De vorbă cu inima

love_heart

Mi-am pus palmele pe inimă direct. M-am speriat tare, prea tare și am rămas privind în gol. Nu știam ce inimă mică am. Nu știam că nu funcționează  ca o inimă normală. Am simțit cum am tresărit la gândul că pot fi doar o trecere. ”Ei, cum să fiu o trecere, doar? Eu vreau să-mi fiu pilon, să nu-mi urnesc fricile și spaimele și să le ascund sub șapte lacăte!” Inimii nu i-a plăcut ideea și s-a făcut și mai mică. ”Mai mică de atât? i-am zis; Păi, cum mai fac eu față oamenilor?”

-Cu restul trupului, cu fiecare celulă, lasă inima sa se odihneacă puțin! De două luni o chinui cu nesiguranțe și vârtejuri de sentimente. Te ai bucurat pe ascuns, ai trăit pe ascuns, ai spus cuvinte tăcute, le-ai dăruit, ți le-ai luat înapoi, ai dat iar, ai simțit că nu mai sunt ale tale, că le folosesc și alții, uitând că ești la liber, ai dezamăgit, ai alungat oameni, ai  îndepărtat ochi buni, ai chinuit, m-ai chinuit! Acum, lasă-mă! Caută în tine, în altă parte, în alte locuri!, mi s-a părut că aud, adâc în mine;

Păi, sunt obosită; nu crezi că era mai bine cu impulsurile tale? Cu emoțiile și tremurul din corp?

-Crezi asta? Păi, nu ți-am dat până acum? De trei ani îți ofer, constant, iubire pentru cuvânt și tu cum te ai comportat? Cu haos, cu degringolade și asimptote amare? Cu reveniri și plecări? Nu ți-ajunge că ești fugară în tot? Trebuia să alungi și frumosul! Tu nu poți fi profesor, tu nu ești om lecție, tu nu ești decât o curgere! O nesiguranță! Și ai uitat asta! Acum, nu te mira că-s mică. O vreme nu mai încap prea multe. Doar esența!

-Deci îmi păstrezi esența?

-Hmm, iar nu ai imaginație. Tu n-ai făcut inima să fie mică; era mică. Tu nu știi cuvinte, ele te știu pe tine. Tu nu poți împărți, ești egoistă din naștere și nu te mira, nu e tocmai rău asta, dar tu uiți mereu că nu poți da mai departe, nefiind dotată genetic cu acest lucru, și tot încerci sa oferi, să te oferi, chiar când habar nu ai cum să faci asta și nici nu vrei, dacă e să fii sinceră. Și să știi că ceea ce înveți singur e mult mai valoros, așa că încetează! Ce iese, mă rog, din frământarea ta?  Ah, acum intelegi?

-Si dacă nu inteleg?

-Atunci nu te mira că mă fac mai mică. Mă apăr…de tine. Tu esti dușmanul meu! Cel mai mare dușman.

-Aș putea să fac ceva? Sa devin mai bună, mai generoasa, mai sigură pe sine?

-Da, ai putea. Sa accepti cine esti. Si nu mai explica lumii că nu esti asa cum te vede fiecare. E dreptul ei. Tu fii doar tu. Plangi cand gresesti, roagă-te să intelegi, iubeste și crede in tine, nu te mai risipi și vezi doar ce poți face. Atata poti. Nu inseamna ca nu iți poți depăși limitele, dar fă-o fără să mă faci să tremur, fă-o ca și când asta faci mereu. Cu timpul te vei obișnui, iar dacă vezi că nu-ți iese, revin-o la matcă. Îți va fi bine să te simți iar tu. Oamenii te vor uita iute, mai iute decât crezi, și nici nu vor recunoaște ceea ce recunoști tu…propria vină. Ah, și am auzit că vrei să închizi prăvălia cu vorbe. A câta oară ai acest gând? La cum te știu eu, chiar o vei face. Și dacă tot vrei de ce ameninți? Fă-o și gata, treci la alt nivel. Apropo, știi că a vorbi singură e semn de….

– ……. de nesiguranță?

-Iar începi? Tot cu ne…dar nebunie i se spune! Hai că am vorbit destul, m-am ambalat și uite acum mă umflu în pene. Si ia-ți mâinile de pe mine! Nu mă mai încorseta! Întoarce-te când ai ceva de spus sau de făcut. Ești prea obosită. Eu nu sunt. Si am treabă, multă, cam cât ar avea și o inimă mare. Acum pricepi?

-Pricep…

 

Dar cât timp oare?

Brad înaripat

Într-un brad, ca o spirală,

Într-un început de timp,

Nu-s nici globuri, nici beteală,

Pare-un pom obişnuit.

 

Stă cuminte, fără freamăt,

Şi de-i ploaie, şi de-i vânt,

Gălăgie, tobe, zgomot

Nu îl scot din ”zen-ul” sfânt.

 

Îl mai necăjesc blănoşii,

Ce spre ramuri se întind,

Dar i-alungă cu ţepoşii

Verdelui fără sfârşit.

