Fănela, marea și muntele

Multă vreme am locuit într-un cartier mărginaș. E o minune de loc, lăsat pe pământ de Dumnezeu pentru a fi iubit de cei ai lui și neînțeles de alții, care preferau să bată cu piciorul centrul Brașovului, fără să străbată drumuri  lungi până acolo. Mereu, însă, am avut mijloace de transport care să ne ducă în ce colț voiam noi. Dimineața, la 6.30, când ne buluceam cu toții spre locuri de muncă, școli sau pe unde credea fiecare, era, cu adevărat, o provocare. Uneori, te înghesuiai, atât de rău, în autobuzul cu pricina, încât simțeai cum ți se tuflea chifteaua din sendviș, de nu mai catadicseai să-l iei cu tine și altădată, deși, în zilele cu penumbre în buzunar, era tare necesar. Părul meu se afla, mai mereu, împărțit și pe alte scăfârlii din jur, încât, cu greu, îl adunam la domiciliu, dându-i arest forțat într-o coadă pe care o uram. Nici acum nu-mi port părul strâns și mă întreb dacă o voi face vreodată, căci iau și eu lecții de fashion forțat, din jur, și aflu că, după 50 de ani, nu mai e potrivită „pleata”, vezi Doamne. Dar până la 50 mai avem, și prefer  să vorbim doar de ceea ce e sau a fost. Las, însă, dovada unei doamne faine care mi-a demonstrat „live” că se poate și cu părul lung, oricând.

eu33

 Călătoriile astea zilnice au fost dătătoare de povești la minut, de foiletoane, telenovele sau întâmplări cu final neprevăzut. Pentru că naveta mea nu însemna doar drumul din cartierul Noua-Livada Poștei, ci, de acolo, luam alt autobuz până spre marginea orașului, către Bartolomeu, și, apoi, cu mila lui Dumnezeu, ajungeam la 15 km de Brașov, în Codlea. Am încercat tot ce era de încercat, în materie de deplasare, dar despre asta am mai vorbit aici.

harta

Acum vreau să povestesc despre Fănela. Când mi s-a prezentat  nu am auzit decât cuvântul Nela și, cum poate fi un derivat uzual al numelui său, din Nela-n sus, Nela-n jos, nu am scos-o. Până când, într-o zi, pe când doream să ajungem la gară și poposisem, amândouă, pe o bancă, în așteptare de „35”, mușcând, fiecare, dintr-o jumătate de măr, împărțită frățeste,  o aud:

-Știi, prefer să-mi spună toți Fănela. Eu sunt copil din flori, doar că nu-s așa cum crede lumea, că sunt nevrută și neiubită, ci sunt copil făcut cu dragoste. Pe vremea când ai mei m-au conceput, se iubeau pe ascuns, doar că tata era căsătorit, la Constanța, cu o grecoaică iar eu m-am născut în ilegalitate, ca să zic așa. Pe tata îl chema Fane. Ștefan, de fapt, dar Fane îi ziceau toți, inclusiv mama. E de înțeles de ce a ales să mă numesc așa. Niciodată nu mi-a spus altfel și nu a lăsat pe nimeni să mă strige cu vreun diminutiv. Era tributul ei la tot efortul făcut de tata pentru a fi cu ea.

Fănela avea vreo 26 de ani, eu vreo 23, pe atunci. Știam cam ce e cu iubirea, dar învățasem greu, cu aventuri triste ca inima nefericirii pe care o desenam în minte, adeseori. Nu aveam deschidere romantică și nici nu suspinam după vreun Richard Gere în Frumușica. Eu adunam flori de gheață și le topeam la fiecare final de relație. Fănelei, însă, îi sclipeau ochii când vorbea de ai săi părinți.

Îmi potriveam ceasul și ieșirile din casă în așa fel încât sa o prind  la o altă destainuire pe care o făcea de parcă descânta timpul și amintirile dragilor ei.  Aflasem că taică-său era inginer, că fusese detașat la Feldioara, la uraniu, că acolo s-a cunoscut cu maică-sa, care lucra la o cârciumă, din drumul acela de pripas și că îl ghicea și când n-avea bani de o zeamă sau  când rămânea fără cămașă curată. Au devenit prieteni buni, mai întâi,  povestindu-i de grecoaica lui care avea gând de plecări definitive spre insule albe cu nume șoptit de vânturi. Dar el nu era  atras, câtuși de puțin, de idee. Crescuseră împreună și așa s-au trezit căsătoriți, din obișnuințe greu de înțeles pentru Geta, fata care nu știa nici cum arată marea, darămite insule, vânturi și povești cu portocali.

