Mi-s pietrele tăceri

Lumea tace,
Ascunsă sub muguri de salcie blândă,
Se sparg broboane de viaţă în sunet surd,
Cad urme de gând
Dintr-o carapace
A unui vânt ce-a plecat spre pământ.

Dar lumea tace,
Şopteşte printre pietre albe,
Încă nearse de soare, anul acesta.
Şi ce dacă!
Păstrează în ele toate verile trecute
Şi vorbele spuse, atunci,
Ascunse-n tăcerile de azi.

Şi-ascult tăcerea
Ca pe o simfonie
Ce-mi cântă numai mie dorul ei;
Nu tace lumea, ci îmi tace mie
Potopul de păreri de nicăieri.

Îmi prind cuvinte-n păr
Ca pe podoabe
Să-ncerce a zbura cu adieri de vânt
Şi-atunci, poate-or striga,
Căci nu se face
Să lase loc tăcerilor de ieri.

E ”azi” şi nu mai tac!
Deşi nu am nimic de spus,
E de ajuns.

pietre

 

Fluturi negri, pietre și dor de mama….

Lumea strigă, strigă ușor în capul meu: „Vezi că ai uitat! Coboară! Unde te urci? De pe stânca aia cad pietre!”

Nu văd nicio piatră, stânca e tot acolo, mă privește rece, adunând mușchi jilav și decor viu de melci umblători.

Cad pietre? Le-oi fi dizlocat cu gândurile negre dintr-un coșmar răzleț. Se făcea că..

-Ei lasă, nu mai povesti. E la fel ca orice alt coșmar, iar în final răsufli ușurat….

-Știi, eu nu..

-Daaaa, sigur! Tu nu! Tu visezi fluturi care îți zbârnâie la urechi și ăla e tot coșmarul tău, nu?

-Nu! Am gând de …mama. Mi-e cam dor, iar azi noapte am avut mai mare nevoie de ea ca niciodată. Sunt obosită de gânduri, de cuvinte, de toate scamele negre așezate printre celule care au avut nițică zbânțâială în plus, de o vreme

-Aha, și brusc ai capitulat? Dai și tu nițel din coate, o dată la 13 ani și gata, obosești!

-13 ani? Ce contabilitate ții?

-Una reală! Calculează și tu.

-Imi pare rău, matematica o fi ea poezie dar nu în mintea mea, deși aritmetica simplă…? Știu și eu? Tot nu mă prind la ce te referi?

-La pietrele care cad, lasă-le acolo! Sunt pietre cu rost. Ce ai fi vrut să fie? Nisip?

-Mai bine du-te și mulțumește stâncii că te păzește și îți aduce atâta energie pozitivă de nu vei reține niciodată ce fluturi negri vor zbura prin coșmarurile tale de noapte. Iar pe maică-ta… sun-o! Acum!

-Alo, mama?

-Da, fata mamii, ce e cu tine?

-Nimic, mamă, dar oare sunt prea bătrână să-ți povestesc despre pietre grele și fluturi negri din somn adânc?

-Te iubește mama, hai..te aștept acasă și alungăm împreună orice gând rău!

-Ce gând rău, mamă? Nu mai am niciunul..

-Mamă?

-Da, fata mamii?

-Să-mi spui dacă ți-e grădina în floare și dacă e ștevia crescută…

-E, mamă! Hai, îți face mama povești noi, iar tu le vei transforma în fluturi  colorați. Vrei?

-Vreau, mamă!

