Jocul de-a versul, cu o neraidă

Dimineață, Aida Neraida, o fată a cuvintelor, pe care am găsit-o pe fb,  a scris niște versuri sub formă de ghicitoare și a promis, persoanei care va ghici, o poezie după o temă și cu ajutorul unor  cuvintele pe care le va alege „norocosul”
Eu am fost norocoasa și am găsit răspunsul: ȘTRENGĂRIȚĂ!

Tema aleasa pentru poezie a fost, cum altfel decât – „înșiră-te mărgăritare”.
Cuvintele: nuiele, mărgăritare, poveste, alune, bătătură, neștiut, neșoptit, albastru, inorog, măiastru, bunicie (cuvânt inventat de cineva drag) temelie, bolovan, coș, zăpadă, argint, eter, retro, lampă, foc.

                                                 Înșiră-te mărgăritare

de Aida Neraida

A fost odata,
ca in orice poveste,
o fata.
De fapt stai, ca n-a fost niciodata
si nici nu este.
Zic de poveste, nu de fata,
caci crosetam o realitate ingamfata.
Intr-o banala zi de joi,
cu un cos vechi din nuiele si genunchii moi,
Ea o pornise prin padure,
dupa fluturi si alune.
Nici n-a observat cand seara a cazut ca un noian,
ea framanta margaritare, cu sufletul pe-un bolovan.
In intuneric si-n albastru
fad si chiar deloc maiastru,
fata se facu mai mica
si chiar tremura de frica.
Inchise ochii si-si dori
ca pana-n miez de zori de zi,
pe nestiut si nesoptit
s-ajunga de unde a venit.
Si dintr-o data dintr-o zare
un inorog iesi in cale,
cu fire de argint pe piele
si zapada pe inele.
Inchise ochii si se simti ca intr-o carcasa,
ce apoi se transforma in casa,
cu temelie de argint
si urme fine de alint.
Pe masa mare de langa foc,
o lampa mare si un ghioc
asteptau ca un scutier
calatoria spre eter.
Cand mai privi in incapere,
zari cazut in somn adanc
printul zdrobit, fara putere
ce zumzaia precum un prunc.
Atunci ea si-a venit in fire,
A scos balsamul de trezire
A inhalat si si-a dorit
sa se ascunda de adormit.
Caci, eu v-am spus ca nu-i poveste
nu-i retro si nici englezeste.
E o scornire ca sa stiti
cum fug fetele de-adormiti.
Si e mai bine in batatura
decat c-un print de umplutura.

RĂSPUNSUL MEU pentru Aida a fost acesta, tot cu cele 20 de cuvinte, alese.

Poveste pentru o neraidă

Pe o zăpadă mare, cu albastru pe la tâmple,
Prin nopți de alabastru și umblet neștiut,
Știam că o poveste, cumva, o să se-ntâmple
Cu neraide, foc, și-un inorog plăpând.
Să-nșiri mărgăritare, e simplu pentru mine
Când neșoptit mi-e gândul și inima vorbește
Cu argint la temelie. Coboară către tine
Pe aripi de nuiele și strigă în eter: Uită-te aici, privește!”
Am un poem cam proaspăt și este de la mine,
Cu-alune, lampă stinsă și cu un vis măiastru!
Ți-l duc în bătătură, dar parcă nu îmi vine
Să nu-l păstrez, că-i retro, și-mi pare cam sihastru,
Și simt că sunt Scufița ce poartă-n coș cuvinte
Călduțe și plăpânde cu dor de bunicie,
Un bolovan cu vorbe, poate de luat aminte
Să-ți fie dragi mereu, așa cum îmi sunt mie!

Două moduri diferite, într-o singură direcție, bucuria cuvintelor! Mulțumesc, Aida. Mi-ai salvat ziua!