Fane locuia la un cămin de nefamiliști, aici în cartierul de unde porneam, dimineața, în căutare de soartă și povești. Geta avea o cămăruță, în chirie, la o bătrână pe care o îngrijea și care avea să-i lase casa, la un moment dat. Îi unea cartierul și…naveta. Mă distra coincidența asta stranie, căci știam ce înseamnă apropierile de oameni, în lungi legănări ale mașinilor și ale gândurilor-întâmplări.

noua

Când Fane se reîntoarse la Constanța, Geta descoperi că e gravidă. Inginerul fusese repartizat la canal. Muncă grea istovitoare, o fugă în realități greu de spus în cuvinte, într-un loc în care nefericirile oamenilor au lăsat tribut greu, construcției. Erau toți niște Ane ale unui Manole pentru care canalul Dunăre-Marea Neagră era un proiect în care nu conta sacrificiul oamenilor. Tot ce a urmat a fost un coșmar pentru Geta, care era pe cale să piardă tot: și loc de muncă, și cămăruța cu chirie, și sprijinul puținelor rude care nu întelegeau de ce plecase  de acasă dacă sfârșea ca în orice deznodământ de femeie credulă. Poveste simplă, ca a multor alte femei, dar Fănela o spunea, mereu, adăugând, de fiecare dată, câte o aromă nouă de sfințenie, de busuioc verde, peste ceva care nu avea nimic senzațional, credeam eu.

Aveam să aflu că femeia își luase fata născută de 6 luni și plecase în căutare de om al mării. Când ajunsese la Constanța, se duse glonț să vadă și ea apa aia de îi luase bărbatul cu totul, nelăsându-l muntelui. O prezentă mării pe Fănela și cu datele pe care le avea pe o bucată de hârtie îngălbenită își căută iubirea pierdută. Nu aștepta nimic, nu voia sa îi strice casa omului. Dorea să îi spună că are o fată și apoi Dumnezeu cu mila. La casa cu viță de vie boltită, care mirosea ca satul ei din Bărăgan, văzu o statuie albă, ușor nepotrivită locului. Se așeză pe banca  din fața ei și așteptă. Copila parcă era o păpușă – nu plângea, nu scâncea. Nimic. Îi scâncea ei sufletul și îi exploda inima în bătăi sacadate care nu o ajutau, deloc, să-și vină în fire.

Bun! Ajunsese până acolo. Și acum? Cum să intre și să spună: „Tu esti sotia bărbatului meu?” Și al ei bărbat, auzi exprimare! Pfui, total aiurea. Dacă ar fi fost  al ei o mai căuta; așa știa că fusese doar mantie de vreme rea unui trubadur. Totuși, cam târziu pentru astfel de gânduri. Poarta se deschise, însă, și cel care ieșea era Fane. Palid, străveziu, albit puțin. O privi pe Geta, iar in ochii lui nu era mirare, ci așteptare. Le mângâie pe amândouă, fără cuvinte și fără întrebări. Le deschise poarta și acela a fost momentul când Fănela și-a primit numele din nou. Oficial.

Au urmat multe povesti, între două autobuze; unele mărunte, altele mari, despre treceri de viață plină de surprize. Locuia  cu părinții, în casuța lăsata de bătrână, în cartierul vieții mele de om umblător prin visele altora. Marea îi era Fănelei a doua casă, dar cu treceri ca orice turist, nu cu inima unei cunoașteri. Muntele îi adunase iubirile pe piscuri înalte  unde trăia minunea dumnezeiască a unei familii pe care o primise greu, doar prin curajul unei femei de a-și prezenta fata dragostei sale pribege.

