Fănela, marea și muntele

Multă vreme am locuit într-un cartier mărginaș. E o minune de loc, lăsat pe pământ de Dumnezeu pentru a fi iubit de cei ai lui și neînțeles de alții, care preferau să bată cu piciorul centrul Brașovului, fără să străbată drumuri  lungi până acolo. Mereu, însă, am avut mijloace de transport care să ne ducă în ce colț voiam noi. Dimineața, la 6.30, când ne buluceam cu toții spre locuri de muncă, școli sau pe unde credea fiecare, era, cu adevărat, o provocare. Uneori, te înghesuiai, atât de rău, în autobuzul cu pricina, încât simțeai cum ți se tuflea chifteaua din sendviș, de nu mai catadicseai să-l iei cu tine și altădată, deși, în zilele cu penumbre în buzunar, era tare necesar. Părul meu se afla, mai mereu, împărțit și pe alte scăfârlii din jur, încât, cu greu, îl adunam la domiciliu, dându-i arest forțat într-o coadă pe care o uram. Nici acum nu-mi port părul strâns și mă întreb dacă o voi face vreodată, căci iau și eu lecții de fashion forțat, din jur, și aflu că, după 50 de ani, nu mai e potrivită „pleata”, vezi Doamne. Dar până la 50 mai avem, și prefer  să vorbim doar de ceea ce e sau a fost. Las, însă, dovada unei doamne faine care mi-a demonstrat „live” că se poate și cu părul lung, oricând.

eu33

 Călătoriile astea zilnice au fost dătătoare de povești la minut, de foiletoane, telenovele sau întâmplări cu final neprevăzut. Pentru că naveta mea nu însemna doar drumul din cartierul Noua-Livada Poștei, ci, de acolo, luam alt autobuz până spre marginea orașului, către Bartolomeu, și, apoi, cu mila lui Dumnezeu, ajungeam la 15 km de Brașov, în Codlea. Am încercat tot ce era de încercat, în materie de deplasare, dar despre asta am mai vorbit aici.

harta

Acum vreau să povestesc despre Fănela. Când mi s-a prezentat  nu am auzit decât cuvântul Nela și, cum poate fi un derivat uzual al numelui său, din Nela-n sus, Nela-n jos, nu am scos-o. Până când, într-o zi, pe când doream să ajungem la gară și poposisem, amândouă, pe o bancă, în așteptare de „35”, mușcând, fiecare, dintr-o jumătate de măr, împărțită frățeste,  o aud:

-Știi, prefer să-mi spună toți Fănela. Eu sunt copil din flori, doar că nu-s așa cum crede lumea, că sunt nevrută și neiubită, ci sunt copil făcut cu dragoste. Pe vremea când ai mei m-au conceput, se iubeau pe ascuns, doar că tata era căsătorit, la Constanța, cu o grecoaică iar eu m-am născut în ilegalitate, ca să zic așa. Pe tata îl chema Fane. Ștefan, de fapt, dar Fane îi ziceau toți, inclusiv mama. E de înțeles de ce a ales să mă numesc așa. Niciodată nu mi-a spus altfel și nu a lăsat pe nimeni să mă strige cu vreun diminutiv. Era tributul ei la tot efortul făcut de tata pentru a fi cu ea.

Fănela avea vreo 26 de ani, eu vreo 23, pe atunci. Știam cam ce e cu iubirea, dar învățasem greu, cu aventuri triste ca inima nefericirii pe care o desenam în minte, adeseori. Nu aveam deschidere romantică și nici nu suspinam după vreun Richard Gere în Frumușica. Eu adunam flori de gheață și le topeam la fiecare final de relație. Fănelei, însă, îi sclipeau ochii când vorbea de ai săi părinți.

Îmi potriveam ceasul și ieșirile din casă în așa fel încât sa o prind  la o altă destainuire pe care o făcea de parcă descânta timpul și amintirile dragilor ei.  Aflasem că taică-său era inginer, că fusese detașat la Feldioara, la uraniu, că acolo s-a cunoscut cu maică-sa, care lucra la o cârciumă, din drumul acela de pripas și că îl ghicea și când n-avea bani de o zeamă sau  când rămânea fără cămașă curată. Au devenit prieteni buni, mai întâi,  povestindu-i de grecoaica lui care avea gând de plecări definitive spre insule albe cu nume șoptit de vânturi. Dar el nu era  atras, câtuși de puțin, de idee. Crescuseră împreună și așa s-au trezit căsătoriți, din obișnuințe greu de înțeles pentru Geta, fata care nu știa nici cum arată marea, darămite insule, vânturi și povești cu portocali.

