Și stelele pier

Pe strada cu doi arini locuia el. Înalt, falnic, cu o frunte lată, cu părul dat pe spate într-o freză studiată, aparent neglijent, mustăcios, ochios din cale afară, cu ochelarii gen aviator veșnic așezati pe nas, puțin mai jos decât era firesc, cu mersul  apăsat și gesturi largi, ample, elegante, cu cămășile lui albe, impecabile, cu guler tare, înalt, cu butoni, mereu cu butoni, desi rar purta sacou și geaca de piele îi era mult mai potrivită, era o legendă vie a cartierului.

Stația de autobuz era la vreo sută de metri de casa lui, iar noi, așezate strategic, pândeam momentul când va ieși pe poartă. Îi cunoșteam deja programul și, la ora 17 fix, il vedeai închizând poarta cu un calm desăvârșit, își lua repede o alură de pisoi zgribulit și neglijat, iși umezea buzele și pornea în josul străzii, cu mâinile în buzunare, cu umerii ridicați și cu o privire care parcă anula tot ce era în jur. Brusc, tot decorul pentru el devenea invizibil. Ne-a luat mult timp să ne dăm seama de asta, dar altfel nu ne explicam cum nu putea vedea „coincidența” aceea stranie ca de fiecare dată să ne aflăm fix în momentul când el pleca de acasă.

Nu avea mașină, dar vremurile acelea nu se măsurau în averi și proprietăți, iar diferențele le făceam greu. El oricum era actorul perfect care juca in teatrul nostru de după amiază. Avea cu aproximatie vreo treizeci de ani, poate mai puțin, dar obrazul neras și  o oboseală pe care o ghiceai ușor ca fiind instalata de mult prea multă vreme, il maturizau puțin cam tare. Ne urcam în troleibus. Noi in față, el în spate, sprijinindu-se de ultima bară, afișându-și ostentativ aerul ușor preocupat de reporter de provincie. Habar nu aveam cu ce se ocupă, dar ne făcusem tot felul de scenarii și adăugam zilnic pe fișele noastre câte o idee prinsă din zbor. Mai mereu făceam același drum. Urcam împreună, coboram împreună. Noi mergeam împleticindu-ne, printre pavajul cubic, scoțându-ne pe rând tocurile de prin crăpături, ca un cârd de gâsculițe gălăgioase și amețite de povești adolescentine. Râsetele noastre sunau ca o furtună, dar era mai degrabă într-un pahar, căci el nu părea să ne audă. Eram mici. Multe și mici.

Ajunși în centru, ne chinuiam sufletele văzând că era așteptat mai mereu de o fată. Ca un făcut, rar se întâmpla să fie aceeași, dar mai mereu ziceai că sunt balerinele din barul de noapte de la Aro Palace, locul de lux viciat al orașului. Poate că și erau, nu aveam de unde ști la vremea aceea. Uneori ne țineam după ei, dar ne întorceam pașii spre alte preocupări, sătule de stereotipia întâmplărilor. Alteori, cunoșteam locul unde avea să meargă și ne așezam, ca din întâmplare, în apropierea lui. Vocea lui nu suna deloc cum ne-o inchipuisem. Ni-l imaginasem cu un ton răgușit, și un timbru studiat; când colo suna banal și obișnuit, cu un mic defect chiar, o șâșâială dizgrațioasă care ne strica muzica. Niciuna, însă, nu vorbeam despre asta, parcă să nu-i știrbim, cumva, din farmec și glorie. Mirosea, în schimb, divin, a merișor și mosc, a chihlimbar și a toamnă caldă.

Discuțiile lui erau searbede și cu aceleasi cuvinte de flirt anost, pus  pe cuceriri  cât să ajungă zilelor din calendar, iar din balconul uneia dintre noi vedeam asta cum nu se poate mai explicit. Încet, încet, vraja lui se destrăma, deși el tot așa ieșea pe poartă cu aerul lui de actor timid, in cămășile lui albe cu butoni și ochelarii lui clasici.

