Fănela, marea și muntele

Multă vreme am locuit într-un cartier mărginaș. E o minune de loc, lăsat pe pământ de Dumnezeu pentru a fi iubit de cei ai lui și neînțeles de alții, care preferau să bată cu piciorul centrul Brașovului, fără să străbată drumuri  lungi până acolo. Mereu, însă, am avut mijloace de transport care să ne ducă în ce colț voiam noi. Dimineața, la 6.30, când ne buluceam cu toții spre locuri de muncă, școli sau pe unde credea fiecare, era, cu adevărat, o provocare. Uneori, te înghesuiai, atât de rău, în autobuzul cu pricina, încât simțeai cum ți se tuflea chifteaua din sendviș, de nu mai catadicseai să-l iei cu tine și altădată, deși, în zilele cu penumbre în buzunar, era tare necesar. Părul meu se afla, mai mereu, împărțit și pe alte scăfârlii din jur, încât, cu greu, îl adunam la domiciliu, dându-i arest forțat într-o coadă pe care o uram. Nici acum nu-mi port părul strâns și mă întreb dacă o voi face vreodată, căci iau și eu lecții de fashion forțat, din jur, și aflu că, după 50 de ani, nu mai e potrivită „pleata”, vezi Doamne. Dar până la 50 mai avem, și prefer  să vorbim doar de ceea ce e sau a fost. Las, însă, dovada unei doamne faine care mi-a demonstrat „live” că se poate și cu părul lung, oricând.

eu33

 Călătoriile astea zilnice au fost dătătoare de povești la minut, de foiletoane, telenovele sau întâmplări cu final neprevăzut. Pentru că naveta mea nu însemna doar drumul din cartierul Noua-Livada Poștei, ci, de acolo, luam alt autobuz până spre marginea orașului, către Bartolomeu, și, apoi, cu mila lui Dumnezeu, ajungeam la 15 km de Brașov, în Codlea. Am încercat tot ce era de încercat, în materie de deplasare, dar despre asta am mai vorbit aici.

harta

Acum vreau să povestesc despre Fănela. Când mi s-a prezentat  nu am auzit decât cuvântul Nela și, cum poate fi un derivat uzual al numelui său, din Nela-n sus, Nela-n jos, nu am scos-o. Până când, într-o zi, pe când doream să ajungem la gară și poposisem, amândouă, pe o bancă, în așteptare de „35”, mușcând, fiecare, dintr-o jumătate de măr, împărțită frățeste,  o aud:

-Știi, prefer să-mi spună toți Fănela. Eu sunt copil din flori, doar că nu-s așa cum crede lumea, că sunt nevrută și neiubită, ci sunt copil făcut cu dragoste. Pe vremea când ai mei m-au conceput, se iubeau pe ascuns, doar că tata era căsătorit, la Constanța, cu o grecoaică iar eu m-am născut în ilegalitate, ca să zic așa. Pe tata îl chema Fane. Ștefan, de fapt, dar Fane îi ziceau toți, inclusiv mama. E de înțeles de ce a ales să mă numesc așa. Niciodată nu mi-a spus altfel și nu a lăsat pe nimeni să mă strige cu vreun diminutiv. Era tributul ei la tot efortul făcut de tata pentru a fi cu ea.

Fănela avea vreo 26 de ani, eu vreo 23, pe atunci. Știam cam ce e cu iubirea, dar învățasem greu, cu aventuri triste ca inima nefericirii pe care o desenam în minte, adeseori. Nu aveam deschidere romantică și nici nu suspinam după vreun Richard Gere în Frumușica. Eu adunam flori de gheață și le topeam la fiecare final de relație. Fănelei, însă, îi sclipeau ochii când vorbea de ai săi părinți.

Îmi potriveam ceasul și ieșirile din casă în așa fel încât sa o prind  la o altă destainuire pe care o făcea de parcă descânta timpul și amintirile dragilor ei.  Aflasem că taică-său era inginer, că fusese detașat la Feldioara, la uraniu, că acolo s-a cunoscut cu maică-sa, care lucra la o cârciumă, din drumul acela de pripas și că îl ghicea și când n-avea bani de o zeamă sau  când rămânea fără cămașă curată. Au devenit prieteni buni, mai întâi,  povestindu-i de grecoaica lui care avea gând de plecări definitive spre insule albe cu nume șoptit de vânturi. Dar el nu era  atras, câtuși de puțin, de idee. Crescuseră împreună și așa s-au trezit căsătoriți, din obișnuințe greu de înțeles pentru Geta, fata care nu știa nici cum arată marea, darămite insule, vânturi și povești cu portocali.