Azi nu mai sunt bătrână, azi așez pietre, sărut stânci, sărut mâna mamei mele și trimit fluturi și ramuri de corcoduș înflorit către voi! Nu mă întrebați de ce azi. Așa simt…

Din vremea lui nechezol (Smaranda)

 Smaranda era o roșcățică minionă cu pistrui răzleți pe fata-i ca o lună plină pe care parcă Dumnezeu pusese și Carul Mare și Luceafărul și vreo alte trei stele  mai mititele să stea la păstrare, poate, cine știe, vor dispărea cele originale și astfel aveau rezerva asigurata. Cu părul ondulat cat sa semene cu o adolescentă întârziata și cu pieptul ei destul de plat, care lăsa sa se ghicească o splendoare imprecisa, ascunsă, ca intr-o cazemată de fecioară întârziată,  ni se infățișa, natural, reușind să ne capteze atenția vrei, nu vrei. Purta maieuri colorate, peste care trona o cămașă, musai în carouri. Bocancii kaki, incheiati nu pana sus, erau nelipsiți, indiferent de anotimp, și o bănuiam de dublură, caci nu știu cum reusea sa-i mentina impecabili.

Incă mai păstra accentul ei de moldoveancă de la Suceava, chiar dacă era mutată în Brasov de cand avea 5 ani. Acum avea 21 și tocmai incheiase un an de muncă-stagiu intr-o intreprindere chimica. Umbla toata ziua cu niste sticlute, probe de nu știu ce, și nu părea deloc entuziastă, dar știa că asta e plata ei pentru ca nu luase la facultate. Ehehe, sa fi avut Smaranda, ACUM, 20 de ani, sa vada ce usor ajungi in invatamant de stat, ar fi facut cu siguranta niste incantații cat sa poata sa se bucure de aceste privilegii. Dar nu, ea picase după ce s-au bătut pe un loc o grămada de tineri foarte pregatiti și cu note de le plângeai de milă, cat de mari și aratoase erau, dar toate sub linia admiterii.

De cum se angajase, d-na Roza, de la contabilitate, o invatase cum sa cotizeze la C. A. R-ul întreprinderii și o băgase și la un joc țigănesc cu 10 persoane, incercand sa o convinga ca, atunci cand se face anul de cand e in campul muncii, poate scoate și un imprumut de cat vrea ea, dar îi va veni și randul in roata aia tiganeasca; bonus, îi șoptise sa ceara si banii de concediu in avans. Zis și făcut.  De fapt, tanti Roza avusese slăbiciune la ea de cand o vazuse și, știind că nu iși va face prea mult veacul in mirosurile și cloaca aia de loc, isi pusese in cap sa o ajute, cumva, in nestiinta ei de copil, prea serios pentru varsta sa.

Si Smaranda tocmai se minuna de cat banet ducea cu ea, in tasca ei de doc milităresc. Ajunsese acasă, inchise ușa camerei sale, și cu ochii pierduți in zare visa. Si-ar fi dorit un loc al ei, să nu mai conviețuiască in acelasi apartament cu parintii, dar inca nu cunoscuse niciun om cu aceeași vârstă, care să trăiască singur în vreun apartament. Singurele posibilități, in calea privirilor indiscrete ale părintilor, erau, pe atunci, locuitul în cămine de nefamiliști, gazdă sau cămine studențești sau ale unor licee. Nu era permis ca un tânăr să aibă viață proprie,  decat daca se muta in alt oras, iar statul era nevoit sa nu il lase aiurea pe strada și dacă nu-i oferea o locuinta de serviciu, măcar ceva din variantele de mai sus sa fi fost in calcul. Acum ni se pare de necrezut, dar in acele vremuri, libertatea de mișcare era subtilă spre deloc.

Asa ca iși alunga gandul. Era iunie, se apropia noua admitere, iar ea ar fi vrut sa vada marea, măcar. Iși ascunse cu grija banii in mijlocul unei carti, in care facuse o gaura imensa cat sa fie sigura ca acolo nu îi va gasi nimeni secretele ei inocente, dar care nu aveau nevoie de ochi neprietenoși și ostili. Ai ei nu s-ar fi atins de carti nici sa le stearga de praf, darămite sa mai si isi imagineze ascunzatori. Luă un calendar, bifă zilele până la examen, apoi le inroși, bine de tot, pe cele cu insemnătate maxima, ca un foc miraculos, și le numără pe cele rămase. Ar fi avut timp de toate, doar dacă ar mai fi avut chef de ceva…după, in caz de nereușită. Ai ei nu erau preocupați prea tare de viitorul Smarandei. Erau mulțumiți cu serviciul care îi dădea siguranță și preocupare, fără să se gândească, o clipă, cât de greu era pentru o mogâldeață de om sa se trezeasca la ora 5 și sa se intoarcă, frântă, undeva pe la ora 18, după ce îi lua capul foc de la mirosurile din combinat; iar tot ce se petrecea in mintea ei li se părea a fi fleacuri fără importanță.

