Să horim iar românește

Ne privea cu ochi de soare,

Ne privea cu ochi de cer,

Ne privea cu plâns de ploaie,

Cu tristețea prinsă ghem

Într-un vers de Eminescu,

Într-o rugă de creștin,

Într-un cântec de Enescu,

Și cu fire de destin

Smulse din istorii ascunse,

Din eroi pitiți sub pietre,

Dintr-o doină care unse

Suflete pribegi de vetre.

Ne privea dintr-o ruină

Unde timpul înlemnise,

Ne privea ca o străină

Culegându-ne din vise;

Ne privea prin ciob de lume,

Printre negură și stele,

Nu știa c-o să ne-adune

Sub privirea-i de nuiele

Ce ne biciuie hotarul

Unde străjuie ostașul;

Ne vedea ea tot amarul,

Chiar de noi mărisem pasul;

Ne privea pe toți în zare

Cum ne risipim prin lume

Și știa că-i lucru mare

De-o putea să ne adune,

Pe o aripă de glie,

Într-un cântec oltenesc

Cu o lie ciocarlie,

Să ne spună te iubesc,

Să ne-ntoarcem toți acasă,

Să horim iar românește,

Să ne așezăm la masă,

Să vedem cum încă crește,

Printre șoapte și suspine,

Printre lacrimi și gând bun,

Printre rugăciuni străbune,

Sentimentul de român.

 

hora-unirii

 

 

 

 

 

 

Aș putea, dar ei POT sigur

Aș putea să scriu zilnic articole despre frământările soțului meu. Aș putea să vă zic mult mai multe, decât despre dragostea și recunoștința pe care i-o port. Aș putea să vorbesc despre crezurile și idealurile sale, despre iubirile alea mari și generoase ce le poartă oamenilor, despre furtuna din lăuntrul lui, despre cum schimbă el cuvintele pe fapte, despre prietenii lui cu care bate satele durute ale României pentru un alin și o vorbă bună, un ajutor mărunt dar din suflet, pentru o solidaritate absurdă pentru unii, firească pentru ei, pentru o îmbărbătare venită din ochi neobosiți.

Aș putea să vă zic multe, despre cum adună el steaguri tricolore, într-o actiune ce se numește „1000 de steaguri tricolore pentru Harghita și Covasna de 1 Decembrie” și cum privesc uimită că glasul lui devine concret, în fiecare zi primind, pe adresa dată, câte unul, câte două, câte cinci sau o sută, încât pic cu pic se face mare și visul pare a se întregi. Aș putea să vă spun că acum, când lumea își varsă furia prin locuri în care durerea pare a se auzi altfel, el nu renunță la credința lui și nu numai asta, arată cine îi sunt camarazii și că fără Dumnezeu și slujitorii lui el nu ar putea izbândi de unul singur. El nu aruncă cu noroi, el îl adună și face steaguri, face zâmbete, face lucruri pe care eu, deși îi stau in preajmă, nu i le înțeleg mereu. El nu strigă ca mine, el izbândește, așa, cu pași mici.

Mi-e greu să scriu toate acestea pentru că e bărbatul meu și poate credeți că aș fi subiectivă. Aș putea fi, dacă faptele lui n-ar vorbi. Despre acestea am mai scris timid vreo două articole în care amintesc de Acțiunea Doboi și de cea cu „Rugăciune, Eminescu și Tricolor pentru copii” precum și cea de la Orfelinatul din Odorheiu Secuiesc. Sunt sigură că mulți vor zâmbi amar, ca la o zbatere inutilă și un crez depășit de istorii moderne. Nu e naiv. El știe că are alături oameni ce simt la fel și zilnic îmi arată nume ce nu mai sunt doar chipuri necunoscute ci frați. Români pentru Români. Eu îl susțin și îl grijesc să-mi fie sănătos, îl cert uneori și mă minunez de perseverență, mă implic dar sunt ca femeile acelea ce își așteapta soții să vină din pribegie. Aș știrbi, parcă, cu zgomotul meu, sfințenia lucrurilor ce devin deosebite într-o lume cu dureri.