Fane locuia la un cămin de nefamiliști, aici în cartierul de unde porneam, dimineața, în căutare de soartă și povești. Geta avea o cămăruță, în chirie, la o bătrână pe care o îngrijea și care avea să-i lase casa, la un moment dat. Îi unea cartierul și…naveta. Mă distra coincidența asta stranie, căci știam ce înseamnă apropierile de oameni, în lungi legănări ale mașinilor și ale gândurilor-întâmplări.

noua

Când Fane se reîntoarse la Constanța, Geta descoperi că e gravidă. Inginerul fusese repartizat la canal. Muncă grea istovitoare, o fugă în realități greu de spus în cuvinte, într-un loc în care nefericirile oamenilor au lăsat tribut greu, construcției. Erau toți niște Ane ale unui Manole pentru care canalul Dunăre-Marea Neagră era un proiect în care nu conta sacrificiul oamenilor. Tot ce a urmat a fost un coșmar pentru Geta, care era pe cale să piardă tot: și loc de muncă, și cămăruța cu chirie, și sprijinul puținelor rude care nu întelegeau de ce plecase  de acasă dacă sfârșea ca în orice deznodământ de femeie credulă. Poveste simplă, ca a multor alte femei, dar Fănela o spunea, mereu, adăugând, de fiecare dată, câte o aromă nouă de sfințenie, de busuioc verde, peste ceva care nu avea nimic senzațional, credeam eu.

Aveam să aflu că femeia își luase fata născută de 6 luni și plecase în căutare de om al mării. Când ajunsese la Constanța, se duse glonț să vadă și ea apa aia de îi luase bărbatul cu totul, nelăsându-l muntelui. O prezentă mării pe Fănela și cu datele pe care le avea pe o bucată de hârtie îngălbenită își căută iubirea pierdută. Nu aștepta nimic, nu voia sa îi strice casa omului. Dorea să îi spună că are o fată și apoi Dumnezeu cu mila. La casa cu viță de vie boltită, care mirosea ca satul ei din Bărăgan, văzu o statuie albă, ușor nepotrivită locului. Se așeză pe banca  din fața ei și așteptă. Copila parcă era o păpușă – nu plângea, nu scâncea. Nimic. Îi scâncea ei sufletul și îi exploda inima în bătăi sacadate care nu o ajutau, deloc, să-și vină în fire.

Bun! Ajunsese până acolo. Și acum? Cum să intre și să spună: „Tu esti sotia bărbatului meu?” Și al ei bărbat, auzi exprimare! Pfui, total aiurea. Dacă ar fi fost  al ei o mai căuta; așa știa că fusese doar mantie de vreme rea unui trubadur. Totuși, cam târziu pentru astfel de gânduri. Poarta se deschise, însă, și cel care ieșea era Fane. Palid, străveziu, albit puțin. O privi pe Geta, iar in ochii lui nu era mirare, ci așteptare. Le mângâie pe amândouă, fără cuvinte și fără întrebări. Le deschise poarta și acela a fost momentul când Fănela și-a primit numele din nou. Oficial.

Au urmat multe povesti, între două autobuze; unele mărunte, altele mari, despre treceri de viață plină de surprize. Locuia  cu părinții, în casuța lăsata de bătrână, în cartierul vieții mele de om umblător prin visele altora. Marea îi era Fănelei a doua casă, dar cu treceri ca orice turist, nu cu inima unei cunoașteri. Muntele îi adunase iubirile pe piscuri înalte  unde trăia minunea dumnezeiască a unei familii pe care o primise greu, doar prin curajul unei femei de a-și prezenta fata dragostei sale pribege.

Uneori, când poposesc pe băncuța din Livada Poștei, mă uit, instinctiv, după oamenii mei de poveste. Mi-au lăsat semne și întâmplări  cu iz de altădată.

livada-postei

Publicitate

Știu, vorbesc cu păcat. Uneori..

As vrea sa scriu un poem de dragoste,

Un poem cum nu s-a mai scris niciodata.