Uneori, când poposesc pe băncuța din Livada Poștei, mă uit, instinctiv, după oamenii mei de poveste. Mi-au lăsat semne și întâmplări  cu iz de altădată.

livada-postei

Din vremea lui nechezol (Smaranda)

 Smaranda era o roșcățică minionă cu pistrui răzleți pe fata-i ca o lună plină pe care parcă Dumnezeu pusese și Carul Mare și Luceafărul și vreo alte trei stele  mai mititele să stea la păstrare, poate, cine știe, vor dispărea cele originale și astfel aveau rezerva asigurata. Cu părul ondulat cat sa semene cu o adolescentă întârziata și cu pieptul ei destul de plat, care lăsa sa se ghicească o splendoare imprecisa, ascunsă, ca intr-o cazemată de fecioară întârziată,  ni se infățișa, natural, reușind să ne capteze atenția vrei, nu vrei. Purta maieuri colorate, peste care trona o cămașă, musai în carouri. Bocancii kaki, incheiati nu pana sus, erau nelipsiți, indiferent de anotimp, și o bănuiam de dublură, caci nu știu cum reusea sa-i mentina impecabili.

Incă mai păstra accentul ei de moldoveancă de la Suceava, chiar dacă era mutată în Brasov de cand avea 5 ani. Acum avea 21 și tocmai incheiase un an de muncă-stagiu intr-o intreprindere chimica. Umbla toata ziua cu niste sticlute, probe de nu știu ce, și nu părea deloc entuziastă, dar știa că asta e plata ei pentru ca nu luase la facultate. Ehehe, sa fi avut Smaranda, ACUM, 20 de ani, sa vada ce usor ajungi in invatamant de stat, ar fi facut cu siguranta niste incantații cat sa poata sa se bucure de aceste privilegii. Dar nu, ea picase după ce s-au bătut pe un loc o grămada de tineri foarte pregatiti și cu note de le plângeai de milă, cat de mari și aratoase erau, dar toate sub linia admiterii.

De cum se angajase, d-na Roza, de la contabilitate, o invatase cum sa cotizeze la C. A. R-ul întreprinderii și o băgase și la un joc țigănesc cu 10 persoane, incercand sa o convinga ca, atunci cand se face anul de cand e in campul muncii, poate scoate și un imprumut de cat vrea ea, dar îi va veni și randul in roata aia tiganeasca; bonus, îi șoptise sa ceara si banii de concediu in avans. Zis și făcut.  De fapt, tanti Roza avusese slăbiciune la ea de cand o vazuse și, știind că nu iși va face prea mult veacul in mirosurile și cloaca aia de loc, isi pusese in cap sa o ajute, cumva, in nestiinta ei de copil, prea serios pentru varsta sa.

Si Smaranda tocmai se minuna de cat banet ducea cu ea, in tasca ei de doc milităresc. Ajunsese acasă, inchise ușa camerei sale, și cu ochii pierduți in zare visa. Si-ar fi dorit un loc al ei, să nu mai conviețuiască in acelasi apartament cu parintii, dar inca nu cunoscuse niciun om cu aceeași vârstă, care să trăiască singur în vreun apartament. Singurele posibilități, in calea privirilor indiscrete ale părintilor, erau, pe atunci, locuitul în cămine de nefamiliști, gazdă sau cămine studențești sau ale unor licee. Nu era permis ca un tânăr să aibă viață proprie,  decat daca se muta in alt oras, iar statul era nevoit sa nu il lase aiurea pe strada și dacă nu-i oferea o locuinta de serviciu, măcar ceva din variantele de mai sus sa fi fost in calcul. Acum ni se pare de necrezut, dar in acele vremuri, libertatea de mișcare era subtilă spre deloc.

Asa ca iși alunga gandul. Era iunie, se apropia noua admitere, iar ea ar fi vrut sa vada marea, măcar. Iși ascunse cu grija banii in mijlocul unei carti, in care facuse o gaura imensa cat sa fie sigura ca acolo nu îi va gasi nimeni secretele ei inocente, dar care nu aveau nevoie de ochi neprietenoși și ostili. Ai ei nu s-ar fi atins de carti nici sa le stearga de praf, darămite sa mai si isi imagineze ascunzatori. Luă un calendar, bifă zilele până la examen, apoi le inroși, bine de tot, pe cele cu insemnătate maxima, ca un foc miraculos, și le numără pe cele rămase. Ar fi avut timp de toate, doar dacă ar mai fi avut chef de ceva…după, in caz de nereușită. Ai ei nu erau preocupați prea tare de viitorul Smarandei. Erau mulțumiți cu serviciul care îi dădea siguranță și preocupare, fără să se gândească, o clipă, cât de greu era pentru o mogâldeață de om sa se trezeasca la ora 5 și sa se intoarcă, frântă, undeva pe la ora 18, după ce îi lua capul foc de la mirosurile din combinat; iar tot ce se petrecea in mintea ei li se părea a fi fleacuri fără importanță.