Fane locuia la un cămin de nefamiliști, aici în cartierul de unde porneam, dimineața, în căutare de soartă și povești. Geta avea o cămăruță, în chirie, la o bătrână pe care o îngrijea și care avea să-i lase casa, la un moment dat. Îi unea cartierul și…naveta. Mă distra coincidența asta stranie, căci știam ce înseamnă apropierile de oameni, în lungi legănări ale mașinilor și ale gândurilor-întâmplări.

noua

Când Fane se reîntoarse la Constanța, Geta descoperi că e gravidă. Inginerul fusese repartizat la canal. Muncă grea istovitoare, o fugă în realități greu de spus în cuvinte, într-un loc în care nefericirile oamenilor au lăsat tribut greu, construcției. Erau toți niște Ane ale unui Manole pentru care canalul Dunăre-Marea Neagră era un proiect în care nu conta sacrificiul oamenilor. Tot ce a urmat a fost un coșmar pentru Geta, care era pe cale să piardă tot: și loc de muncă, și cămăruța cu chirie, și sprijinul puținelor rude care nu întelegeau de ce plecase  de acasă dacă sfârșea ca în orice deznodământ de femeie credulă. Poveste simplă, ca a multor alte femei, dar Fănela o spunea, mereu, adăugând, de fiecare dată, câte o aromă nouă de sfințenie, de busuioc verde, peste ceva care nu avea nimic senzațional, credeam eu.

Aveam să aflu că femeia își luase fata născută de 6 luni și plecase în căutare de om al mării. Când ajunsese la Constanța, se duse glonț să vadă și ea apa aia de îi luase bărbatul cu totul, nelăsându-l muntelui. O prezentă mării pe Fănela și cu datele pe care le avea pe o bucată de hârtie îngălbenită își căută iubirea pierdută. Nu aștepta nimic, nu voia sa îi strice casa omului. Dorea să îi spună că are o fată și apoi Dumnezeu cu mila. La casa cu viță de vie boltită, care mirosea ca satul ei din Bărăgan, văzu o statuie albă, ușor nepotrivită locului. Se așeză pe banca  din fața ei și așteptă. Copila parcă era o păpușă – nu plângea, nu scâncea. Nimic. Îi scâncea ei sufletul și îi exploda inima în bătăi sacadate care nu o ajutau, deloc, să-și vină în fire.

Bun! Ajunsese până acolo. Și acum? Cum să intre și să spună: „Tu esti sotia bărbatului meu?” Și al ei bărbat, auzi exprimare! Pfui, total aiurea. Dacă ar fi fost  al ei o mai căuta; așa știa că fusese doar mantie de vreme rea unui trubadur. Totuși, cam târziu pentru astfel de gânduri. Poarta se deschise, însă, și cel care ieșea era Fane. Palid, străveziu, albit puțin. O privi pe Geta, iar in ochii lui nu era mirare, ci așteptare. Le mângâie pe amândouă, fără cuvinte și fără întrebări. Le deschise poarta și acela a fost momentul când Fănela și-a primit numele din nou. Oficial.

Au urmat multe povesti, între două autobuze; unele mărunte, altele mari, despre treceri de viață plină de surprize. Locuia  cu părinții, în casuța lăsata de bătrână, în cartierul vieții mele de om umblător prin visele altora. Marea îi era Fănelei a doua casă, dar cu treceri ca orice turist, nu cu inima unei cunoașteri. Muntele îi adunase iubirile pe piscuri înalte  unde trăia minunea dumnezeiască a unei familii pe care o primise greu, doar prin curajul unei femei de a-și prezenta fata dragostei sale pribege.