Dar la ce bun? Eu nu știu sa vorbesc despre dragoste,

Asa, in general, cu șoapte, amor cuibărit pe sânul stang

Sau drept, sau pe  amândoi,

Sau pe la tample, cu dureri pulsative;

Amor demodat, direct, mușcat din plin,

Dar mai ales mestecat, nemestecat,

De tine, de mine, de amândoi.

 

As vrea sa vorbesc despre iubiri interzise, sau zise,

Trecute, aspre, dulci, frivole,

Dar nu pot, pentru ca sfarsesc toate pe chipul tău.

Asa ca nu voi scrie niciun poem!

Si stii de ce?

Pentru ca  fiecare cuvânt pus, permis, nepermis,

Va fi inlocuit, de orice om care va citi,

Cu o fotografie. A ta. Sau a noastră.

O vor aseza in locul cuvintelor

Și ne vor transmite mereu: Sa fiți fericiți impreuna!

 

Dar tot voi scrie eu, intr-o zi, poemul!

Il voi scalda in lapte curat,

Îl voi primeni cu flori de măr,

Il voi insiropa cu miere,

Si-l voi aseza pe o tipsie aurita;

Ti-l voi aduce la pat, in loc de mic dejun,

Sa ma ai și-n cuvinte, si-n dorințe,

Si in soapte de amor fără imagini,

Să mă citesti și să mă guști

Din nou, ca in zilele de iulie torid, de atunci,

Cand habar nu aveam sa vorbesc despre dragoste.

 

Dar cine are nevoie de cuvinte

Cand dragostea ti-e servita la pat?

Stiu, vorbesc cu păcat….

…uneori…

IUB1

Orice Romeo are Julieta lui

                                                Victor și Bianca

pisici noi

 

Și dacă tot am fost la mama, dacă tot am adulmecat și prins în nări arome de neuitat, am adunat și povești scurte, cu zâmbete ce se vor păstra peste timp.

Cand vărul mamei era mic, avea la rându-i un tovarăș de joacă, care îi era tot rudă, ceva de genul ăsta, dar cum toți în sat sunt rude prin încrucisare, îngemănare, cuscrenie și cumetrie, asta nu mă mai miră acum, ci doar e un amănunt introductiv

Asa, și cum spuneam, în zilele lor de joacă, că tot omul mare a fost mic odată și a avut astfel de îndeletniciri, printre picioarele lor se împleticea cu tânguiri caline și-un pisic.

-Auzi, cum îl cheamă pe pisicul tău?
-Victor!, răspunde sec vărul lui Nicu..
-Fain nume!, și trecu repede peste asta

Mai trec câțiva ani și de fiecare dată cand întreba ce nume are pisicul nou pe care-l vedea în bătătura băiatului ce devenea adolescent și mai apoi tânăr domn, primea același răspuns: Victor, semn că pisicile veneau și plecau dar numele era același.

Mulți ani au trecut până ca mama sa accepte în curtea ei și pisici, nu doar ca ajutor la prins șoareci, ci și ca animale de companie. Bineînțeles ca a fost tot motan și în spiritul vremurilor deloc apuse pisicul și-a primit numele de Victor. Victor al nostru e un pisoi blând, afectuos ce a cucerit-o pe mama din prima clipa. Nu fură, nu se tânguie, nu deranjează, și doarme uneori la picioarele mamei, mai ales în zilele ei nu prea bune, când simțurile lui îi spun ca ar fi bine să stea acolo.

Doar că, de data asta, Victor al nostru a adus după el și o consoartă. Subțire, fină, delicată, albișoară cu pete roșcalii, domnișoara se dovedea a fi o neliniștită, doritoare de zbenguială, furăcioasă și plângăcioasă, genul pe care o dai afară pe ușă și intră pe geam, o damă dornică de lume nouă, deloc liniștită, precum era Victoraș. Ce nume credeți ca a primit Măria Sa Felina? Da, ați ghicit! Cum cuplul momentului, de atunci, era Victor Slav și Bianca Drăgușanu, mâța noastră cu aere aristrocrate nu se putea numi decat Bianca. Bianca noastra…….are aere de prințesă, mai ales după ce a poposit in conacul soră-mii, pentru o vreme, la Brasov, unde i s-a agățat de toate perdelele delicate și a reușit să streseze din plin veterana casei, pe Negruța cea ce are venerabila vârsta de 16 ani.

