Continui să strig, continui să cred

Când descoperi că strigi atunci când taci, nu te mira prea tare! Ai făcut-o și ieri, când pe pietrele albe cu dureri scrijelite de vreme ți-ai adunat pașii într-un mers a întoarcere. Auzisei o taină pe care ți-o doreai scoasă din tine ca pe o căpușă rătăcită pe brațul stâng. Îți-era frică, în schimb, să nu rămână în tine vreun ecou așa cum ar putea rămâne capul gânganiei urâcioase. Te-ar fi imbolnăvit de neputință. Să taci sau să spui, să strigi sau să devii mut pe vecie. Vorbele curgeau în zgomote necunoscute și te bucurai că nu-ți amintești de tulburarea de ieri. Nu știai, însă, că tainele sunt prinse în tine prin legământ cu viața.

De câte ori aud o veste proastă nu mai am, pe loc, nicio reacție. Era o vreme când urlam, indiferent cât de apropiat sau nu era cel despre care se vorbea. Urlam căci nu asimilam informația, nu o puteam include într-un loc al nenorocirilor inevitabile. Nu eram obișnuită cu asta și nici nu credeam că va veni un timp al obișnuinței. Credeam că astfel de lucruri sunt rare și mereu…la alții. Acum, ascult, plec privirea, mi se încleștează maxilarele, mi se face inima cât un purice, zic sec în gând „altul la rând” și aștept să treacă. Și cad în muțenie. De multe ori când se vorbește de Apocalipsă, de lipsa confortului cu care ne-am obișnuit atât de tare, când ne învârtim  prin lumea asta dependenți de gusturi, mirosuri, gadgeturi și prostii trecătoare, nu pot să nu mă gândesc la ce aș face în acest caz. Soțul meu vine mereu cu soluții, mă vede vreo Xena războinică, gata să lupte pentru hrană și căldură, pentru supraviețuire tainică. Nici vorbă de așa ceva, îl las să creadă asta, deși îi șoptesc cu glas de catifea străvezie, mai, mai să nu se audă…„eu mă așez într-un colț și aștept să-mi treacă sau să treacă totul”. Nu trece, nu-i nimic, mă trec eu. Mi-ar fi suficient.

Totdeauna am făcut diferențe între a spune sloganuri, de a fi în șabloane cunoscute, de a trăi după reguli și repere teoretice și viața cu tumultul și imprevizibilul ei. De asta nu pot folosi cuvântul niciodată cu ușurință. Nici măcar nu știu de ce a fost inventat acest cuvânt căci este greu de definit și ușor de încălcat. De fapt și „totdeauna” e un cuvânt greu. În ultima vreme am ceva cu unele cuvinte: „uneori”, „curând”, „trebuie”, „niciodată”, „totdeauna”, „șablon”, „clișeu” și „strigăt”.

Pe acesta din urmă l-am folosit, acum două zile, cu generozitate. Și azi continui să revin cu strigăte de cuvinte, mai domoale, mai așezate, uimite de tot ce se întâmplă, cu tristețe, cu emoție colectivă, cu speranță și cu licăr de lumânare fumegândă. Azi se aude strigătul plânsului. Strigătul celor ce speră, strigătul vieții, strigăt de îngeri cu aripi de cenușă. Oare să ne fie, după atâția ani, glasul viu? Oare îngerii vor lăsa peste noi câte o pană de speranță? Oare jertfa asta nu va fi în zadar, din nou? Oare tributul focului să ne dăruiască strigăt de pasăre Phoenix sau vom amuți curând sub uitare?

Tinerii acestei generații sunt desăvârșiți. Îi privesc și deși mi-aș fi dorit să mă regăsesc în chipurile lor eu nu mă văd. Și nu-mi pare rău. Mă bucur chiar, pentru că ei vor fi mai buni, mai dârzi, mai curajoși, mai deștepți, mai educați și mai plini de conținut decât am fost noi. Și așa cred că trebuie să fie.

Am rugăciune și candelă aprinsă. Însă cred în forța celor mulți, cred în tinerețe și strigăt sincer. Și mai cred în lumina cuvintelor. Zilele trecute am citit o replică:

-Nu cred în Dumnezeu!