Se duse, așadar, la facultate, singura, in aceeasi tinuta, cu bocanci, camasa, maieu și cu emoțiile sufletului in fiecare pistrui. S-a inscris și a asteptat cumintica momentul decisiv. Zilele alea, cu pauze firesti intre ele, trecusera greu, iar Smaranda nu mai astepta rezultatul. Isi puse in rucsac un costum de baie intreg, din acela de înotătoare profesionista, ca nu cumva sa lase sa se vada prea mult din pielea ei neatinsa nici de soare, nici de mâini trecătoare, iși indesa trei cămăși, un cearceaf și un prosop de plaja, unul de fata, inca cinci obiecte personale, o sticlă de ceai de frunze de zmeur și fura, din rezervele de stat ale maică-sii, un borcan de gem, două de zacusca și o conserva de carne made in China, care sigur o vor face pe maică-sa sa se revolte. Nu știa dacă la plecarea sa vor avea reactia mai puternica sau la simpla observatie că lipsesc produsele. Avea, maică-sa, un control nemaiîntâlnit în a gestiona alimentele care se obțineau pe cartelă sau prin pierdere de timp și energie pe la cozi interminabile. In acelasi timp, trocul pe care-l facea cu cateva persoane, care îi displăceau total Smarandei, dându-i mereu o stranie neliniște, le asigurau diversitate în camara  comunista. Nu radeti, in capul fetei roșcalii fiecare lucru era urmat de acest cuvant odios.

Lasa o scrisorică pe pat, iși cumpara un bilet spre Costinesti, luă cu ea o parte din banii ascunși și, cu emoție, dar și cu teamă, fugi de acasa sa vada marea. Trenul era aglomerat, cu miros de stătut, cu perdele roase de timp și uzura. Își puse rucsacul gen perna si slobozi in interior o rugaciune de multumire ca totuși are loc și nu trebuie sa se înghesuie prin mulțimea aia de oameni. Nu stiu ce ocolisuri facea trenul asta, dar la Buzau, pe undeva, ziceai ca se sparsese conducta și lumea năvăli precum hoardele de tatari, într-o dezordine ce nu părea ciudată decat unora. La Fetesti se goli totul, semn ca nu toți plecau sa exploreze taramuri. Conductorul o privi cu nedumerire, incercand sa o cupleze din ochi cu vreun calator.

Domnișoara? Singură? Sper că nu, drumul de noapte nu prea e indicat  fetelor ca dumneavoastra!, o iscodi omul cu niște ochi curioși și deloc pasnici;

Nu, e și tata, dar in alt vagon, n-am prins bilete alături!, se prinsese ea de figura și se puse la adapost, instinctiv.

Cu chiu cu vai ajunsese. Se uita pe biletul primit de la tanti Roza si o caută pe Luminița, moasa satului, sat devenit vedeta litoralului. Aceasta avea niște camere ciudate și le inchiria tinerilor pe mai nimic. O ruga sa o lase o noapte si apoi sa se hotarasca ce va face in continuare. O caza fara niciun banut și Smaranda iși rezolva prima dorinta: in aceea de a fugi de acasa și de a gasi un loc doar pentru ea, măcar cât să-și trăiască destinul de fluture rătăcit. Inspecta cu grija camera și tresari cand descoperi ca ferestrele erau aproape pana in pamant și ca oricine se putea holba la ea in voie. Noroc ca privelistea era spre fundul curtii și, incercand sa nu stea deloc in fata lor, putea sa se bucure de verdele ala in siguranță, tot farmecul situației constand in faptul de a vedea tot   fara a fi observata. Se multumi cu aceasta găzduire modestă  careia chiar ea îi dadea o miraculoasa frumusete.