Uneori, când poposesc pe băncuța din Livada Poștei, mă uit, instinctiv, după oamenii mei de poveste. Mi-au lăsat semne și întâmplări  cu iz de altădată.

livada-postei

Baba mea este…

cea'[

 

Baba mea e azi, pe 9
Si afară stă să plouă,
Pare ceață și-i cam rece,
Dar eu tot mai sper că trece;
Caci mă uit in depărtare,
Parcă văd sclipiri de soare,
Cum adică, mi se pare?
Trebuie sa fiu posacă,
Așteptând cumva să treacă
Gândul bun spre ăla rau?
Nu, ferească Dumnezeu!
Dacă baba e ca mine,
Un pic rece, mai spre sine,
Inteleg, că n-am ce face,
Dar sa știu că anul tace
Si că n-o să fie tot
Ca n-am baba pe un opt
Martie strălucitor,
Cand e toiul florilor,
Mă revolt și chiar îmi pasă,
Caci vreau an ca de mătasă,
Vreau să fiu și eu om-floare,
Să am an de sărbătoare,
Și să nu imi spună „baba”
Cum imi va mie soarta!
Ei, am gând de primăveri,
Să-nflorească totul…ieri,
Muntele să nu mai doarmă,
Să văd flori de măr pe coamă.

Cu acest text, particip la provocarea de luni, din cadrul clubului celor 12 cuvinte. In tabel, la Eddie, găsiți babe mai frumoase, caci tema este „Baba mea este…”

De unde vii?

De unde vin?

De aici, de aproape, de pe versantul unui deal ce inmugurește destul de incet, strivit de o  umbra seacă și de umezeala complice cu un anotimp care vrea să mai zăbovească, nefiind pregătit pentru primenire. Pe gardul vecinei, un pisic gri, tărcat, cu o coadă tăiată, și o mocuță de cerșetor ambulant, freamătă a revedere primăvăratică. Aleargă in intampinarea mea, dar fuge înainte de a-l putea prinde. Mă miaună a bună dimineața și mă abandonează pentru vecinul grizonat. Doar că vecinul e ocupat cu un scaun de bebe pe care încearca sa-l introducă cu grijă in masina. Ma ridic pe vârfuri, curioasă fiind de copilul pasager. Doar ca nu e nimeni. E gol, iar el, incruntat, preocupat, bodogăne de zor, ca și când ar avea de reproșat aerului că îl încurcă. Din casă, coboară fiica sa, cu cei doi nepoți. E diferență mică între cei doi băieți, dar unul știe, deja, ca deranjand cu țipetele lui lumea din jur, e posibil sa capete ce vrea. Degeaba. Femeia nu pare impresionata. Iși asază pruncii pe bancheta din spate, ea asezandu-se intre ei. Amândoi sunt cocoțați în lojelele lor de bal, pregătiți de drum. Sunt uimită de calmul femeii, semn că e obișnuită cu astfel de scene desprinse din benzi cu eroi de basm.

Nu vă mirați, orice mamă, care reușește sa stapânească un copil de doi ani și ceva și unul care da semne ca ar pricepe și el cum e treaba cu drepturile unui bebelus la atentie si dezmierdare, pentru mine, va fi erou palpabil. Imi face semn discret cu mana și ne zambim a intelegere și admiratie reciproca.

Poteca se ingustează. Ma uit la blocul ce se ridică precum voinicul din poveste. Avem noroc, dacă asta se poate numi noroc. Are distanta suficienta cat sa nu ne umbrească cu totul, și nici prea inalt nu va fi. Spre noi au facut niște geamuri inguste in lățime dar destul de înalte. Sunt ca niște fante potrivite perfect constructiei. Pare a fi geamul de la baie și răsuflăm ușurați că nu vom fi tentați, reciproc, sa ne zgâim unii la alții. Orașul se cască la picioarele mele de parcă mi s-ar inchina. Nu e corect. Invers ar fi mai potrivit, asa ca ma urc pe deal sa-l privesc fix in ochi. Greu. Mereu port cu mine feeria primei dăți care mă stăpânește și imi dă senzația că am rămas pironită în timp, copleșită de dantelării arhitectonice. Dacă n-ar fi blocul de alături, chiar aș crede că aici nu se schimba nimic. Ma mint insa ca asa e. Privesc inainte doar, si mă asigur ca fiecare varf de acoperis e acolo, ca fiecare gard stiut are aceeasi culoare ca ieri.