Înșiră-te mărgăritare pe coala albă a vieții

Plouă. Ploaie dragă mie, care mai spală asfaltul şi duce praful pădurii la vale. Nu știu cum sunteți voi, dar eu  la ploaie devin copil,  mă bucur de liniştea casei, de faptul că totul doarme şi mă miră, dar mă zdruncină cumva, liniştea asta. E atât de firească şi ştiută, încât îi cunosc fiece notă, fiece sunet. E armonia literelor coborâte din cărţi pentru o horă a bucuriei. Bucurie că, în aceste simfonii, tu nu poţi sparge cu nimic pacea instaurată pe drept şi prin victorie, pace cu miros de mâl şi iarbă udă. Normal că strângi la piept o carte sau  prinzi între degete literele tastaturii. Normal.

Mă scutur de toate şi-mi amintesc, apropo de taste,  momentul în care cineva mi-a sugerat să îmi adun scrierile într-un loc sigur. O colegă de liceu, cu spirit, educaţie şi viziune, m-a încurajat să-mi adun gândurile şi să scriu într-o formă  organizată, care mi-era străină şi de neînţeles. Îmi spunea cam aşa: ”Adriana, în acel loc poţi scrie ce vrei: despre mama ta, familie, copilărie, gânduri, stări, orice. Şi, dacă nu vrei să-l faci public, scrii acolo ca într-un jurnal, dar nu-ţi mai pierzi cuvintele pe foi volante şi pe pagini virtuale efemere, care nu sunt altceva decât  reţele de socializare.”

Mi-a luat ceva timp. Mai întâi mi-am făcut un locușor tainic  pe care l-am denumit ”cutia mea cu chibrituri”. Mă fascina efemerul şi scânteia ce o purta ideea asta.  Dar l-am abandonat pentru altă denumire. Mi-a fost teamă, brusc,  că fondul sonor va părea acelaşi și voi plictisi, că forma care mă defineşte ar fi prea banală și simplă. Apoi m-am așezat să trezesc întâmplări adormite, pitite sub colb de trecere, sub aripi obosite. Și din trezirea aceea bruscă au apărut mărgăritarele mele, cutia mea cu povești, pe care uneori se mai așează praful.

Mi-am zis doar să le păstrez pentru mai târziu, dar  cum perseverența doboară și prostia, am reușit, prin articole repetate, să se afle, cumva, că mă chinuie talentul. Bine, am avut și ajutoare de nădejde despre care am tot vorbit, dar eu tot culegător de cuvinte mă simt  cu o casă a mea pentru povești. Poate veți observa ca încerc a nu folosi cuvântul ce definește această casă. Prefer să-i spun mărgăritar și cam atât. Eu? Cum spuneam deunăzi,  sunt povestitoarea.

M-am topit în cuvinte, m-am prelins ca ploaia mea divină, ca o rugăciune netrimisă, nespusă, adunată în inimă. Nu mă iubesc toți oamenii, nici eu pe toți și știu că-mi vor strivi vorbele sub priviri amare, uneori. Dar nu-mi pasă. Îmi trăiesc „azi-ul”căci vreau să văd, să simt, să obosesc chiar, să-mi placă sau nu, să plac sau nu, să adulmec, să cred, să prind aripi de frumos.

Mi-am dat seama, în același timp, că pe mine mă definește prezentul. Azi, acum, clipa, momentul, secunda, ora, minutul, oprirea strâmtă a timpului ce o privești fix în ochi fără să clipești.

Acum. Mâine, nu ştiu. Mâine e mâine. Frunză în vânt, clipă sperată, vis şi posibilitate. Azi mă adoarme, mă trezeşte, mă ceartă, mă scutură, mă răsfaţă, mă iubeşte, mă plimbă. Mă alintă cu ploaie dulce şi cafea cu moț de frișcă. Azi mi-e prieten şi mi-e gând bun, azi îmi e a fi drag, îmi e a fi bine şi mi-e călăuzitor de drum. Azi sunt  înşiră-te mărgăritare pe tastatura de mâine.