Au trecut anii, vreo 10. Ne-am mutat pe rând, dar într-o zi am revenit pe strada cu cei doi arini. Mă uit la ceas și vad ca e aproape de ora 17. Ma fac ca întârzii voit, deși mașina cea roșie pe care o conduceam, la vremea aceea, mă aștepta tăcută pe partea cealaltă a drumului.  Ca un făcut, poarta se deschide, bărbatul cu obrazul neras apare. Nu mai poartă mustață, are aceeasi privire absentă, părul e destul de bogat, incă, cearcănele vorbesc, in schimb, limbi știute de noi toti. Are aceiasi ochelari tip aviator, cămașă albă și butoni. E vară și pare că zâmbește lumii. Ceva nou, îmi zic. El urcă in troleibus, eu pe usa din față. Uit de mașina mea. Cobor unde coboara el, merg cu un aer invalid, de femeie obosita, studiindu-i, insa, fiecare pas.

Ajung in centru, el se intalneste cu o fata ce pare fiica lui. Sunt stânjeniți amândoi. Se sărută la fel de stângaci, el vorbește, ea nu ascultă; el trece la artileria de bărbat seducător, ea parcă nu vede. Ea se ridica, spune ceva, el rămâne. Cu un aer resemnat comandă:

100 de vodcă, te rog!

-Ce-i, bre, nea Vali, nu-ți mai ies combinațiile?

Bărbatul zâmbește amar, eu îmi beau cafeaua, mă ridic și plec. În ziua aceea, le-am trimis fetelor și ultima filă din jurnalul nostru de adolescente îndrăgostite de o himeră de bărbat: ”Și stelele pier, dragile mele! Chiar și cele de pe strada cu doi arini. Deși trăiesc, au pierit în imaginațiile noastre bântuite de cămașa albă cu butoni!”

merisor

O provocare de luni și o duzină de cuvinte din cadrul clubului celor 12 cuvinte, cu ediția 69, m-au făcut să scot de la naftalină o poveste cu vechime. Câte conexiuni poate face, uneori, un singur cuvânt. N-am să vă spun care a fost cel cu factor declanșator, dar tare mă bucur de amintirea mea. În tabelul lui Eddie veți găsi și alte scrieri. Vă invit.

Moment de duminică cu iubire frățească

De câte ori vorbesc cu sora mea la telefon lumea mea se liniștește. Am trecut prin multe împreună și vom mai trece dacă Dumnezeu ne îngăduie, cu sănătate și voie  bună în suflet. Stăm și pălăvrăgim ca în bancul ăla cu babele care au stat la închisoare o viață și tot mai vorbesc la poartă despre una-alta după ce au fost eliberate, deși noi părem mai mult două rândunici cocoțate pe coarda vieții, aceeași coardă, doar că la o mână distanță.

Eu simt cu adevărat eliberare după fiecare conversație cu ea. Vă veți mira dar nu vorbim des, de vreo câțiva ani și chiar ne vedem rar deși stăm aproape una de alta. Poate și de asta, prea ne suntem mereu la îndemână.Ne-am intoxicat prea mulți ani una pe alta cu tot felul de amănunte mai mult sau mai puțin plăcute încât și oftatul uneia știam ce gând conține. Treptat ne-am scuturat de prea multul din noi, de orice stres provocat de factori externi și ne-am păstrat pentru duminici cu vorbe, pentru vindecare prin cuvinte și terapie de soră. Ne-am apropiat printr-o depărtare anatomică și ne-am creat o lume fără reguli, fără limite impuse, singurele lucruri trasate fiind respectul față de personalitatea celeilalte. Cumva simt că lipsindu-ne de acea atingere permanentă, ne-am salvat și ne-am adunat în frățească dorință. E ca o gură puternică de oxigen fiecare sporovăială dulce cu ea, deși de multe ori am impresia că tot se joacă cu mine și mintea mea, desenându-i mustăți și ochelari roșii, râzând de problemele mele închipuite.