casa noastra

Mi-e dor de mânecuța maicii domnului de pe casa lui Tanti Ana; acum s-ar fi fudulit nițel planta, s-ar fi cocoșat sub frunze noi, dar s-ar fi umflat, mai apoi, de bucuria reinnoirii. Nu mai e de ceva timp, sigur infloreste in rai la tanti Ana. Nea Ion, pribeagul pietrelor, trece grăbit înspre oraș. Din pădure, curg la vale lemne putrezite. Le culege un nene bătrân, căruia îi alunecă bocancii pe mâlul dintre copaci, incat nu reușește sa-și tina echilibru. Nu-mi dau seama unde le duce, pare că ține drumul spre peștera a doua. Cățeii mei parcă au înnebunit văzându-l. O adolescentă cu priviri temătoare trece cu greu de blocul cu muncitori. Nu, nu o fluiera nimeni, o latra doar cateii  din curtea de jos. Ușor, neînsemnat. Mai mult îi atragem atenția și priveste spre deal de unde mi-aude vocea potolindu-i pe Bobiță și Zara care tot au treabă cu omul lemnelor. Se impiedica și se trage spre gardul de plasa, privind cu groaza padurea ce i se iveste, brusc, după casa noastra. Nu se astepta la salbaticia aia stranie. Stiu, nu m-am asteptat nici eu, acum multi ani, cand am inceput sa ma prind ca aici vom locui pentru o vreme. O simt cum se linișteste, desi nu o vad decat din spate, cand da cu ochii de alte case. Pozitia spatelu o da de gol, e ca si cand s-ar relaxa brusc, trimițăndu-și umerii spre inapoi. 1, 2, 3…acum va tresări. Cainele vecinilor, de singurătate, strigă cu furie la fiecare trecator. Noroc ca tine putin gustul lui de scandal.

bobil

Imi spun in gand ca e timp de curățire, de tăiat de crengi, de plantat ce a dat sa moara, de pus vita aia de vie spre gard. Ar putea creste boltit. Ehehe, vise. Eu nu am vise. Refuz sa le am. Eu am intamplari și dorințe puse intr-o stea. Daca se implinesc mă bucur, dacă nu se implinesc uit ca mi le-am pus. Nu dau vina pe nimeni, nici măcar pe neșansă. Strigătul unei păsări mă trezește din plictiseala asta de calitate. Stiu sunt nedreapta, dar măcar vorbesc frumos despre timpul meu liber. Tot vreau obloane și mai vreau să invaț sa pictez flori pe stalpii de lemn ai casei. Am încercat, ies mâzgăleli. Am două mâini stangi in orice trebuie puțină îndemânare.

Miroase a brad, a rășină, a pământ ud, a timp de primăvara, a melci, a stanca ce asteapta seductie noua, chiar  dacă e încremenită intr-o bravadă tristă,  posedata de un muschi verde și apăsător, și parcă simte parfum de izbândă, de viață nouă, de soare vindecător.

Brașovul se schimbă, în preziceri abandonate pentru concretul broderiilor de mâine, broderii de primăvară, păstrându-și, totuși, armura de cavaler tăcut, care știe că noul e vechiul de mâine, ca el doar se află în cercul fermecat cu deja vu-uri  care strigă a uimire.

De unde vin?

De pe un deal cu melci. Același de ieri, acelasi de mâine…

Povestea asta v-o spun mereu, nu-i asa? Doar ca …pare nouă. Ah, și incă ceva, se intampla des sa vedeti asa ceva la noi in curte. Nu vă mirati, am un om alături care inalta zmee tricolore, uneori. I se pare ca e prea singur cel pe care-l avem…pavăză.

noix

Stanca, dealul, Zara-lupoaica, tricolor

Vuiete de stânci dezgolite

Poate că mi-au fugit cu adevărat cuvintele în vise cuminţi ce stau treze o noapte întreagă doar, doar s-or aşterne în poveşti, dimineaţa. Nu-i chip. Toate se sting în raze  timide de soare  sau se topesc sub picuri de ploaie ce nu vor să plece din anotimpul meu. Mă uit des la fereastra în care acum tremură nişte flori mici de corcoduş. Aş face orice să menţin imaginea asta cât mai mult şi să nu se scuture curând, în vibratul lor firesc, la ce vânt le zbuciumă existenţa şi aşa efemeră. Efemer. Greu cuvânt şi de evitat, mai ales în ultima vreme când simt cum timpul se scurge prea repede şi prea în nu ştiu ce groapă comună, de nu mai iese nimic special de acolo.

Şi totuşi o frântură de vis s-a aşezat cuminte în mintea mea, tulburându-mi totodată şi inima. Se făcea că Tanti Ana trăia şi venise cu vestitul ei băţ de alun să bată în gardul meu:

-Vecină, vecină, vino odată, nu te fă că n-auzi?

-Ce ai tanti Ană, ce faci aşa gălăgie? – am spus eu pe jumătate adormită;

-Vecină, vino repede că nu-mi găsesc băncuţa şi nici viţa de vie! Nu mai e nimic aici!