După un an și jumătate de când pisicii au devenit mondenii unui sat simplu din Bărăgan, Victor și Bianca nu s-au despărtit ca cei a căror nume le poartă, și nu știu dacă asta se datoreaza faptului ca Bianca noastră e sterilizată, dar la fel de agitată și cu veleități de vânător, sau că Victor al nostru se împarte între mai multe iubiri, una fiind chiar mama mea, așadar își tolereaza fiecare slăbiciunile.

Ce stiu sigur…e ca acum au devenit parte din povestea mea.

Umbra unei iubiri

Mă ţinea de mână şi-mi spunea vorbe, zgomot nedescifrat de creierul meu care încă se minuna de moment. Trecuseră zece ani şi omul din faţa mea îmi vorbea de parcă mă văzuse ieri. Aş fi dat orice ca scena să fi fost cu mult timp în urmă, însă învățasem că nimic nu se desfășura într-o planificare de soartă.Îl priveam, aparent detașata, și fiecare celulă din mine zumzăia să acopere gălăgia, fără noimă, făcută de bărbatul din faţa mea. Flirta, flirta şi vorbea apăsat, rârâit, fâţâindu-se prea mult pe fotoliul din sufrageria mea. Era singurul om care făcea ca acel mastodont, piesă de mobilier nepotrivit pentru un apartament de bloc, să pară firesc şi comod. Cu toate astea se învârtea atât de mult în el, încât părea  aşezat pe ace fine.

Eu nu auzeam nimic şi datorită faptului că purtam cu mine o preocupare trufaşă  ca omul din faţa mea să nu ghicească o clipă că, de fapt, în tot intervalul ăsta, nu făcusem nimic notabil, nu iubisem pe nimeni cu adevărat, nu mă trezisem nici mai completă, nici mai incompletă, nici cu experienţă, nici fără. Trăisem fără el, doar, şi îmi era ca şi când nu-l întâlnisem, niciodată, în drumul meu. Seara încerca să arunce vrăji de seducţie şi tonuri vibrante de dorinţă, amestecate cu nepotrivirea. Aceeaşi nepotrivire pe care mi-o aminteam perfect, strecurând, pe alocuri, singura „potrivire” la care ne pricepeam. Aceeaşi nepotrivire despre care v-am mai povestit şi altădată. Nu e o obsesie, ci o constantă sau o concluzie definitorie a acestei relații apuse.

Mi-am adunat gândurile şi am preferat să ies în semiîntunericul de afară care se grăbea mai tare ca noi. Scaunul maşinii era rece, la fel ca sentimentele mele, parbrizul îngheţat pe jumătate, iar asta mă făcea să-mi doresc un loc apropiat, unde să pot bea o cafea şi să mănânc ceva cald. Aşa, departe de ambientul sigur şi ispititor al sufrageriei, poate aş fi auzit şi eu cuvintele întregi, nu doar sunete. Ne-am oprit intr-un local, deloc aproape, în locul căruia, acum, e un depozit de materiale de construcţie, unde tinerii, după ce ieşeau de la cele 8-10 ore de servici, îşi împărtăşeau una-alta, la o bere şi o pizza. Mesele erau pentru grupuri, lungi, masive şi zgârâiate de greutatea halbelor. Lemnul băiţuit păstra, însă, frumuseţea lui de odinioară. Totdeauna mi-a plăcut lemnul brut care strecura curiozități în inima oamenilor. Aici se scriseseră romane, după cum arătau aşchiile-litere care păreau că-ţi strigă poveşti noi şi vechi.

Din nou, ne loveam de nepotrivire, dar una interesantă, cu aer boem şi preferam înzecit locul acela decât vreun altul ce ar fi dus la picurare de romantism forţat. Am căpătat, miraculos- la cat era de plin localul- o masă mică, la care stătea, mai mult, personalul, dar ştiam că e cel mai bine aşa. Cumva, gălăgia voioasă a celor din încăpere mă relaxa şi mă aducea din nou cu picioarele pe pământ. Din nou atingerea mâinilor noastre mă umplea de nedumerire. Politeţea exagerată, zâmbetul mieros ascuns sub o mustaţă proaspăt tunsă, povestea care curgea şi pe care o ascultam ca pe un basm despre care ştiam că nu se termină cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” mă umpleau de o căldură firească, dar şi de o senzaţie de deja-vue. Descopeream că nu mă intrigă nimic,  că nimic nu mă ducea în punctul de a întreba „de ce acum?”, nu mă interesa, câtuşi de puţin, amalgamul de minciună cu adevăr, frământarea lui, motivul şi nici chiar viaţa pe care şi-o derula încet, dar pe ton hotărât şi baritonal, de parcă în perfecțiunea sa mai existau însă și frământări cu iz nostalgic. Nu-l credeam, nici nu-mi păsa ce simte, nu rețineam nimic. Era o curgere care nu adăpa, nu completa, nu hrănea curiozitati, nu aducea decât o nuanță, una care dorea să îndulcească potopul unor sentimente gri.