Se duse, așadar, la facultate, singura, in aceeasi tinuta, cu bocanci, camasa, maieu și cu emoțiile sufletului in fiecare pistrui. S-a inscris și a asteptat cumintica momentul decisiv. Zilele alea, cu pauze firesti intre ele, trecusera greu, iar Smaranda nu mai astepta rezultatul. Isi puse in rucsac un costum de baie intreg, din acela de înotătoare profesionista, ca nu cumva sa lase sa se vada prea mult din pielea ei neatinsa nici de soare, nici de mâini trecătoare, iși indesa trei cămăși, un cearceaf și un prosop de plaja, unul de fata, inca cinci obiecte personale, o sticlă de ceai de frunze de zmeur și fura, din rezervele de stat ale maică-sii, un borcan de gem, două de zacusca și o conserva de carne made in China, care sigur o vor face pe maică-sa sa se revolte. Nu știa dacă la plecarea sa vor avea reactia mai puternica sau la simpla observatie că lipsesc produsele. Avea, maică-sa, un control nemaiîntâlnit în a gestiona alimentele care se obțineau pe cartelă sau prin pierdere de timp și energie pe la cozi interminabile. In acelasi timp, trocul pe care-l facea cu cateva persoane, care îi displăceau total Smarandei, dându-i mereu o stranie neliniște, le asigurau diversitate în camara  comunista. Nu radeti, in capul fetei roșcalii fiecare lucru era urmat de acest cuvant odios.

Lasa o scrisorică pe pat, iși cumpara un bilet spre Costinesti, luă cu ea o parte din banii ascunși și, cu emoție, dar și cu teamă, fugi de acasa sa vada marea. Trenul era aglomerat, cu miros de stătut, cu perdele roase de timp și uzura. Își puse rucsacul gen perna si slobozi in interior o rugaciune de multumire ca totuși are loc și nu trebuie sa se înghesuie prin mulțimea aia de oameni. Nu stiu ce ocolisuri facea trenul asta, dar la Buzau, pe undeva, ziceai ca se sparsese conducta și lumea năvăli precum hoardele de tatari, într-o dezordine ce nu părea ciudată decat unora. La Fetesti se goli totul, semn ca nu toți plecau sa exploreze taramuri. Conductorul o privi cu nedumerire, incercand sa o cupleze din ochi cu vreun calator.

Domnișoara? Singură? Sper că nu, drumul de noapte nu prea e indicat  fetelor ca dumneavoastra!, o iscodi omul cu niște ochi curioși și deloc pasnici;

Nu, e și tata, dar in alt vagon, n-am prins bilete alături!, se prinsese ea de figura și se puse la adapost, instinctiv.

Cu chiu cu vai ajunsese. Se uita pe biletul primit de la tanti Roza si o caută pe Luminița, moasa satului, sat devenit vedeta litoralului. Aceasta avea niște camere ciudate și le inchiria tinerilor pe mai nimic. O ruga sa o lase o noapte si apoi sa se hotarasca ce va face in continuare. O caza fara niciun banut și Smaranda iși rezolva prima dorinta: in aceea de a fugi de acasa și de a gasi un loc doar pentru ea, măcar cât să-și trăiască destinul de fluture rătăcit. Inspecta cu grija camera și tresari cand descoperi ca ferestrele erau aproape pana in pamant și ca oricine se putea holba la ea in voie. Noroc ca privelistea era spre fundul curtii și, incercand sa nu stea deloc in fata lor, putea sa se bucure de verdele ala in siguranță, tot farmecul situației constand in faptul de a vedea tot   fara a fi observata. Se multumi cu aceasta găzduire modestă  careia chiar ea îi dadea o miraculoasa frumusete.

