Ionii mei dragi, bunici de poveste

bunica

Acum 12 ani, într-un ianuarie nemilos, cu cateva zile inainte de ziua mea de nastere, intr-un timp in care parcă se reinventasera zapezile de altadata, bunica mea pleca la ingeri. Greu am ajuns în satul ala buzoian si greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obisnuita, departe de oras şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. As putea vorbi la nesfarsit de intunericul dimineţii, dar şi al serii care, parca, cuprindea prea mult din ceea ce stiam eu ca inseamna ziua.

Ma pierdeam intr-un vajait prelung de iarna geroasa si ma cutremuram la sunetul sumbru ce parea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară, unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic. Vuia vantul dinspre miaza-noapte, vuia Printul Întunecat din povestile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducator de geruri si zapezi viscolite, de fumuri ingemanate in povesti cetoase şi de gheturi aspre şi deloc invesmantate in luciri de cristal, cu care eram eu obişnuita. Din toata familia eu eram singura ce putea ramane acolo pentru a-l supraveghea pe batranul nostru, fara sa imi dau viata prea mult peste cap. N-a fost usor, dar am adunat o lume in ochi de om care inca traia din amintiri de basm cu bunici tineri.

Îmi alungam demonii, ce parcă mă impresurau din afara casei, cu pagini de carte ratacita, prin odaia fara vreo urma de biblioteca pasagera. Îmi lucram mâinile, iar mintea mi-o ocupam curatand porumb, in cosuri mari pe care le aducea tataia în casa. Habar n-aveam că o sa-mi fie dor, după un timp de acel ritual, in jurul orei 19, privind un film spaniol, cred, cu țigani, la care tataia striga : „Hai, să vedem țiganii!”

Imi mergeau degetele pe știulete de zici că asta făcusem toată viata și chiar mă bucuram ca va trece usor timpul și nicidecum că-mi stric mainile de orasanca. Nu aveam niciun gadget, iar tv ul abia de prindea vreo două posturi amarate. Acum cand mă gandesc cat de multe s-au schimbat intre timp, parca nu mai numar doar 12 ani ci vreo 20.

De cate ori se deschidea uşa, parea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, iţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul pielii fine dacă întârziai în activităţi firesti. 30 de zile, pe care nu le voi uita niciodată, în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de cate ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. 30 de zile ciudate. 30 de zile in care am experimentat o altfel de viata, incercand sa uit ca acasa nu-mi ungeam nici painea cu unt daca nu voiam. Clipe care m-au facut sa ma intorc in Brasov cu multumire in suflet pentru tot ce aveam.

Ma uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam cate vânturi le-au bătut şi cate le-au şficuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe. Mie îmi plângea faţa, iar ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, care trecea spre camera din spate, căreia si acum îi spunem camera din Crivăţ să vada dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa.

Îi auzeam cuvintele ce parcă-l blestemau uşor spunând: ”Traistă goală ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că de fapt ascultam glasul salcâmilor ce se împotriveau vântului năpraznic şi mă rugam să dispară şi sa ne lase aşa..netroieniţi.

Am descoperit despre mine lucruri pe care nu le stiam, am descoperit ca pot face fata unui trai nu tocmai confortabil, fara sa ma plang, fara sa mi se para nepotrivit. Am varuit, desi nimic din ce faceam nu era pe placul batranului, ba faceam dungi cu bidineaua, in toate partile, ba stropeam prea mult pe jos. Nicio vorba buna nu venea spre mine, dar eu nu aveam in gand decat sa primenesc casa pentru pomana de 40 de zile. Am gatit, dar tot ce puneam pe masa erau farafastlacuri de care nu se atingea. Ciorba era prea acra, cartofii nu aveau ce sa caute in ea, iar mancarea de fasole era musai sa contina juma de kil de ulei, altfel nu era gustoasa.

La inceput m-am burzuluit pentru fiecare contra pe care mi-o trimitea bunicul, dar mi-am revenit repede vazand ca lucrurile mergeau ca unse daca respectam regulile lui. Evident ca nu se aplicau usor cele stiute de mine, intr-un loc care pentru mine a insemnat raiul, dar unde nu mă lovisem prea des de muncile gospodariei si condiții grele de trai.

Pe tataia il chema Ion. Pe mamaia Ioana. Doi oameni cu destine impletite strans mi se parea mie și, totusi, observam ca batranul nu suferea extrem de tare după pierderea bunicii mele pe care noi am idolatrizat-o. Cel putin asa aveam eu impresia, pentru ca eu inca as fi urlat după ea dacă nu mă uimeau atat de tare reactiile lui. Parca era o eliberare si refuzam sa cred asta, caci numai eu stiam cat de dependenti au fost unul de altul. Aveam sa ma insel, dar cu toate astea asistam la un spectacol care se repeta ca in ziua cartitei.

Se comporta ca un robot care-si fixase programul după ceasornicul rosu din perete. Acum mancam, acum dormim, acum vorbim. Nu altfel și nu in afara programului din mintea lui. Eu trisam, trisam citind, urmarindu-i discret miscarile si invatand sa traiesc fara mamaia mea al cărei miros inca persista in fiecare lucrusor din jur.

Doi Ioni. Ionii mei. Imi dadeau iar o lectie de supravietuire, parca stiind ca acel 2004 imi va fi greu de dus si acceptat. De 1 an si jumatate nici tataia nu mai e. Mi-au ramas icoane in biserica sfintită a copilariei mele. Am ramas cu ganduri si recunostinta imensa si i-am multumit lui Dumnezeu ca i-am putut avea mult in viata mea cat sa se bucure de ceea ce sunt si deveneam, iar eu sa ma simt multa vreme tanara.

E ianuarie iar, e Sfantul Ion, iar candela mea arde pentru bătranii mei dragi și, ciudat, imi pare ca in aer se imprastie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu rasfaturi simple. In mine, in schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de camera, ca un ultim semn ca sarbatorile de iarna se incheie de Sfantul Ion. Azi am despodobit bradul si mi-am impodobit amintirile cu gand de mamaie si tataie, de Ionii mei dragi.

Voi, cei care aveti sarbatoriti cu acest nume in jur strangeti-i tare in brate si simtiti-le mirosul sa fiti sigur ca-l veti purta cat mai mult, in timpuri cand lumea lor pare departe desi tu tot intinzi mana sa-I atingi.

La multi ani!