 

Album de vorbe

Când mi-am făcut blog nu am luat în calcul și faptul că pentru socializare îmi era suficient fb-ul, nu m-am gandit ca va veni o vreme când cutia mea de adapostit povești se va prăfui de netrecere. La inceput, am scris cu inima, zilnic, orice prostioară și gând trecător l-am urcat la rang de întâmplare povestibilă, fără să mă gândesc că poate mulți dintre cei ce citesc, sau mă urmăresc trecător, zâmbesc cu îngăduință la inepțiile mele. Ei bine, treaba lor. N-am înțeles încă unde mi-a dispărut entuziasmul, dar am înțeles că sunt perfect normale aceste schimbări de ritm și priorități și că viața e făcută și din alte lucruri decât cele scrise, că acest răgaz, ce mi l-am acordat pentru realul meu cel de toate zilele, e binevenit.

Multe s-au întâmplat anul acesta și eu nu am consemnat nimic pe blog. Mă uit cu tristețe și văd scrieri vechi aduse în față din acele vremuri în care mă citeau vreo câțiva și puțini lăsau un semn. Acum primesc semne, dar eu mă comport ca o infractoare: vin, reașez articolul și fug. N-am răspuns comentariilor voastre și asta mă intristează puțin, pentru că nu uit cât de tare îmi doream să îmi spună și mie lumea vreo două vorbe. Bine, dacă ar fi asta singura problemă, dar nu prea e. Stiu ca n-am intrat pe blogurile voastre de cam multișor. Mi se mai intampla sa intru pe cate unul, cum am făcut acum ceva timp cu cel al Adelinei, de l-am citit de prin primăvară până în ziua cu pricina, pe repede .. înainte. Acum am restanțe din nou, semn că nu am învățat nimic. Și ar tot fi. Și totuși, fix ca într-un album cu poze,- unul din acela de spun eu că viața este fix cea care nu se vede în fotografii, căci prea stăm zâmbitori în ele consemnând bucuriile vieții, pentru că rar omul și-ar imortaliza tristețea, doar ar fi ultimul lucru pe care ar vrea sa si-l aducă aminte, nu?-așa mi-am regăsit și eu unele postări, răsfoind ca într-un catastif uitat de vreme și vremuri.

Poate nu am scris eu despre bucuria de a-mi fi apărut și mie trei poezioare amărâte într-o revistă-carte, editată la Iasi, sau despre articolul „UE și viața la țară” în Cuvântul liber, tot în primăvara acestui an; n-am consemnat mai nimic din Acțiunea Doboi, ce s-a întâmplat de Florii și unde mi s-a demonstrat că viața poate fi și altceva decât trecere egoistă și individuală, așa cum am făcut eu uneori, și că oameni, precum soțul meu și camarazii lui, dar și români obișnuiți care simt iubirea de neam și țară altfel și cu nuanțe diferite decat stiam eu ca e permis, pot face lucruri împreună despre care eu nici nu aș cuteza să le rostesc, și în a căror izbândă nu aș fi crezut, dacă nu as fi văzut cu ochii mei. Nu am scris despre întâlnirile memorabile pe care le-am avut din primăvara acestui an și până acum, despre cum am călcat eu în sate de poveste din Harghita și Covasna, lângă soțul meu care își pusese în minte și suflet că ar fi nevoie de semne de solidaritate și recunoștință națională, și cum vorbele par pompoase, el a recurs, cu aceiasi oameni inimoși la alte însemne, palpabile, simple, ce vorbesc singure despre crezul lor. Asa au dus acolo, elevilor premianți, in vreo 10 sate, tricolorul românesc, cartea de poezii a lui Mihai Eminescu și rugăciunea ortodoxa.