Mersese cu trenul toata noaptea și nu iși inchipui o dimineata mai potrivita sa dea ochii cu marea. Totuși, zăbovi. În curte se petrecea un ritual fascinant. Ca într-o mare familie, cu vorbe puține, dar cu gesturi cunoscute, pe o sobă gen vatra, undeva lângă o tufă verde, ce părea că fusese iasomie sălbatică, doi tineri făceau cafeaua, intr-un vas de cupru, de ziceai ca adunase în irizările lui pulberi de aur din povesti orientale. Cănile, care păreau recuzita unei case de păpuși, asteptau cuminti sa fie umplute de lichidul cafeniu care era descântat într-un abur luminos. Mirosul era pătrunzător și caimacul de deasupra o făcea să creadă că va căpăta o licoare originală și nu nechezolul pe care obișnuia sa-l bea acasa. Era mulțumită și de acela, căci greu îl găseai, chiar dacă, de multe ori, nu era decat un amestec de cereale și soia in proportii mestesugite. Nu-i păsa. Cafeaua era o descoperire plăcută a maturitatii, de care se bucura de fiecare data. La fel, se pare, se intampla si acum. Primi ceasca in care simți o parte cafea, o parte nechezol. Se aseza pe treptele de piatra și ascultă o tânguire de chitară obosită. Mulțumi cu ochii și refuza tovărășia celor din curte. Avea un țel și nu voia sa se lase condusă de alte sentimente. Habar nu avea unde e marea, dar urmari cu discretie tinerii care se indreptau spre locul pe care ea doar il visase.

Din clipa in care observa intinderea aceea de apa și simți nisipul sub tălpi, Smaranda inlemni. Pentru o clipă, părea că se desprinsese din pulberea aia roșcalie, cu tot cu pistruii ei de culoarea nisipului, arătand ca un fuior de particule întrupate într-un boț de fată ce nu iși lăsase nici măcar acum bocancii kaki sau camasa in carouri.  Aproape ca îi dăduseră lacrimile, recunoscand in ea treceri de ape sălcii, de valuri și de fierbințeală nisipoasa. Se stranse ghem privind nesfarsitul și murmura cuvinte de care avea sa-și aminteasca altădata. Realiza ca nu putea sa-si astampere emoția din ea, caci forfota lumii o înnebunea si o indepărta, cumva, de strigătul din ea, pe care inca si-l dorea trimis in neant. Rămase asa o zi intreagă, lăsand valurile sa se sparga de bocancii ei, apoi de tălpi, ca o jucărie pierdută pe un țărm visat. Prinse în ea tot aerul acela sărat, toată mătasea plajei, toată căldura aceea ce îi dădea spasme fremătătoare, ca o indragostita fara sperante. Fusese implinire. Era suficient. Iși ingropă legământul in scoici și pietre și se cufunda in trairi pe care le va purta cu sine, până într-o zi.

Nu dormi decat o noapte in camaruta din carton cu pereti de sticla. Dimineata lasa un bilet de multumire și se urca in tren. Ajunsese acasa franta, dar multumita, asteptand continuarea vietii ei despre care, parca, avea ceva habar cum va fi. Ciudat, intra in casa, scrisorica ei era inca pe pat, iar in bucatarie trona un bilet. Ai ei erau la țara, cam din acelasi timp cu evadarea sa. Habar nu aveau, asadar, de aventura fizica și sufleteasca prin care trecuse. Puse borcanele la loc, la fel și cutia de carne chinezeasca, zambi a victorie și ciuguli din cornuletele cu nuca care o asteptau ostentativ pe polita din bucatarie.

Puse in locul scrisorii trei scoici și un zalog: Mă voi intoarce acolo. Definitiv. Sub orice formă.

scoici

A trecut multa vreme de la întâmplarea cu iz de fugă, multe s-au bifat, de la  reușite, viata de studenta, locuit in gazdă, cămin, chirie, apoi rate la bancă, agitație, neîmplinire, alte reușite, dar fata roșcalie a avut mereu o constantă…nisipul și marea.  Cu Bucurestiul in partea dreapta a trupului și cu partea stanga ocupata de valuri și scoici, parca, inca, o zaresc prin trenuri, in aventuri de o zi, inveșmântată în cămăși cadrilate, facand cu mana soarelui de pe plaje sălbatice. Intr-o zi, am pierdut-o, dar poate o vedeti voi. Nu vă uitați la față, nu mai e pustoaica de multă vreme, dar inca poarta pe chip Carul Mare și bocanci kaki in picioare. Sau poate, doar sta ghemuita intr-o rugă de multumire, ori o veți ghici în tablourile pe care le face din pietre și scoici, iubirile ei.