-Nu-i nimic, el crede în tine!

Sunt sigură că Dumnezeu chiar crede în noi, indiferent de ceea ce vor ochii noștri să vadă, inimile sa simtă și sufletele revoltate să nege. Vor nega o vreme. Instituții, oameni, sisteme. Dar nu vor nega tainele existenței noastre. E prea mult Dumnezeu în fiecare. Nu trebuie să fiți de acord cu mine. E  doar ceea ce simt și vad, și nu mă dezic, oricâtă durere prind în mine.

Crăciunul tatei

  • Stătea lipită de telefon ca un  câine alungat de stăpân şi primit mai din milă înapoi, dar nebăgat în seamă deloc. Zi după zi, aştepta ca de la firul celălalt să audă vocea celui care o adusese în viaţa lui, îi făcuse doi copii şi încercase să îi dăruiască o viaţă fără lipsuri sau, măcar, cu griji puţine pentru cele două fete. Trecuse un an de zile de când nu ieşise din casă decât dacă era mare nevoie. Dacă atunci ar fi sunat telefonul şi ea nu era acasă? Nu şi-ar fi iertat-o niciodată. Degeaba auzea din toate părţile că el ar putea fi mort, inima ei spunea că nu era vorba despre asta, că ceva se întâmplase, altfel cineva ar fi anunţat-o şi pe ea, ori că era bine, ori că era rău.

 

  • Cele două fete suportau diferit povestea: una era atât de devastată încât refuza să-şi pună întrebarea: mai e sau nu şi trăia fiecare zi cu speranţă, dar fără a se gândi la asta. Nu ştiu cum reuşea. Cealaltă trăia într-o lume a dezamăgirii deja şi asta nu ar fi fost decât încă o fatalitate pentru ea, personal. Telefonul nu suna, zilele se scurgeau la fel, lacrimile se înnodau în barbă în fiecare zi. Şi le ştergea doar în prezenţa celorlalţi. Nu trebuia decât să o priveşti pentru a şti, totuşi, că ochii ei păstrau durerea la vedere. De ce vorbesc despre mama şi despre noi ca despre nişte personaje nu ştiu. Ştiu doar că această poveste va fi despre perioada cea mai grea a familiei mele.

 

  • Tata rămăsese şomer la 54 de ani, când nimic nu prevestea asta şi în nişte condiţii deloc măgulitoare pentru el. Era de neacceptat. Toată viaţa muncise în trustul care acum se descotorosea de toţi cei care nu mai aveau vârste potrivite. El care muncea acolo, muncea în particular, muncea tot timpul lui, nu concepea să rămână aşa, fără scopul vieţii lui. Nici măcar nu ştia cum să stea degeaba. Era un om teribil de orgolios şi credea în forţele proprii mai mult decât o făceam noi la vârstele noastre tinere. Nu s-a lăsat. A bătut la toate uşile, a căutat orice firmă care i-ar fi oferit o slujbă, ca până la urmă să ajungă în Israel cu o firmă fantomă. Cum a păşit acolo, i-au confiscat paşaportul şi l-au pus să muncească precum sclavii, într-o fabrică unde se vopseau utilaje. Nu a crâcnit. A realizat repede, în schimb, că banii primiţi erau insuficienţi; dar cum încerca să-şi ceară drepturile auzea:”Taci, moşule, că te trimitem imediat în România!”

 

  • Tata îşi înghiţea lacrimile, suspinele şi neputinţele, dar cu ochii nu scăpa nicio ocazie să poată ieşi din coşmarul în care intrase. Nu ştia să se roage. Icoanele lui rămăseseră acasă: trei chipuri de femei erau tot în ce mai credea el, atunci. Şi în Maica Domnului, la care se închina pe furiş. Cumva a fugit din localitatea respectivă, undeva la Haifa. Nu mă voi lungi, deşi ar merita ca unele poveşti să iasă din anonimatul în care le-am ascuns atâta vreme. Indiferent de cine îl chema la lucru, era primul care se oferea. În el se dădea o bătălie teribilă, între a se întoarce acasă mulţumit, cumva, de cât agonisise după un an şi ceva, şi gândul că acolo îl aşteaptă nimicul. Profesia lui era înlocuita de modernul apărut peste noapte; afaceri nu ştia să facă, încredere în oameni nu avea deloc. Ce ar fi făcut? Să se înveţe de la 56 de ani cu ideea de pensionar? Nu! Sub nicio forma!