Eram departe, departe de emoţia pe care am simţit-o odinioara. Purtam cu mine doar starea aceea dată de ineditul momentului, măgulită, oarecum, de interesul încă viu al bărbatului ştiut.  Eram detaşată şi, deşi aş fi putut regreta enorm faptul că singurătatea nu-mi adusese nimic mai bun, o preferam înzecit. Măcar ştiam că mai am o şansă să fiu iubită, să iubesc şi eu cu adevărat, eram mai mult ca sigură că voi mai da piept cu momente oribile, poate mai oribile decât cele trecute, dar măcar îmi dadeam dreptul la fericire. Acum, când toate acestea sunt doar vorbe despre clipe peste care s-ar fi putut aşterne uitarea grea, realizez că au mai urmat ani mulţi de pendulare obositoare, util-inutile, dar sortite.

Seara aceea mi-o amintesc, însă, bine, pentru că a fost ultima dată când am luat masa cu „umbra unei iubiri”. Ultima oară când poveştile noastre s-au scurs în cântecele unor meseni care îşi lăsaseră vieţile lor responsabile afară şi se bucurau de momentul lor de libertate şi printre primele clipe în care am realizat, amândoi, că ar fi bine s-o facem şi noi. Eram două umbre ale unui trecut care voiau a se vindeca de regrete. Doar că regretul nu era la niciunul. Ni se părea doar. Erau altele: curiozitate, ispită, indiscreţie dulce şi un dor al unei tinereţi ce n-a avut niciodată un sfârşit cert. În seara aceea, printre halbe, cântece, poveşti şi priviri cu subînţeles s-a încheiat totul, cu o mângâiere şi o împăcare a unor inimi rănite, nevindecate atunci, vindecabile acum. Şi bine a fost!

Uneori, când trec pe acea stradă, şi caut din priviri locul, ştiu că şi el a ajuns o „umbră a unei iubiri”, un loc de poveste fără poveste continuă. Nu mai se vede niciun semn ca acolo se striga libertatea aparenta. Si zâmbesc. Viaţa vindecă perfect, iar cicatricile uneori nici nu se mai zăresc. Doar zgomotul poveştilor se mai aude în inimi şi memorie, semn că au avut rolul lor.

Am scris aceste rânduri pentru tema fixă, din clubul celor 12 cuvinte, ”Umbra unei iubiri”. In tabelul găzduit de Eddie, şi in care poveştile s-au aşezat cuminţi incă de luni, pentru provocarea de luni, vă aşteaptă şi alte variante de gând şi cuvinte. Vă invit cu drag.

CONOFETI COCOTO


  • Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
  • Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea pentru că  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
  • Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

  • Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
  • Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
  • Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
  • Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai umilitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
  • Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
  • O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
  • Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
  • Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
  • Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă. Un pic casele, maşina, trăirile, dar mai ales gândurile. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea ei, a fost mereu asta:‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea!.
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.

Regrete sau schimbare, ce alegi?

Îmi e regretul taină sau vorbă adunată?
N-oi repara nimica privind spre ”altădată”?
Se poate, ştim prea bine, că cioburi vor rămâne
Spărturile din suflet, dar noi le-om da un nume:
Le-om spune amintiri, e drept nu prea frumoase,
Regretele-s tardive şi chiar alunecoase;
Ne-om îndrepta de spate şi vom privi în noi,
Cu ochii înainte şi nu spre înapoi,
Vom prinde chiar şi frunza tomnatică ce piere
Şi-om pune-o în ierbarul cu verde la vedere;
Vom căuta iertare în rugăciuni de seară
Şi aşa vom scoate răul ce vrea ca să nu piară.
Au alţii la păcate, ehe, o mie unu,
Avem şi noi ca omul, le-om duce  înspre Bunul
Ce ne iubeşte sigur şi ne alină clipa
De trecere subtilă când n-om mai fi…nimica.