Mihai și atât. Mihai al  meu și al multora, văd. Mihai, cel care a ales ca de ziua sa de nume să își poarte pașii prin sate plânse de neumblare, unde doar preotul și vreun copil rătăcit mai bat ulițele și casele celor singuri. Vă las mai jos, ultima lui relatare, de azi noapte, așa cum a simțit-o și trăit-o și cum o continuă și azi. Voi cei ce aveți sărbătoriți vă doresc numai bucurii și înțelegere, înțelepciune și bunătate. Întovărășiți-vă doar cu cei potriviți, căci viața e scurtă și drumuri libere destule. E loc pentru fiecare crez, pentru fiecare simțire. Nu e nevoie să ne adunăm în falsități. Eu am trăit printre ele până devenisem una de a lor, inclusiv prin fapte. Pășind pe alte cărări poți vedea viața și în lumini potrivite, potrivit cu ceea ce   poți deveni, progresând și făcând ceea ce doriți să faceți, nu ceea ce trebuie să faceți.  Azi pășesc prin zi de sărbătoare cu omul drag. La mulți ani lui, la mulți ani vouă!

”Țăranii din Moldova, alături de frații lor din Covasna. Români pentru Români.

Enoriașii parohiilor ortodoxe Cașin I și Cașin II, județul Bacău, au venit astăzi, de Pomenirea Morților (Moșii de Toamnă), la parastasele de la cele două biserici, încărcați cu daruri (ulei, zahăr, făină, orez, pâine, mălai, colaci, vin, fructe, borcănele cu zacuscă, dulceață, compoturi, brânză, paste fainoase, prajituri) pentru țăranii din satul Dobârlău Vale si pentru cele 15 fetițe orfane aflate în grija Mânăstirii Mărcuș. Este pentru a doua oară când acești vrednici urmași ai Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt transmit mesajul lor de dragoste româneasca fraților și surorilor lor din Covasna, prin intermediul acțiunii Români pentru Români.


Durerea si puterea sunt deopotrivă de mari în Dobârlău Vale. Puterea Credinței este nesfârșită. Am mers din casă în casă. I-am sarutat mâna lui tanti Maria, o mamă ce și-a purtat toata viața în brațe copilul lovit, încă de mic, de o cumplită boală ce îl împiedică să meargă. Am gasit-o, însă senină, liniștită, culegând câțiva morcovi din micuța ei grădină. Și-a scuturat mâinile de praf si ne-a îmbrătișat cu o privire de cer, lăcrimând atunci când a auzit că țăranii din Moldova i-au trimis dragostea lor.


Nea Luca, veteranul de război, care a luptat pe frontul de Răsărit, ne-a primit semeț, dar și lui i-a tremurat lumina din ochi când i-am spus din partea cui venim.”Pentru ce ai luptat nea Luca?” ”Pentru Credință și Neam!”, ne-a răspuns răspicat. A făcut parte din Vânătorii de Munte, „Divizia de Cremene” a generalului Ion Dumitrache. Un om de o tărie rară este nea Luca. Merge în fiecare duminică la biserică, stă la toată slujba și, printre altele, o dată pe săptămână face un drum de 40 kilometri dus-întors, cu bicicleta, până în comuna vecină. Are 96 de ani. Hristos să-i dea putere și fericire în continuare.

Dupa ce aproape terminasem de împățtit pachetele, părintele Lucian Pozna care ne-a însoțit tot drumul, încă de la intrarea în sat, ne-a facut brusc semn să oprim mașina. Pe uliță, am zărit, cu greu, (se lăsase noaptea între timp) un creștin ce mergea destul de grăbit. ”Unde mergi Ionuț!”, îl întrebă părintele. „Mă duc la tanti Ileana, am ceva pentru ea…!” Băiatul ținea în mâini o felie de pâine. Tanti Ileana este imobilizată la pat cu picioarele pline de răni supurânde din cauza unei suferințe cronice. Ionut îi ducea o felie de pâine. Căpătată de undeva…

Ne-am dat seama, atunci, că ne-am întâlnit cu una dintre rugăciunile pentru care Dumnezeu mai ține lumea pe acest pământ: cu Ionuț și felia lui de pâine. Pe ulița satului, într-o noapte fără multă lună, ne-am întâlnit cu lacrima lui Hristos care alina suferința. Acea bucată de pâine din mâna tânărului Contează; ea este o bogăție mai mare decât tot aurul adunat de lumea păcătoasă. Durere și Credință am vazut astăzi.