 

  • Neavând acte nu putea trimite un leu acasă. Baraca unde locuia cu multe alte persoane nu era deloc sigură. Îşi înfăşura banii cu banda adezivă în jurul corpului şi, asa camuflat, pleca la muncă. Până într-o zi de dinainte de Crăciun. Atunci se întâmplă nenorocirea. Doi tineri, ştim noi de ce etnie, nu mai e cazul să amintesc, erau repartizaţi la un fel de lucru particular împreună cu tata. Evreul care îi angajase nu trecea zilnic pe acolo. Respectivii şi-au zis că e momentul să-l jupoaie de ceva gologani pe „bătrân”; iar dacă la început l-au tachinat doar, îndârjirea cu care acesta se apăra le-au creat suspiciuni. L-au bătut până aproape de comă, luându-i toată agoniseala, spre marea lor surpriză: 10. 000 de dolari. Au dispărut lăsându-l ca şi mort, nemaifiind găsiţi niciodată.
  • Nu ştiu ce a fost în capul tatălui meu ţinând atâţia bani la el. Nu ştiu dacă faptul că nu avea acte era suficient să îl facă să nu trimită bani acasă, dar ştiu că, dacă nu era Crăciunul, tatăl meu nu ar mai fi fost găsit în viaţă. A dat peste el omul  care îl angajase. L-a găsit pe tata agonizând şi doar o minune, plus credinţa lui că ne va mai revedea vreodată, l-au făcut să iasă din comă după câteva zile. În timpul ăsta noi nu ştiam nimic. El nu suna, vreun cunoscut nici atât; timpul trecea amar şi dureros, iar mama era o Penelopă care nu ţesea pânză ci doar speranţe că bărbatul ei trăieşte. Orice i-aş fi spus, chiar de moarte, ea credea în ideea că sigur se va întâmpla o minune.

 

  • Minunea a venit, dar nu cum ne aşteptam noi. La un an, aproape, timp în care, ruşinat şi cu minţile rătăcite, nu s-a lăsat până nu şi-a strâns suma la loc. Doar că îşi învăţase lecţia. I-a trimis puţin câte puţin acasă prin diferite persoane. Neîncrederea lui se sfârşea acolo unde trebuia sa aibă încredere, vrei-nu vrei.

 

  • Ah, dar telefonul! Telefonul acela dat după aproape un an, miracolul şi minunea aşteptată de mama, avea tot parfum de Crăciun şi aer de credinţă autentică între doi soţi legaţi cu fire invizibile de iubire dar cu hotărâri ce le vor marca vieţile chiar şi după ce s-a produs, într-un sfârşit întâlnirea lor, tot într-un ceas de iarnă. Niciodată Crăciunul nu a mai fost liniştit. În fiecare an erau lacrimi, iar în cameră plutea miros de brad şi amintiri dureroase, presărate cu iubire. Mâinile celor doi părinţi ai mei se întâlneau  în siguranţă, în sclipiri de îngeri trimişi să-i reunească, ca răsplată pentru o femeie care credea în bărbatul ei până la capăt.

 

  • Acum, în schimb, pentru noi, când casa se umple de miros de cozonac, brad şi sarmale, lumânarea pe care o aprindem pentru tata are mirosul unui Crăciun în care l-a iubit Dumnezeu cât să ni-l mai dăruiască o vreme.

 

  •  Nu totdeauna Craciunul e liniştit şi plin de belşug sau cu oameni aproape, pentru mulţi dintre noi, dar cu siguranţă are aceeasi semnificatie a iubirii şi speranţei dăruite  şi depinde de noi cat putem aşeza in inimi din aceasta iubire. Acum ştiu asta, dar n-am ştiut-o totdeauna. Vă doresc zile de poveste! La mulți ani!

octombrie 2013

Postarea participa la Clubul Condeielor Parfumate, gazduit de Mirela. Tema este Parfumul credintei si a fost propus de Diana.