Lupu

Vă amintiți povestea lui? Mai e puțin și face anul. Un an cu un câine ghiduș care  are o mulțime de porecle noi: Colonelul, Fasole (pentru că rânjeste ”fasolea” la mine de cate ori vreau sa-l scot afara din casă), Elvis, pentru că atunci cand se enervează i se ridică blana și așa cam mare, Grasu, Pofticiosu, Ghidușu. Pisic nu mai avem, dar aventurile sunt altele și tot mai frumoase. Mi-am dat seama că evit să pun povești cu animăluțele mele, dar asta nu vreau să o pierd

lu 1

„Mă cheamă Lupu-Băiatu’. La sfârşitul anului  trecut (2014) am tot mers pe stradă vreo trei zile, in sir, fără să părăsesc zona. M-au văzut oameni, dar nu m-a căutat nimeni. Nu ştiu cum am făcut că am ajuns în alt an, 2015, şi o creaţă cu un blond m-au luat acasă la ei. Cică m-au căutat vreo două ore. De ce? Că nu eram al lor. Nu eram atunci, dar sunt acum. Creaţa a fost tare curajoasă deşi eu am mârâit-o înfricoşător, iar acasă la ei nu voiam să stau că nu ştiam de ce trebuie s-o fac. Mi-am pus in scopul de a mă lăsa liber toate armele: am urlat ore in sir ca lupul, eram trist, mârâiam, cum am spus. Nimic. Ei zâmbeau şi aveau răbdare cu mine.

Au anunţat lumea că sunt găsit, că par bătrânel (sunt cu ceva ani, dar sunt in putere, mă credeţi, nu?); lumea a dat sfoară in ţară. 500 de distribuiri au fost pe fb-ul acela la care sta creata destul de mult, iar eu o privesc asa ca in poză. Acum, da, nu atunci. Atunci m-am căţărat sa fug, de au făcut ăştia cazemată şi au stricat feng shuiul gardului de fier forjat. Nu par supăraţi. Nici măcar pe faptul că am stat in cuşca vilă, ce mi-a făcut-o blondul din prima zi, doar o noapte. Pe urmă am văzut nişte căţei ce se buluceau la usa lor şi m-am gândit că poate o să-mi placă un coteţ mai mare. Spaţios coteţul, ba i-am făcut pe astia din casă să lase caldura mai putin şi sa stea mai bine imbracati, că mie imi era prea cald.

In timp eu m-am mai obişnuit şi ei la fel. Am avut şi nişte supărări mai mari, căci după o săptămână m-au dus la unii de m-au căsăpit şi am ajuns s-o iubesc pe una neagră şi faină din casă, Alma, doar platonic. Ba, mi-au pus şi-un coif de m-au poreclit toţi Lampă, m-au cipat, iar ieri m-au vaccinat. Între timp a inceput sa-mi placă mult aici. Plang mult şi prelung cand pleacă vreunul de acasa, iar dacă pleacă amândoi e jale mare. Cand vine blondul acasă sunt in stare sa sar peste poarta de fericire, iar de mâncare nici nu vă mai vorbesc, căci eu sunt mâncăcios din fire, nu ca lupoaica mofturoasă din pădure. Am descoperit ce fain e sa stai pe canapea şi e fix pe măsura mea. Am găsit şi un pisic aici, nu i-am făcut nimic, dar de o săptămână stă intr-un cos in bucătărie, zice că e mai sigur.

Am bănuţ, am prieteni, toţi mă iubesc, doar un căţel blond şi zulufat e cam isteric; a sărit să mă muşte, de parcă n-ar fi cât laba mea de mare. Am o problemă, urc eu scara de duce unde dorm toţi, dar de coborat nu pot şi nu-mi place sa dorm singur. Ma obişnuiesc, iar creata mai doarme uneori cu mine, deşi eu aş prefera blondul, pe el il iubesc cel mai mult, dar na…să nu mă spuneţi. Vă spuneam că mă cheamă Lupu? Lupu Tîrnoveanu. Nu m-a căutat nimeni asa că am fost adoptat. Gata, e definitiv. Am şi buletin. Suntem cam mulţi, dar Dumnezeu a fost bun cu mine şi stau şi eu pe aici. Hai, că am vorbit cam mult şi mi-e cam somn. Vă salut pe toţi şi aveţi şi voi grijă de căţeiii voştri, da? Sau de ăia ai nimănui.