Pe când soarele era demult apus, am ajuns la Mânăstirea Mărcuș. Fetițele aflate în grija măicuțelor ne-au primit cu mare bucurie, nu neapărat datorită darurilor, ci mai curând datorită faptului că cineva a venit la ele, datorita faptului că mâinile unor femei aflate „departe” au rânduit, printre altele, și borcănele de dulceață, compot și zacuscă pentru ele.

Aceasta este solidaritatea românească. Icoana Părintelui Arsenie Boca veghează această familie creștină de la Marcuș, care a mai adoptat, între timp, trei copii ce rămăseseră în prag de iarnă fără un acoperiș deasupra capului. Mare este Dumnezeu.


Hristos să-i răsplateasca pe țăranii moldoveni din Cașin, să-i dea sănatate și spor în toate domnului Mihai Fudulache, care a asigurat transportul alimentelor, și să-i întăreasca pe vrednicii preoți de la cele doua parohii în fața vremurilor ce vor veni!


Doamne ajuta, dragi prieteni!”

Mihai Tîrnoveanu

lucapoznacop movi 1

 

Mihai nu face singur toate acestea. Îi sunt aproape prieteni, oameni ce simt la fel, familia noastră mare. Eu știu că de-a lungul vremii, așa neînțeles pentru mine la început, Dumnezeu mi-a trimis răspunsuri la întrebări gândite doar, nerostite însă. V-am spus-o des, așa cum spun și despre zilele pe care le trăiesc acum, la anii mei, așa cum nu visam vreodată. Și știu, acum, de ce alege să vadă Crăciunul într-o biserică sau focul de artificii de An Nou tot acolo, uneori. Eu spun ”continui sa strig, continui să cred”, el îmi arată cum să fac asta. Si eu vă spun vouă, deși acum nu-i timp de vorbe ci tăceri, de plânset și rugăciune. Însă, azi de ziua Sființilor Mihail și Gavril ne lăsăm răgaz și pentru lucruri care mai vindecă puțin din răni obișnuite, cu gust de sat pierdut, ca multe altele pierdute prin care ajung alți pași și alți oameni cu nume de români! Și poate îmi veți vorbi despre ei și faptele lor, poate dați drumul poveștilor și rescriem  basmul românilor actuali.

La mulți ani, dragilor! Să ne trăiți…cu numele!

Pururea tânăr

Pururea tânăr mi-e muntele sacru,
Ce strigă prin culmi spre înalt,
Spre Dumnezeu ne este liantul
Rugăciunii trimise-n neant.

Pururea tinere-s marea şi cerul,
Oricâte furtuni le-ar cerni;
Pururea tânăr e adevărul
Din orice guri s-ar rosti.

Pururea tânăr e vântul ce poartă
Sămânţa iubirii prin noi;
E mama ce are încrustată în soartă
Plâns dulce de prunci c-obraji moi.

Pururea tânără-i Sfânta Scriptură,
Taină păstrată în inimi,
E duminica simplă, cuminecătură,
Liturghie primită împreună.

Pururea tânără-i natura toată,
Cuvânt rătăcit şi comun,
Verdele crud e a sa unealtă,
Tratament natural de pământ.

Pururea tânăr e copacul ce plânge,
Rădăcina uitată-n pădure,
E gura veşnică ce o să strige
Că e semnul de nemurire.

”Pururea tânăr” cuvinte cuprinse
În sangele cel românesc,
În pâinea caldă, în vinul dulce
Şi-n slova pe care-o grăiesc.

Pururea tânar e Eminescu,
Epigoni, luceferi, scrisori,
E Coloana Infinitului dintr-un punct prea terestru,
Ce se-nalţă mereu către zări.

Totul e tânăr, char dacă timpul
Trece oarecum peste lume,
Căci omul înnoieste dăruindu-şi avântul
Spre Dumnezeu şi-al său nume.

Tema din clubul celor 12 cuvinte este astăzi ”Pururea Tânăr”. În tabelul găzduit de Eddie veţi găsi şi alte abordări pentru ”provocarea de luni”. Eu i-am recitat poezia, azi, soţului meu de parcă eram la Cântarea României. Voi poate nu veţi simţi la fel. Sau poate da?