Ceea ce am văzut eu acolo, lacrimile din ochii oamenilor, cântecele cu voci puternice de copii ce te infiorau de emoții neștiute în biserici curate, primenite cu flori și steaguri, costume populare purtate cu drag și atingeri intre oameni ce nu-și mai puteau ține bucuria doar pentru sine și se întrebau mirați cum de s-a gandit cineva și la ei, toate imi par de nepovestit. La Mânăstirea Valea Mare, datorită aceleiași actiuni, „ Acțiunea Români pentru Români”, pe catarg flutură un steag nou, dăruit cu iubire și pentru iubire. Am stat în umbra acestor lucruri, am adunat impresii și fericiri de o clipă, am cules stări noi, necunoscute mie, dar am tăcut pentru că nu aș ști sa le dau importanța care merită pe un blog mic, fără valoare, ci doar asa cum spuneam, ca semn de trecere pentru a nu uita.

Si mă intorc la ideea consemnărilor pe blog, asa ca intr-un album de poze, album de vorbe, cum îi spun eu cu drag. Sâmbătă mai mi-a murit un pisic. Am pierdut destui, numărând mâțele din viața mea, dar mă ferise Dumnezeu de participare directa, de contabilizare a minutelor rămase dintr-o viață frumoasă de pisic deosebit. Am trăit-o și pe asta, acesta din urmă nevrând să-și dea suflețelul fără atingerea mea și fără să mă știe alături. Mihai era plecat și am trăit greu momentul, am urlat precum lupii, de neputință, și am reușit să m-adun miraculos. Am intrat, puțin mai târziu pe fb și blog, am privit pozele cu el, cand era falnic și splendid, lipsit de griji, nu ca o umbră, așa cum mi-a fost dat să-l văd în ultimele lui clipe, și am recitit articolele mele stangace, de inceput, unde autistul meu de motan mă ajuta sa mă joc cu cuvintele, sa le torc și sa le strang in povesti care acum incep cu „a fost odată”

Poate și de asta voi gasi o solutie, poate voi scrie pe un blog privat, lucruri ce imi vor aduce aminte de trecerile noastre, de bucurii, tristeti, rătăciri, fără a fi pângărite, uneori, de priviri ostile. Știu asta, caci uneori am aceasta privire cand citesc lucruri, la intamplare, in on line si ma simt depasita de situatii, cand anumite cuvinte nu imi aduc nici bucurie, nici emotie, nici măcar revoltă. Imi aduc doar sentimentul pierderii de timp, iar cu acela ma descurc fantastic de bine, cu pierderea de timp, adicătelea. Asa ca bocceluta mea albă cu mărgăritare, de trubadur și ratacitor prin cuvinte ce se vor spuse …… pare a se desface. Sper să mă și țină.  N-am scris decât o parte din tot ce mi-a dat Dumnezeu in dar anul acesta.

În casa mea aniversările curg, am făcut 10 ani, de cand iubirea mea poartă nume, pe 27 iulie s-au făcut 9 ani de cand ne-am cununat civil, asa intr-o zi de joi, cuminte și fireasca, domoală ca pentru doi oameni maturi ce se pierdusera pe sine, dar se regăsisera miraculos într-un „împreună” covârșitor. Vacanțe nu am, dar mă bucur de sfârșituri de săptămână mai lungi, in care parca adunăm tot ce am face zile în șir. Nu pot sta departe de cățeii mei, prea mult și asta mă sperie puțin. Prea am devenit dependentă. Nu pot sta liniștită dacă Lupu-Băiatu nu își are canapeaua lui, pe care, de două zile, stă trist și gânditor. Avea o obsesie pentru Silver, il păzea non stop și il ținea in priza. A fost primul care a știut ca motănelul satinat nu mai e. Mi-a lins lacrimile și a picat în muțenie. Nu a mâncat, nu s-a plimbat, nu s-a jucat. A jelit in felul lui și asta m-a înduioșat teribil de tare.