Sau, mai sigur, o veți prinde intr-o conversatie cu nesfarsitul. Sunt convinsă ca, deja, se cunosc bine, caci, uneori, in trecerile mele, parca auzeam marea soptind….Sma-ra-ndaaaaaaa!

Terapii-la-malul-marii

*Dedic această scriere tuturor celor care iubesc marea și celor care mi-au fost muze, îndeosebi Mihaelei și Olimpiei. Fără voi nu scriam povestea, caci nu am vazut marea de ceva  vreme. Poate e timpul. Articolul face parte din provocarea de luni, „Din vremea lui nechezol” și mai multe descoperiți la Eddie in tabel.

CONOFETI COCOTO


  • Sunt născută cu sor’-mea în aceeaşi lună. Eu pe 18, ea pe 24. Ianuarie. Eu capricoarnă, ea vărsătoare. Eu mai mare, ea mai mică. Eu cărbune, ea diamant. Avantaj ea….
  • Tinichea de coadă o simţeam când eram copii. Noroc cu bunică-mea, că  până la şase ani m-a ţinut mult mai mult la Buzău decât pe ea pentru că  şi-aşa, în puţinul timp în care stăteam la Braşov, tare neplăcută mi se părea situaţia: „Ai grijă de sor-ta, da?” De parcă aveam ceva mai bun de făcut. Dar, na, când îţi porunceşte cineva, corvoadă ţi se părea, frate!
  • Acum, ce să zic? Asta mică, cred,  a fost plămădită din lut alunecos, cu aripi de zburătoare neînfricată şi inimă de leu. I s-a mai adăugat un pic de miere pentru drăgălăşenie şi un pic de soare pe faţă şi gata chipul perfect de copil zglobiu şi liber pe pământ, dar cu privirea mereu ridicată spre cer, ce parcă anunţa ce OM straşnic va deveni peste timp.