Mersese cu trenul toata noaptea și nu iși inchipui o dimineata mai potrivita sa dea ochii cu marea. Totuși, zăbovi. În curte se petrecea un ritual fascinant. Ca într-o mare familie, cu vorbe puține, dar cu gesturi cunoscute, pe o sobă gen vatra, undeva lângă o tufă verde, ce părea că fusese iasomie sălbatică, doi tineri făceau cafeaua, intr-un vas de cupru, de ziceai ca adunase în irizările lui pulberi de aur din povesti orientale. Cănile, care păreau recuzita unei case de păpuși, asteptau cuminti sa fie umplute de lichidul cafeniu care era descântat într-un abur luminos. Mirosul era pătrunzător și caimacul de deasupra o făcea să creadă că va căpăta o licoare originală și nu nechezolul pe care obișnuia sa-l bea acasa. Era mulțumită și de acela, căci greu îl găseai, chiar dacă, de multe ori, nu era decat un amestec de cereale și soia in proportii mestesugite. Nu-i păsa. Cafeaua era o descoperire plăcută a maturitatii, de care se bucura de fiecare data. La fel, se pare, se intampla si acum. Primi ceasca in care simți o parte cafea, o parte nechezol. Se aseza pe treptele de piatra și ascultă o tânguire de chitară obosită. Mulțumi cu ochii și refuza tovărășia celor din curte. Avea un țel și nu voia sa se lase condusă de alte sentimente. Habar nu avea unde e marea, dar urmari cu discretie tinerii care se indreptau spre locul pe care ea doar il visase.

Din clipa in care observa intinderea aceea de apa și simți nisipul sub tălpi, Smaranda inlemni. Pentru o clipă, părea că se desprinsese din pulberea aia roșcalie, cu tot cu pistruii ei de culoarea nisipului, arătand ca un fuior de particule întrupate într-un boț de fată ce nu iși lăsase nici măcar acum bocancii kaki sau camasa in carouri.  Aproape ca îi dăduseră lacrimile, recunoscand in ea treceri de ape sălcii, de valuri și de fierbințeală nisipoasa. Se stranse ghem privind nesfarsitul și murmura cuvinte de care avea sa-și aminteasca altădata. Realiza ca nu putea sa-si astampere emoția din ea, caci forfota lumii o înnebunea si o indepărta, cumva, de strigătul din ea, pe care inca si-l dorea trimis in neant. Rămase asa o zi intreagă, lăsand valurile sa se sparga de bocancii ei, apoi de tălpi, ca o jucărie pierdută pe un țărm visat. Prinse în ea tot aerul acela sărat, toată mătasea plajei, toată căldura aceea ce îi dădea spasme fremătătoare, ca o indragostita fara sperante. Fusese implinire. Era suficient. Iși ingropă legământul in scoici și pietre și se cufunda in trairi pe care le va purta cu sine, până într-o zi.

Nu dormi decat o noapte in camaruta din carton cu pereti de sticla. Dimineata lasa un bilet de multumire și se urca in tren. Ajunsese acasa franta, dar multumita, asteptand continuarea vietii ei despre care, parca, avea ceva habar cum va fi. Ciudat, intra in casa, scrisorica ei era inca pe pat, iar in bucatarie trona un bilet. Ai ei erau la țara, cam din acelasi timp cu evadarea sa. Habar nu aveau, asadar, de aventura fizica și sufleteasca prin care trecuse. Puse borcanele la loc, la fel și cutia de carne chinezeasca, zambi a victorie și ciuguli din cornuletele cu nuca care o asteptau ostentativ pe polita din bucatarie.