Vara nu e anotimpul meu preferat, e drept ca nu mă omor nici după zapezi mari, dar ma impac greu cu oamenii ce sunt în vacanță, cu aer călător și de invidiat, iar eu în continuă activitate, mă impac greu cu amorțeala asta ce o dă căldura insuportabilă și cu aburii fierbinți ce par a ieși din orice, mă împac greu cu miresmele bunătăților de vară ce nu țin cont că aș putea fi la dietă permanentă dacă nu m-ar ispiti atât.

Și totuși, am spart din nou gheața cuvintelor și mă simt ca și când aș putea scrie la nesfârșit despre orice nimic plictisitor. Se și vede, nu? Poate vă povestesc curând cum am refăcut traseul de la 7 Scări, sau cum Șirnea și Șinca veche mi s-a părut a fi în acelasi loc. Confuzie ce a scos o excursie pe cinste.

Și pentru că și din duzina de cuvinte am lipsit prea mult, iar clubul celor 12 cuvinte l-am abandonat pentru o vreme, nu-mi uit primele iubiri și așez acest articol în tabelul găzduit de Eddie, căruia îi cer scuze pentru rătăcire. Cuvintele vedetă sunt următoarele: „umbra, calator, ragaz, intrebau, sperie, urmaresc, alba, fierbinti, satinat, repede, catastif, covarsitor.”

      

Fata vorbelor cu praf

9c889-avatar

 

Aşa îmi scria psi, anul trecut, iar Sonia îmi dăruise avatarul de care tare m-am bucurat atunci şi mă bucur şi acum, chiar dacă ”dama de caro” este trecută la tăcere mulţumindu-mă cu mărgăritarele de aici. A mai trecut un an şi o clipă am vrut a lăsa nesemnalat momentul pe blog pentru că prea am tratat acest loc, exact cum l-am gândit în prima clipă, ca o cutie de adăpostit vorbe, pe care sa se depună praful pană când o voi redeschide. Îmi cunoşteam oarecum instabilitatea, neimplicarea totală într-o lume în care ştiam că trebuie hrănită constant pentru a însemna ceva. Am realizat repede că nu am nici timp şi nici putere sa ma pierd printre cuvinte mereu şi, deşi mă mint frumos, ştiu, însă, că atunci când mă simt dezrădăcinată revin în virtual şi caut tocmai cuvintele voastre, care mă adună şi mă întregesc, găsind adesea similitudini şi stări ce parcă coboară din mine.

De Anul Nou am pierdut un prieten ce avea tocmai vârsta mea lăsând multă durere în urmă,  o altă amică îmi spune, de cate ori îi trimit urări de sănătate, că ea nu are nimic de sărbătorit pentru că nu vrea să-şi sărbătorească trecerea tinereţii; mă uit în jur şi văd semne fragile ce parcă îmi spun totuşi: ”Bucură-te! Ai privilegiul ăsta! Poţi să te bucuri de soare, de-un zâmbet, de un chip drag, de o reuşită, de o lăbuţă de căţel. Ce dacă nu ai pe răboj trecute semne strălucitoare şi obiective îndeplinite? Câţi au? Şi de ce trebuie sa contabilizăm asta? Poate tocmai împăcarea cu sine şi bucuriile simple se pot aniversa mai uşor!”

Ieri am avut casa plină de prieteni, am împărţit bomboane cu emoţii şi am adormit aproape imediat după ce au plecat ei, toropită şi de bucuria din suflet, şi de gerul de afară, dar şi de emoţia unei zile pe care o simt a fi aşa cum sunt eu acum: discretă şi simplă. Nu am nevoie de artificii, de efuziune de sentimente, nu mă văd decât mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt, ce am fost şi voi fi, cu toate bunele şi relele din mine. Îi mulţumesc că îmi permite să fiu, să mă iubesc, să mă cert, să mă împac cu mine şi să pot fi un om mai bun pentru puţinii din jurul meu. La fel vă mulţumesc şi vouă cei ce  faceţi ca lumea cuvintelor mele, acest înşiră-te mărgăritare, să nu se acopere de praf, fie el din cel stelar.