Aşa  scriam deunăzi pe unul din blogurile mele dragi, Încercări de gânduri, la comentarii, şi am realizat, încă o dată, că orice am face în prezent, oricât de mult am cerne viaţa şi întâmplările ei, mai bune sau rele, nimic nu se şterge. Sunt ca nişte note într-un carnet de student tomnatic, mai repetent din fire. Totul se transformă doar: rănile devin cicatrici, cicatricile se estompează, greşelile se simt încă în raport cu cei implicaţi sau se şterg sub blândeţea timpului; tot ce îţi era ideal şi liber cuget,  acum îţi e banal şi vorbă în vânt; interacţiunile între oameni au impact diferit, ţi-aminteşti chipuri, zâmbete, priviri duşmănoase, încă, prietenoase după caz; abia de mai desluşeşti figuri din trecutul cel îndepărtat; nu mai ai aceleaşi repere, aceiaşi eroi  ce te ajutau a te desăvârşi; au îmbătrânit ori s-au dus într-o lume mai bună, iar tu le aprinzi lumânări  de pomenire şi îi simţi sfinţi, sfinţii tăi care parcă te îndrumă mai bine pe drumul alunecos al vieţii. Devii nostalgic doar după copilărie şi familia tânără şi în putere, de odinioară.

Un lucru nu se aşează la regrete: tinereţea şi vremurile ei. A avut sutele ei de clipe fantastice, deosebite, tumultoase şi chiar păcătoase, a fost plină de idei cu impact măreţ sau dezastruos, după caz, dar toată nesiguranţa paşilor neîndrumaţi corect nu-mi este deloc pe plac şi nu aş retrăi-o nici dacă mi s-ar da la pachet posibilitatea de a nu mai mă însoti cu anumiţi oameni din ea şi automat cu fapte ce nu mi-s dragi. Gata, s-a dus şi cum spunea cineva exista oameni ce nu vor uita impactul lor cu al tău, indiferent ca a fost de bine sau de groază, stupid sau înălţător.

Putem numi asta schimbare, şansă sau chiar trăire obişnuită, pentru că indiferent de paşi, de drumul în sine, de ocolişuri şi hopuri ai o singură viaţă şi ţi-o asumi.

Dar cate cuvinte ne-ar trebui sa transmitem în scris ceea ce simţim? Uneori unul, alteori nici cu toată forţa de le-am aduna nu ne-ar face să fim înţeleşi cum vrem. Imi place diversitatea, îmi plac gândurile transmise pe aici, ce pun lucrurile în lumini noi, care, altfel, ar fi rămas, poate, doar în direcţia ştiută. Intrebările şi răspunsurile primite, în discuţii vinovate sau nevinovate, fac deliciul unei ”conversaţii” reuşite. De multe ori obţin asta, aici în virtual, pe fb sau blog, dar şi  acasă, în realul meu palpabil, şi mă bucur ca suntem încă dornici de comunicare şi nou.

Aflu zilnic idei şi fapte ce nu le-as găsi doar în cărţi sau în cercul meu obişnuit. Nu suntem totdeauna de acord, dar asta e bine, cred, şi mai cred că oamenii se atrag mult prin convingeri comune, deşi de mică tot aud invers. Eu obosesc printre aceştia; obosesc să demonstrez lucruri ce mie îmi par simple şi lor nu; obosesc să-mi feresc privirea de urâtul pe care ei îl cred frumos; obosesc să mă simt împlinită într-o lume a regulilor bine stabilite; obosesc să plec capul de cate ori văd cum se huleşte şi loveşte în lucruri în care cred. Dar ştiu că altfel nu se poate, că suntem diferiţi, prea diferiţi şi doar puncte comune ne unesc în linii continue. De asta plec şi revin, în şi din virtual, luând în mine doar ce îmi e de folos şi sperând că a scrie ceva simplu şi nu doar a distribui vreun gând al altcuiva ne ajută să ne ”cunoaştem” mai bine, deşi sfârşesc prin a mă cunoaşte mai bine, de fapt.    

Ieri, am fost gata, gata, de a îmi închide pagina de fb şi de a-mi loga blogul, dintr-o refulare personală, dintr-o dezamăgire pasageră, dar m-am oprit când mi-am dat seama că oamenii ce scriu vorbe, aşa ca mine, vor fi de multe ori predispuşi la a renunţa la ele. Eu am fost toată viaţa o fugară: am fugit de oameni, de familie, de lume şi lucruri ”potrivite”, de iubire, de durere  nefirească, de sentimente trainice, de tot ce nu îmi aducea folos sufletului, credeam eu. Am trecut prin lucruri frumoase şi mai puţin frumoase, am greşit, am rămas cu umbre, am închis uşi ce nu duceau nicăieri, am acceptat uşile închise de alţii şi nu am încercat niciodată să aflu ceva despre ”ieşiţii” vieţii mele. Acolo să rămână şi să fie sănătoşi!

