umblă oamenii astia și cum de iși au casute asa indepartate ca in Kuweit, Irlanda, Iordania, Suedia, Tarile de Jos, Liban, Canada, Belgia, Danemarca, Israel, Norvegia,  ca de cele cu Anglia, Spania, Franta, U S A si Italia, recunosc, sunt obisnuita. Stiu ca pentru ceilalti o fi ceva normal, dar pentru mine e o efervescență de care mă bucur.  Cumva, cumva, fac eu niste sinapse și imi amintesc cativa ce locuiesc in locuri care mie imi par tare exotice și nu pot decat sa îi invidiez putin pentru asta. Nu, nu as locui nicaieri in alta parte, si nu pentru ca nu m-ar atrage si alte zone care nu-mi sunt decat povesti frumoase in minte, dar dacă eu as putea sa renunt la multe din legaturile mele, sotul meu, românul absolut, nu ar face față la aceasta provocare. Asa ca salutam oamenii care au vieti pe care noi numai putem a le bănui cat sunt de frumoase, usoare sau dificile.

Acum sa ma intorc la una din cautarile de pe blogul meu, blog care, pentru mine, a fost mereu doar o cutie de adapostit ganduri scrise, in care pot gasi, după o vreme, toana care m-a stapanit in ziua cutare, cand am scris nu stiu ce articol sau  amintirea unor  intamplari si senzatii care, altfel, s-ar uita cand ar veni, tavalug, alte lucruri zilnice care sa le curme efemerul. Am ales, in schimb, sa ignor faptul ca dincolo de ecran sunt cei ce ma citesc voit sau din curiozitati de ei stiute si intelese. Si astfel un text poate ramane nealterat de frici inchipuite, imaginandu-mi, in prima faza, că doar eu pot vedea ce scriu și numai eu. Sporul fiecaruia in ce interpreteaza si observa, eu nu renunt la ce imi place, dar  nici nu voi recunoaste ca nu vreau sa uitati, niciodata, ca nu emit decat pareri personale despre vreun subiect și cam atat. Asa cum, acum, nu renunt la „veverita cuvintelor”. Un singur articolas am pe cand inca aveam pisici și erau vanatori de soi, dar veverita cuvintelor, nene?

Acum putin timp, am fost intr-o vizita. O vizita obisnuita. Casa avea două intrari, cumva intr-un unghi de 90 de grade. Intram noi, invitati de gazda, ne asezam la masa, povestim, bem cafele, tot ce faci intr-o chestie agreabila cu oameni cunoscuti. Cainele nostru cel mic, Toto, alerga pe langa tarcul ciobanescului mioritic, ciugulea gainile din alt tarc, o nebunie. In casa, pe un taburet, o pisica tărcată, ne ignora cu desavarsire. Totul era extrem de fain și comod. Oameni obisnuiti cu animalele, deci nesuparati pe faptul ca Toto facea putina atmosfera neplacuta. Totuși, din cand in cand, Mihai iesea din casa sa il mai puna la punct pe diavolul tazmanian, cum frumos l-am alintat noi, mai demult, din cauza maraitului exagerat.

Si nu stiu cum, frate, din senin, se isca nebunia. Ametit, Mihai nu e tocmai atent și deschide ușa cealalta. Ca la un semn, cei doi ai casei – bărbat, femeie- plus ochiosul tărcat tasnesc din camera urland. Io, după ei impacientată. Aud: „Închide ușa! Închide ușa, Mihai și rămâi acolo!” Auoleu, mi-am zis, știind ca asa fac și eu cand vine părintele cu botezul sau omul cu citirea la lumina sau doar un prieten care nu adora haita mea de catei. Îi bag in camera, le tine Mihai o morala, ei se aliniaza, și puteti crede sau nu, dar nu cracnesc și nici nu ne dau de gol că după singura usa din casa, cea de la baie, stau niste ghidusi pregatiti sa rupa ciorapii cucoanelor și sa pupe domnii pe fata. Sunt innebuniti după domni cățeii noștri, cred ca stau prea mult cu mine. Bine, in tot acest timp, mă rog ca nimeni sa nu aiba nevoie la toaletă, iar daca tot nu le destainui „secretul” nostru, sper sa nu inceapa zgomotele prea curand. In fine, amănunte din casă, care nu-s tocmai normale, dar astea sunt – avem prea multi catei. Asa ca e lesne de gandit ce sentimente mă incercau cand oamenii pareau atat de ingroziti.

Mihai se lipeste de zidul camerei, timp in care, precum infractorii, se strecurau prin crapatura de usa, incet, mai intai femeia și apoi bărbatul. Pisicul și cu mine stateam nedumeriti după, fără să avem indrazneala de a face vreun pas. Pardon, asta eram eu, ca pisicul deja era cocotat pe pervaz, mieunand si agitandu-se ca Tarzan in junglă, din casa se auzeau deja rasete și strigate de uimire, iar o mana strecurata de după usa mă trase in interior. Am avut o senzatie de deja vue. Mai traisem sentimentul, cu multi ani in urma, la o verisoara de-a mea care tinea in casa, in camera sa, bine incuiata, o veverita și pe care, inainte de plecare, ne-a prezentat-o, pe holul casei. Am fost și atunci tare uimita de cum se catara veveritoaica pe pereti, pe om, pe mobila, peste tot. Totuși, atunci mi s-a parut excentric momentul si cam atat, dar nu mă gandeam sa dam peste a doua surata crescuta liber in apartament. Bre, dar nu-i usor cu veveritele. Nu stau o clipa, risti sa te raneasca cu gherutele, dar sunt teribil de afectuoase și dragute. Am privit-o mancand, alintandu-se și zgâindu-se pe geam la inamicul numărul 1-motanul tărcat.

veve

Nu stiu de ce nu au incuiat cu 7 lacate oamenii usa, dar in ziua aceea, cand am ajuns acasa, le-am dat binete veveritelor din pomii nostri. Ce, credeti? Doar am și eu veverita ce vine aproape de pervaz. Si nici motani nu mai am, dar sunt lătraturi de avertizare. Acum, dacă tot au căutat oamenii aici, „veverița cuvintelor”, mă retrag, să ronțăi și eu vorbele altora sau sa născocesc altele care să-mi țină loc de poveste nouă. Zi faină!