Puse in locul scrisorii trei scoici și un zalog: Mă voi intoarce acolo. Definitiv. Sub orice formă.

scoici

A trecut multa vreme de la întâmplarea cu iz de fugă, multe s-au bifat, de la  reușite, viata de studenta, locuit in gazdă, cămin, chirie, apoi rate la bancă, agitație, neîmplinire, alte reușite, dar fata roșcalie a avut mereu o constantă…nisipul și marea.  Cu Bucurestiul in partea dreapta a trupului și cu partea stanga ocupata de valuri și scoici, parca, inca, o zaresc prin trenuri, in aventuri de o zi, inveșmântată în cămăși cadrilate, facand cu mana soarelui de pe plaje sălbatice. Intr-o zi, am pierdut-o, dar poate o vedeti voi. Nu vă uitați la față, nu mai e pustoaica de multă vreme, dar inca poarta pe chip Carul Mare și bocanci kaki in picioare. Sau poate, doar sta ghemuita intr-o rugă de multumire, ori o veți ghici în tablourile pe care le face din pietre și scoici, iubirile ei.

Sau, mai sigur, o veți prinde intr-o conversatie cu nesfarsitul. Sunt convinsă ca, deja, se cunosc bine, caci, uneori, in trecerile mele, parca auzeam marea soptind….Sma-ra-ndaaaaaaa!

Terapii-la-malul-marii

*Dedic această scriere tuturor celor care iubesc marea și celor care mi-au fost muze, îndeosebi Mihaelei și Olimpiei. Fără voi nu scriam povestea, caci nu am vazut marea de ceva  vreme. Poate e timpul. Articolul face parte din provocarea de luni, „Din vremea lui nechezol” și mai multe descoperiți la Eddie in tabel.

Oameni lumină și provocările lor

Acum ceva vreme am făcut recomandări pentru bloguri care ar merita citite. Nu am făcut precizare că ar fi cele mai bune sau cele mai nu știu cum, dar cum cititorii mei sunt mai mult de pe fb, iar pe bloguri, spre rușinea mea nu intru atât de des pe cât aș dori -spre pierderea mea,  se pare- cred ca merită să afle și ce surprize plăcute poți trăi citind cuvintele altora care au aceeasi pasiune ca mine: cuvântul.  Azi am avut surpriza plăcută să intru aici și să mă plimb puțin printre articole.

N-am să pot spune mai nimic decât că m-am trezit în niște exerciții de imaginație, spontane și haioase, care m-au umplut de  bucurie. Îmi plac enorm momentele când las pe alte bloguri semne ad-hoc, fără nicio strădanie, doar dintr-un impuls din acela generat de plăcerea de a scoate un gând propriu, nealterat de prea multă gândire, gen ”mai binele e dușmanul binelui”. Dar pentru ca am permisiunea stăpânei blogului am să vă invit să le citiți și, de ce nu, să participați la tema ei literară, „ Aberații pe o temă dată”, de joi, zice ea, dar uite ca nu s-a supărat dacă am lăsat semn și în altă zi. Sper să vă placă și varianta ei sau a celor care au lăsat commenturi interesante la ea acasă, de exemplu, in tema Imaginati-va o calatorie alaturi de extrateresti”:

Varianta mea:

”Mașina de făcut pâine învârte în gol de vreo oră, m-am plictisit de ea. Îmi pun o cafea cu spumă de lapte și mă așez în fotoliu plușat așteptând să…:

-Ce cauți aici, mă rog?!, mă întrebă unul mic și lucios;
-Cum ce caut? Sunt în bucătăria mea, fac pâine, adică…nu eu, eu aștept!


Mă uit în jur: o cuvă metalică, argintie, cu pereții blindați bine de cristale Svarowsky-Doamne, cât le urăsc!- mă ținea captivă. Se rotea încet, încetișor, când la dreapta, când spre stânga, să nu amețim! În fața acestor pereți, alții, ca de plasă, lăsau să se întrevadă niște siluete sticloase care mă priveau dincolo de ochiurile acelea metalice. Doar unul ce părea șeful lor îmi punea întrebări inutile. Zici ca era din Ku KLUX KLAN, pentru că avea o mantie și un coif, tot argintii, ce nu lăsau să se vadă nimic din el.