Ea e monumentul meu de ambiție și un ghid perfect către inimi de mame. V-am mai spus eu cândva că unii copii știu limba mamelor pe care o descifreaza perfect în fiecare nu, da, în fiecare șovăire și fiecare suspin.  E specialistă în rezolvare de probleme „de mamă„ și mereu mă încred în soluțiile pe care le găsește, uneori miraculos. Poate fi o enciclopedie de rețete adevărate de fericire scurtă și intensă, de bunătate și perseverență, o revistă glamour cu povești perfecte despre frumosul ambiental, cu intuiție excelentă despre oameni și un consultant în nutriție fenomenal, dar din acela care ne vorbește despre hrana sufletului. Azi îi spuneam că nu pot urî pe nimeni, nici pe cel care, cu voia sau fără voia mea, mă urăște și că nu știu dacă ar crede unii asta, dar pentru că am avut prea mult urât pe buze cândva, am ales sa vorbesc despre ei cu apreciere sau să nu vorbesc deloc. Poate și de aceea discuțiile noastre sunt extrem de frumoase și constructive. Alegând să vorbim despre noi, despre familie, despre planuri de care râde Dumnezeu des, despre câte în lună și în stele, de multe ori mi se pare că aud o muzică a sufletului meu pereche dăruit mie pentru a ști că nu sunt singură pe lumea aceasta. Muzica asta o continuă soțul meu, într-o simetrie ciudată de vocale și consoane, ca într-o pecetluire știută și eu recunosc, mișcată, că am propriul disc pe care pot să-l ascult de câte ori vreau.

Și atunci cum să nu vindeci arsuri de gând zvelt cu apă vie de vorbă primită la țanc încât te miri cum din minte tocmai au dispărut subit vreo trei alegeri nepotrivite?! Cum să nu îți vezi de viața ta, neintoxicând pe nimeni cu amănunte care oricum nu vor face altceva decât să se evapore sub aburi de zi viitoare? Azi mi-am băut cafea cu ciripituri de soră bună, miloasa, nașă de profesie, cum o necăjim noi, căci nu e om să nu fie în impas de a fi cununat sau de a-și dori botez pentru copilul adus pe lume, ca ea să nu sară imediat din locul ei binecuvântat; azi a fost o zi obișnuită, din multele zile obișnuite în care mi-am primi sărutul pe frunte chiar dacă ea nu era lângă mine faptic.

Azi aleg să scriu despre unul dintre aceste momente, aparent nesemnificativ, pe care sigur îl trăiți si voi mereu, subliniind faptul că, deși este un alt clișeu, orice lucru simplu, dar liniștitor, aducător de confort sufletesc, este temelia vieții. Poți construi, mai apoi, orice dorești știind că, sub acoperișul unei lumi largi, ai si tu acoperiș cu țigle roșii mângâiat de raze de soare și spălat de ploi, unde Dumnezeu va poposi mereu să lase semne de trecere.

Poate de aceea prin geamurile din pod văd eu stele căzătoare și unele ce lucesc mai tare, văd pasari ce trec grabite și crengi care bat morse pentru rătăciții cerului. Mă întind cuminte și-mi strig poveștile și închipuirile sub negură de nori sau sub albastru de noapte rătăcită. Azi povestea nu a fost despre sora mea, ci despre un moment de duminică cu iubire frățească.

sanda1

Mi-ești inimă și suflet, mi-ești..geamănă de gânduri, te port în fiecare lucru și iți simt zbaterile zilnice, te zidesc în poveștile copilăriei și îți șoptesc pentru a nu știu câta oară..te iubesc, sora mea! Asa..fără motiv anume, ba chiar pentru specialul din tine într-o zi obișnuită.