  • Invers, cu siguranţă, eram eu.  Dar azi nu insistăm pe asta, da? Toate cotloanele pământului le afla, în toţi pomii ştia să se urce de parcă fusese veveriţă într-o viaţă anterioară. Vorbea cu florile, le cânta ea păsărilor, nu invers; culegea tot ce i se părea frumos şi nu stătea o clipă locului. Un vapor de veselie era toată fiinţa ei şi multe corăbii cu gânduri negre mi le-a înecat de-a lungul vremii, încercând să mă molipsească cu optimismul ei.
  • Avea un repertoriu propriu. La trei ani se învârtea de un par din curte, la ţară, strigând cu un glas netulburat de nimic din ce se întâmpla în jurul ei,  întruna şi din suflet:  CONOFETI COCOTO. Îl făceam hit dacă era Moga pe atunci. Faza amuzantă era, de fapt, că nu se plictisea. Schimba doar direcţiile din când în când şi cam atât. Răsuna valea cu acest ”conofeti cocoto” al ei.
  • Sor’-mea era cochetă, nu ca mine. Nu aveam multe ţoale. De unde? Tata trăgea să ne cumpere casă şi uita că noi creşteam şi ne trebuiau de toate. Noroc cu mamaie că făcea ea cumva, săraca şi nu ne lipseau prea multe. De asta, când trebuia să se îmbrace, striga cât o ţineau plămânii: „Vreau ponii vaţi, vreau ponii vaţi!”
  • Degeaba încercau cei din jur să–i spună că pantalonii evazaţi sunt pe sârmă, spălaţi. Insucces total. Sfârşea în unii asemănători de ai mei, până se uscau ăia la foc automat. De multe ori mă întreb ce a fost în capul alor mei de ne îmbrăcau la fel? Primeam eu fusta verde, hop fustă verde şi sor’-mea. Sarafan aveam, sarafan cu siguranţă îmbrăca şi Sanda. Cel mai umilitor pentru mine a fost când, odată, de Paşte, la plimbare, cu toată familia, noi eram împopoţonate în nişte rochiţe înflorate de velur, zici că eram zambiluţe vesele. Noroc că ne diferenţia nişte funde amărâte din talie. Eu mă simţeam ca într-o menghină. Doar eu. Niciodată ea. Sanda era fericită că avem ditamai cărţile de vizită pe noi, iar ochii ei strigau bucuroşi, plini de iubire : „Vedeţi? Ea e sora mea! A mea!”
  • Degeaba mergeam trei paşi înapoi, să nu se vadă că-s cu ei. Sanchi! Eram în trendul familiei din capătul străzii, cu dantelăriile noastre. N-am scăpat multă vreme de magia îmbrăcatului la fel:“Noi nu facem diferenţe între copii! Ce are una, are şi cealaltă!’’ Eu bombăneam, ea se mândrea. Ce nu-mi convenea oare, nu ştiu? Dar vă spun: sufeream straşnic..
  • O singură dată am fost solidară cu sor’-mea. V-am mai spus,  pe aici, că tata era tot timpul plecat. Nu vedea cât de mult  şi repede creşteam. Nu i se părea că ne-am înălţat, schimbat. Nimic. Rar observa ceva diferit la noi şi ultima lui grijă era aspectul nostru exterior. Sănătoase ne voia şi atât. Luase deja casă pentru noi, dar microbul muncii continue rămăsese. Şi uite aşa,  hotărăşte el, într-o zi, să mergem într-o vizită în locurile în care locuisem cam 7 ani din viaţă. Ghinion! Noi nu aveam nimic bun de îmbrăcat. Doar două helăncuţe bleu (urâtă culoare), primite tot de un Paşte. Atât.
  • Mama plângea pe înfundate fără să zică sau să reproşeze cuiva ceva. Ştiam în schimb de ce. Ca nişte oameni mari, ne-am dus tiptil, am tras fustele plisate de pionier, ne-am încins cu acele urâte centuri, ne-am luat pantofii scâlciaţi de atâta purtare şi am salvat miraculos situaţia. Cum arătam? Horror, horror fashion, dar cu accente drăgălaşe şi cu un accesoriu minunat: zâmbetul nostru. Ei, da! Ăla era comun. Nu mă supăram dacă mai adăugam  şi o strângere de mână, mergând  palmă în palmă pe acel drum. Victorioase….    
  • Din acel moment nu ne-a mai lipsit nimic. Ba, aveam prea multe, infinit mai multe decât sperasem noi vreodată. Am mai primit chiar şi bonus: puteam avea aceleaşi obiecte, dar de culori diferite. Săracii noştri părinţi! Câtă frământare, zbucium şi frustrări adunate! Of, ce vremuri….
  • Acum viaţa mea şi a soră-mii are aspecte de indigo. Multe seamănă. Un pic casele, maşina, trăirile, dar mai ales gândurile. Nu mă văd şi nu mă aud câte o săptămână cu asta mică. La finalul ei aflăm cu stupoare că am acţionat sau am împărţit aceleaşi stări. Fără să ştim, fără intenţie. Doar de acolo, de la Dumnezeu, din adâncuri de inimă geamănă, venite parcă să ne unească şi mai tare. Şi de ce nu?  Rugăciunea mamei, din tinereţea ei, a fost mereu asta:‘’Dă-mi, Doamne, doi copii care să se iubească şi să se înţeleagă!”
Poate nu ne-am înţeles tot timpul, dar un lucru e sigur:
                                       Te iubesc, CONOFETI COCOTO! Te iubesc, sora mea!.
  • Astăzi cuvintele duzinei din clubul celor 12 cuvinte, care sunt următoarele ”mare, vapor, iubire, par, netulburat, infinit, om, suflet, copil, adancuri, carbune, cer”, le-am folosit într-un articol aniversar, dedicat surorii mele. La mulţi ani, omul meu drag, sora cea mai bună de pe pământ. Să fii binecuvântată cu tot ce e mai bun şi visul tau cel mai mare sa devină realitate. În tabelul găzduit de Eddie  veţi găsi şi alţi participanţi la acest ”joc”.