Caracterul meu a fost oarecum duplicitar, mă agăţam de ceea ce era impus de alţii şi viaţă, dar sfârşeam în egoismul meu de om singur. Am reînvăţat să trăiesc printre oameni, cu oameni, pentru oameni; am reînvăţat să mă iubesc, să iubesc, să preţuiesc, să aleg ce şi unde să simt. Am învăţat să mă iert, să trăiesc cu dezamăgiri provocate de mine sau de alţii, am învăţat să privesc spre nevoile multora şi am fost nevoită să renunţ la oamenii cu energii negative ce îmi aduceau aminte mereu că răul e printre noi şi dreptatea e relativă, iar greşelile nu pot fi iertate de toţi. N-am cum să şterg întâmplări şi vorbe, n-am cum să şterg urme de trecut fad pe alocuri, dar pot sa iau din frumosul altora, din ceea ce se poate schimba, din fericirea simplă şi necondiţionată, din şansele primite, din iubirea dăruită de Dumnezeu.

Nu-mi cer scuze, şi chiar mă iert, dar uneori îmi e cuvântul prieten şi alteori un străin cu ochi frumoşi ce mă amăgeşte şi mă las amăgită fără de folos sufletului meu. Şi atunci caut, caut drumul pe care sa-l simt sub paşi, nu să alunec doar; caut oamenii şi poveştile lor, nu doar închipuiri ce îndulcesc pe moment şi lasă gust amar mai încolo; găsesc oameni cu adevărat norocoşi, fericiţi în puţinul primit şi mă ruşinez niţel de frivolitatea mea.

Diferenţa între cei ”ce rostesc în scris”, cum frumos spunea un om ce iubeşte scrisul, şi cei ce tac prin cuvinte sau total, e că eu mă arunc în marea de întrebări folosind vorbe obişnuite, pe când cei ce citesc văd, de multe ori, altceva din ce vrei a spune. N-am eu păcate mari, şi de-aş avea doar Dumnezeu contabilizează, dar am umbre în suflet ce rămân şi mai nou fug de umbrele ce le-ar putea pune alţii. De ce să nu mă însoţesc în fapte ce schimbă ceva? Sau în comunicări acolo unde se pot forma punţi, vorba soţului meu. In plus, de ceva vreme nu am mai scris ce simt, ci doar am lăsat cuvintele sa se aşeze în” încercari de gând”şi vers. Era timpul, se sfârşea anul, nu?

Mă înclin în faţa celor ce pot fi puri şi curaţi, ce au ştiut TOTDEAUNA ce sa facă, ce au primit deschis iubirea din jur şi au dăruit la fel. Eu am trăit învăţând să o fac,  greşind ades, am silabisit ce înseamnă generozitate, am primit prin lecţii adevăruri ce nu-mi erau la ndemână, iar acum îmi vine să spun şi pietrelor că în lumea urâtului nu e nimic şi că alegerea e în noi. Aşa că aleg, mă aleg şi învăţ, încă…şi mereu.

Am ales un subiect ce m-a bântuit multă vreme, deşi cuvintele impuse ar fi putut dezvolta în mine trăirile de la Revolutia ce am simţit-o fizic, nu doar sufleteşte, dar după 25 de ani, uite că nu pot scăpa de spaimele ce s-au cuibărit definitiv în mine. Am realizat că toţi pierduţii din viaţa mea mi-au rămas amintiri şi nu doruri şi singurul lucru comun sunt ceva amintiri pline de praf acum. Viaţa merge înainte cu bagaje mai grele sau mai uşoare şi lupta continuă, căci eu nu cred în lucruri facile. Poate aici se aplică avantajul tinereţii: atunci viaţa părea spectacol, acum luptă cu orice obstacol, pe care îl învingi mai greu din multe neputinţe adăugate de timp şi acoliţii săi. E o duzină de cuvinte, niţel prea lungă, dar pe care o găsiţi în acelaşi tabel găzduit de Eddie, alături de oameni dragi.