-Dă-ne rețeta! Hai, dă-ne rețeta! Crezi că te-am ales degeaba dintre pământeni? Dă-ne rețeta și zi repede ce înseamnă cuvântul semințe?
-Dau eu să îngaim două vorbe, când șeful extratereștrilor mă anunță că timpul meu a expirat;
-Adică, sunt expirată sau cum?
-Tot ce ai trăit aici vei uita într-o secunda, iar daca nu o vei face te vei trezi in bucătărie cu pisica in brațe gândindu-te că ai nimerit pe Planeta Mașinii de Pâine, pe care ai uitat sa o programezi cum trebuie!
-Și rețeta, semințele?
-Ți le-am luat deja! Prin hipnoză.
-Și atunci de ce m-ați mai furat?
-Păi, doar aici te puteam hipnotiza, dar gata, vei uita tot!

M-am trezit, in brațe nu imi era pisica, că nu mai am din iulie una, dar Toto, cățelul tomberonez, mă lingea de zor. In casă mirosea a pâine, iar un plic cu seminte de susan ..era împrăștiat pe jos!
Ai naibii extraterestrii!”

Ei, dar credeați că numai aici am lăsat eu semn personal? Nu! Am mai găsit o provocare, tot pe tema fixa, dar cu titlul:Ai prins pestisorul auriu. Ce-ai de povestit?”

Varianta mea, bineînțeles. Nu n-am prins peștișorul auriu, dar am prins bucurie in suflet gândindu-mă la asta:

„Mereu am urat faza cu pestisorul auriu. Exact ca tine, Rhea, peștele nu-mi e prieten, ne tolerăm, ca să zic așa! Mi se trage de cand un prieten drag  avea idei fixe cu vindecarea omului de depresie prin metode naturale, ducându-l în natura.

Doar că, el m-a dus la pescuit, iar eu am uitat să mai ies din cort. M-au trezit niste viermișori vii și mișcători care voiau să se instaleze toți în părul meu. N-am urlat, n-am țipat, dar m-am uitat toată ziua după peștișorul auriu care să mă teleporteze înapoi acasa. N-a fost chip. Am rămas acolo îmbuibându-mă cu porumb și cartofi copți, in semn de protest.

Dar, în fine, că nu despre povești pescărești o fi vorba aici, dar cum despre dorințe împlinite nici atât, despre povești cu ei nici vorbă, pot spune doar că am primit unul sub formă de pandativ. Dar cand am vazut eu câte belele i-a adus unul asemănător Drăgușencei -sa nu mă intrebați  cine e, ca nu vă cred- pe cand era in amoruri nehotărâte între doi crai, doar răsucind cu degetele auriul, m-am gandit sa il fac cadou unuia din zodia Pestelui, să scap de el.

Am descoperit ca nu cunosc niciunul, doar pe fosta sotie a sotului meu și cum ea nu e prin zonă, l-am dat și eu cu drag primului admirator de peștoaice.

Ehehe, ce de amintiri, în două cuvinte simple!

Apropo, voi ce ați face dacă ați călători sau v-ar fura un extraterestru? Dar cu peștișorul auriu..ce poveste ați ticlui?

 

Sper să vă fi plăcut incursiunile mele și mai las aici un catren inspirat tot de un articol minunat:

Să nu mai fim pietre,
Să fim doar gând bun,
Lăsând lumii zestre
O inimă-n pumn,
Cu albastru in slove
Cu vorbele vraci
Dăruind două strofe
Glăsiuiești și-apoi…taci!

Sunt printre noi oameni-lumină, oameni cu puteri de dăruire diafană, vrăjită, cu inimi descătușate, cu privire spre frumos, oameni care pot inspira, oameni care vibreaza pozitiv, care te încarcă magic, care șoptesc prin cuvintele lor despre lumi interioare fantastice. Căutați-i. Curând voi vorbi despre o altă fată cu praf de stele în cuvinte. Nici nu știți ce fluturi albaștri îi trec ei prin stomac și ce limbi poate vorbi. Azi las semn scurt, dar voi lungiți vraja. Merită!