 

Muzica pădurii mamă

O regretă, uneori;

Inima  i se adapă

De sonetul prins în zbor.

 

Dar de zece zile-ncoace,

Am văzut, în ale lui ”plete”,

Paie, aţe, ghemotoace,

Iarbă, gâlme şi scaiete.

 

Agitaţie-n crenguţe

Şi ceva înaripate,

Ce purtau între gheruţe

Sau un cioc, vă spun, de toate. 

 

Ca un detectiv de seamă,

Înarmat c-un telefon,

Am luat urma, fără teamă,

Musafirului din pom.

 

El gara fără să ştie

De intenţia inamică

Şi-un moment, cât alte-o mie,

Am surprins, încet, cu frică.

 

O minune, o splendoare,

Într-un cuib gen coşuleţ,

Sta micuţa cântătoare,

Păpuşa cu .. …. cioculeţ.

 

Poza-i ca o ghicitoare,

Dar se vede-un ochi şi-un cioc,

Nu-i aşa că-i lucru mare

Pentru bradul cu ”ghioc”?

 

Nu ştiam de ce, de-o vreme,

Era piesă principală,

Ascundea în el o lume

Şi-o poveste teatrală.

 

Căci n-o fi mare scofală,

Să vezi pasăre în cuib,

Dar, vă spun, e o mare fală

Să pozez, curând, şi….”pui”.

 

Deşi este o duzină de cuvinte întârziată, deşi versurile sunt oarecum potrivite pentru cărţulii pentru copii, eu nu am putut lăsa momentul meu real să nu se împletească, bine sau rău, cu cuvintele următoare: ”spirala, sfarsit, inima,moment, telefon, zece, papusa, tobe, plete, inceput, gara, muzica”. Cu adevărat, intr-un brad din curte, o pasăre şi-a făcut cuib. Nu am putut-o fotografia mai bine, din păcate. E prima oară, semn că datorită stricăciunilor din vecini, şi ele şi-au căutat locuri noi. În tabelul lui Eddie, în clubul celor 12 cuvinte, sper sa găsiţi articole mult mai profunde. Vă invit cu drag.

 

PASARE

 

 

N-am fost, nu sunt

N-am primăvară-n ochi,

şi-n inimă n-am flori

de mărgărit;

nu am culoare-n tabloul

ce visul meu de-o noapte,

stingher, l-a plămădit.

Sunt o femeie rătăcită

între femei cu nume stea;

îmi caut drumul,

dar mă-mpiedic

pe drumul lor,

în calea mea.

Zâmbesc amar

strângând la piept

un strop mărunt de frumuseţe,

din rama ca de chihlimbar

un chip ştiut chiar

îmi zâmbeşte:

E mama

şi-o dulce clipă de alin

cu fericire se îngână,

adun petale de cleştar,

dar drumul meu tot gol rămâne.

Cu dragoste mă învelesc,

o carte veche ascund sub haine

şi-un gând îmi trece vrei-nu vrei:

Tu eşti femeie! Ele-s mame!

Şi-o lacrimă coboară-ncet,

iar visul meu se luminează:

O viaţă am şi o accept

Chiar de n-am fost şi nu sunt mamă!

 

”flori, primavara, femei, frumusete, mame, chihlimbar, inima, carte, fericire, dragoste, dulce, culoare” sunt cuvintele acestei săptămâni din clubul celor 12 cuvinte. Recunosc, pentru mine 8 martie nu înseamnă decât ziua mamei şi nimic nu mă poate face să cred altfel. Am tot respectul faţă de oamenii ce cresc copii, iar faptul că eu nu am e doar o întâmplare a sorţii. In tabelul lui Eddie veţi găsi scrieri poate uşor mai vesele. Eu sunt mulţumită cu viaţa mea, am grijă de sufleţele blănoase, dar ştiu că ipocrită nu sunt, lucrurile sunt total diferite. Să ne trăiţi mamelor! Să trăieşti, femeie fericită..orice ai face!

Am revenit asupra postării şi voi aduce un text lăsat de un om drag mie ce a avut bucuria sa imi scrie un comentariu folosind cuvintele duzinei. Ma inclin cu respect. Astăzi, Maşa,  esti partcipant cu drepturi depline la jocul celor 12 cuvinte. Mulţumesc:

”E primăvară iar, dar doar în suflet,
Afară încă suflă iarna grea…
Noroc că tu ne-ai aruncat în zâmbet,
Și ai topit ultimul fulg de nea.
În inimă cu flori de chihlimbar
Ce poartă-n ele un trecut cam șters
Încerc și eu să îți aduc în dar
Culoare, fericire, într-un vers.
Aș plămădi din ele chiar o carte
Cu dragoste de mame, de femei,
Dar vezi tu, Adriana, nu am parte
Decât prea rar de astfel de idei.
E dulce gândul că aș țese iar
Covor de frumusețe într-un vis;
Până atunci, de voi avea vreun har,
Eu mă rezum la ceea ce am scris.”