Lupu-Băiatu’ Tîrnoveanu…te salut lume!

Doar să le laşi

Am unele zile când, din pagini virtuale sau scrise cu cerneluri magice, cad cuvinte calde, moi, cu miros de acasă sau de sine, care parcă-ţi şoptesc, încet, la ureche, arii deja ştiute, înfiorându-te de atâta cunoaştere simplă, de ropot de gânduri curate, simţite, trecute deja prin toate cotloanele sufletului de parcă cel ce a scris acele rânduri te-ar fi cunoscut pe tine şi te-ar fi desenat prin puncte şi linii, prin slove ştiute doar de voi doi. Simţi cum tangoul vorbelor te seduce fin, clasic şi fără prea multă stăruinţă, iar tu nu înţelegi de ce te simţi atât de  bine  în fiecare pagină, de parcă te dezveleşti, minut cu minut, în rânduri ce nu le-ai mai văzut niciodată până atunci.

Sunt oameni care, parcă, scriu doar pentru mine. Oameni care trăiesc prezentul, trecutul şi viitorul într-o îngemănare perfectă, fără reproşuri şi priviri urâte transmiţând putere, forţă şi senin, împăcare şi preaplin de iubire, dar mai ales dăruire către semeni. Pe asta din urmă nu am învăţat-o niciodată, dar o trăiesc prin lumi zugrăvite de alţii, în culori vii de vară plină şi garnisită cu flori la urechile cuvintelor.

Astăzi, tolănită pe covorul alb de lână, am simţit gust de acasă în fiecare celulă, am primit cuvinte doar de mine ştiute, dintr-o copilărie cu bunici-părinţi, cu lumi de poveste în care ”a fost odată” e esenţialul, iar ”au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” e basm doar, diferenţă notabilă pentru un copil ce s-a trezit, în viaţa, asta gata mare. Când caut cuvintele altora, îmi dau seama, însă, că găsesc, din întâmplare sau nu, cărti minune sau articole ce scot la suprafaţă taine cunoscute doar de unii dintre noi, în întâmplări obişnuite, cu o cadenţă simplă, unde un măr copt şi mirosul său de scorţişoară umple un gol despre care nici nu ştiai că mai există.

În acele rânduri  auzi doina blajină a unui drum de ţară dar şi marşul vreunui tren accelerat ce te poartă din satul tău cu nume ciudat în oraşul invidiat de o lume întreagă. Realizezi, fără surprindere, că îţi doresti să afli despre un timp comun, trăit de alţi oameni, după canoanele vremurilor dar cu forţe interioare diferite. Că te regăseşti e de la sine înţeles, dar mori de plăcere să simţi bucuria lor, sentiment care pe tine te-a încercat domol şi reţinut.

lupAzi m-am scurs în cuvinte şi tot azi Lupu-băiatu’, lupuşorul meu domesticit, cu guler de primăvară, şi ochi de toamnă m-a citit intens şi curios. Cu botul aşezat pe vârful picioarelor mele îmi citea nedumerirea şi ofta, se răsucea încet şi mă mai citea preţ de o atingere fugară pe braţul meu stâng. Dacă mă simţea zâmbind se ridica pe lăbuţe şi îmi lingea uşor chipul, de parcă ar fi înţeles perfect şi începutul şi cuprinsul. Doar sfârşitul nu l-am citit niciunul dintre noi doi. Ni se părea prea devreme, prea brusc şi in plus prea era frumos sentimentul asta de apropiere între real şi ireal, între ştiut şi ne-ştiut, între mirare şi certitudine. Uneori cuvintele de care ai nevoie te găsesc, cu siguranţă. Doar să le laşi.

Ps. Acesta este modul meu, Nicoleta, de a-ţi spune că am citit una din cărţile de la tine. Nu vreau să spun care şi nici de ce cred eu că ai avut dreptate, sau in ce ai avut, dar îţi mulţumesc.