 

Încercam să respir adânc. Mi-aminteam, cumva,  că tanti Ana murise în 2013, n-avea cum să fie aici, acum, la gardul meu. Femeia gârbovită, al cărui timp se oprise la 92 de ani, îmi striga disperată că nu-şi găseşte băncuţa.

 

-Dar, tanti Ană, de unde vii?

-Cum de unde, vecină, din casă, normal! Cum de unde? Am vrut să iau o gură de aer, dar nu mai găsesc nimica! Şi ce ti-ai baricadat aşa gardurile, credeai că vin să te fur?

-Nu tu, tanti Ană!- îmi zic în gând tot nedumerită;

-Nu tu, alţii, că părem a sta la capăt de lume!

-Apăi, vecinu-i acasă?, spuse ea îngrijorată. Nu mă avusese niciodată la inimă, dar pe Mihai îl iubise mult. Şi el pe ea.

-Poate ştie el ce-s cu bolovanii ăştia în curtea mea! Să-i spui neapărat de problema asta!

Nu trec două secunde ca o aud pe săraca băbuţă strigând:

-Auoleu, vecină, nici casa nu-i! Ai avut dreptate! Sunt doar bolovani! De ce, Doamne, ai făcut din raiul meu povârniş? Si de ce ai ucis muntele? Eu unde mai vin să-mi strig durerile? Unde mai găsesc amintirile traiului meu? De ce, Doamne, ai lăsat să taie nucii şi merii? Iar liliacul alb şi trandafirul de la poarta unde mi i-ai dus, Doamne?

M-am trezit cu lacrimi în ochi şi sufletul tremurat de durere. Nu ştia tanti Ana că de când picamerul, cel ce semăna cu Sfarmă Piatră, a dărâmat muntele, noi am sângerat puţin câte puţin. Nu ştia că, atunci când vuietul nopţii trece prin locul abandonat, noi auzim plânsetul pietrelor. Nu ştia că, de când dealul rămăsese doar o umbră a locului ce fusese vis curat al unor bătrânei, noi ne simţim mai săraci, mai singuri, mai abandonaţi şi mai stingheri.

Gălăgia din vis era aievea însă. Un tânăr curajos încerca să urce pe coama rămasă pentru a  prinde în obiectivul lui fotografic un crâmpei de Brasov. Nu era chip. Sfarmă Piatră nu lăsase niciun ciot pe care omul s-ar fi putut urca. Bobiţă îl lătra cu înverşunare şi gardul nostru vibra de parcă tanti Ana chiar lovise în el cu băţul ei de alun.

Pentru cine nu ştie, muntele nostru, în ianuarie şi februarie, a fost chinuit şi zdrobit, să facă loc unui ”bloc” nou nouţ. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, dar au stopat lucrările. Au lăsat un haos de nedescris, tot molozul aşa la întâmplare, un wc vechi, deloc dezafectat, focar de infectie, la cât de liber e locul acum, şi pe noi stingheri, de parcă suntem vecini cu o carieră de piatră. Plânge pădurea, lumea îşi face cruce a mirare, mulţi spun că parcă e după bombardament, casa vecinilor o ia la vale, cel puţin gardul şi curtea, pentru că oamenii cu şantierul nu au consolidat malul,  iar noi lăcrimăm după tanti Ana şi casa ei părăsită. Ca şi ea am sperat în oameni care se vor bucura de raiul acela natural şi unic, de poveste, cu ghiocei mari cât pumnul şi Mânecuţa Maicii Domnului ce ne străjuia hotarele. N-au rămas, în schimb, decât pietre ce plâng şi vuiete de stânci dezgolite.

Acest articol l-am scris la îndemnul celor două muze ale mele, Gabriela şi Roxana, şi poveştile lor, inclusiv asta, le puteţi găsi şi pe pagina Gabrielei ”Cafeneaua turcească”. Vă invit cu drag. Apropo, să nu ziceţi că am fotografiat doar dezastrul, v-am lăsat şi o imagine cu oraşul văzut din curtea mea de sus.

deal 1

Casa vecinilor. Le-au luat pur şi simplu…sprijinul de lângă gard, tot ce ţine de coamă…

deal2

baricadaţi nefiresc, dar la adăpost măcar

deal3

Măria Sa wc-ul şi hăul rămas…

deal4

..şi totul pentru această privelişte…