Ce caută ei, ce înțeleg eu…

Oamenii caută multe pe bloguri. De-a lungul timpului m-am distrat, la altii, cu  frânturile de cuvinte lăsate, dar, de data asta, la mine, erau un calup întreg. Nu am vrut să le irosesc și am pus de o versificare, dar am făcut și niște recomandări. Cine știe? Poate folosesc cuiva…

Fie vremea buna rea eu tot vin cu o cafea, pasta de pavat sala, pisici cu ochi violet, ma mai iubesti, vechituri si albituri, curcubeu pe roti, umbra unei iubiri.

 Acestea sunt ultimele căutări, copiate întocmai. Deci să analizăm puțin, doar puțin, da?

1. „fie vremea bună rea eu tot vin cu o cafea” – Nu-i rău, cred că mi se trage  de la poemul meu drag despre care vă vorbeam chiar ieri, cu „vă poftesc la cafea, arme vechi, vise noi”. Sper să-l fi găsit și căutătorul. Dacă nu, îi ofer o cafea și o îndrumare evidentă. Și vouă, deși  știți versurile, v-am intoxicat ….prea des cu ele, mea culpa..

2. pastă de pavat sala – cred ca de la Superblog mi se trage, atât am vorbit de materiale de construcții și reparații, că cine poate ști ce căutător o fi aflat despre asta  și a vrut să afle amănunte…

3. pisici cu ochi violet– ei, cu subiectul ăsta îi trimitem pe alte bloguri, mai expresive în acest sens. Noi suntem repetenti, și la fantezie pisicească, iar în concret… ne-au plecat pisicii de acasă in locuri mai bune, sperăm. Violete locuri. Vă las, însă, niste, fotografii cu frumușeii mei. Vreau, însă, pisic, dar nu voi lua unul decât dacă nu am responsabilități față de alte persoane, că de fug iar prin păduri, nu vreau să mor de vinovăție ci doar de inimă rea. Pe aia o cunosc.

silver1

Silver, pisicul care a venit la noi gata bătran 2010-2015

79035-531511_239784142832128_1605823949_n

Zizi, pisica bolnava și dificila, aparent, aruncata de altii, gasita de noi in 2009. In aprilie 2014 am pierdut-o. Cel mai deosebit pisic și animălut. Nu e zi sa nu imi fie dor de ea

3b402-68746_156308267846383_1605694656_n

Tan-motan, primul nostru animălut de aici din casa asta din 2008. L-am avut de mititel, dar in decembrie 2014 a disparut fara urma. Inca sper ca si-a gasit stapani fara catei. Nu era multumit de acest lucru.

4. mă mai iubești? – ohoho, și eu ma întreb de multe ori, dar mi-e frică de răspunsuri. Oare cui o fi pus întrebarea? Sau căuta ceva despre…subiect, asa, la modul general? Cine știe?

5. vechituri și albituri – N-o ca sa vezi! Acum ce ne facem? Cu vechiturile se stie ca am un tango indestructibil, dar albiturile alea ce or fi vrând a fi? Poate albitură pentru ciorbă, sau ceva pânză albă. Chiar as avea nevoie de niste denim crem, daca gaseste raspunsul in alta parte să se întoarca sa mi-l spuna si mie.

6. curcubeu pe roți – Măi, curcubeu ronțăit am pe blog, curcubeu cuvântător este, fata curcubeu cunoaștem, curcubeu la Paris este bifat, din avion, curcubeu cu circ și lacrimi de crocodil am strecurat pe aici, dar cu roți, n-avem. N-avem, dar facem.., promit!

                                                                            ****

Una peste alta, interesantă săptămână. Știti cu ce se sfârșește, așa de ultima oră? Cu „umbra unei iubiri” ultima căutare. Asta mă domolește și îmi aduce aminte de un articol chiar drăguț de care  sunt legată afectiv și pe care, sper, ca cel care a căutat termenul să-l fi și găsit. Eu îi mulțumesc că mi l-a reamintit.

Nu-i asa ca perspectivele se pot schimba instantaneu? Mie mi-au dat prilejul de a încerca sa fac ceva cu ele:

Când din lumea asta mare bat în poartă călători

Și când ușa mea e-nchisa dar primesc vizitatori

Eu mă scuz că nu-s acasă, dar revin și chiar primesc

Toate semnele lăsate ce mă fac să  le zâmbesc.

Tie, om dragut și vesel, ce-ai bătut drumuri din taste,

Poate că mi-ai dat binete sau mi-ai spus măcar..namaste,

„Fie vremea buna rea eu tot vin la o cafea”, spus-ai tu dintr-o suflare,

Vezi ca-ți dau recomandare și-un poem ca alinare!

Sper sa-ti placa, e cu vise, și cu arme vechi  uitate,

Curcubeu pe roți nebune  despre vorbe colorate

Despre lumi știute, pline, fără fantezii cochete

Sau feline  adormite și priviri cam violete

Am doar vechituri de slove și vreo două albituri

Am pavat blogului sala, lăsând multe crăpături,

Dar le-astup c-un zambet hatru și cu multumire stinsă,

Am primit atat de multe intr-o lume  nepromisa,

Incat astazi stau pitita, după uși, după feresti,

Intrebandu-te pe tine, chiar asa: mă mai iubesti?

Sau ai treceri pasagere, indiscretii și uimiri

Si doar faci din urme simple, umbrele unor iubiri?

Reclame

D na Mimi, pisica supremă

Casa de pe ulița mică, cea dintre salcâmii așezați pe hotar ca niște străjeri veșnic aflați santinele în post și prunii bădiei Bolboceanu, rămăsese fără locatari de când țața Bița se dusese la cimitir după bărbat-su, la puțină vreme de când se opărise cu apă clocotită, luată neglijent, de pe soba din curte.  A bolit profund, i s-au cojit zece rânduri de piele, a dus boala pe picioare, s-a agravat totul, deși arsurile se închideau de la niște prafuri galbene cu iod care se dădeau pe puii din curte să nu facă nu știu ce păduchi și care i-au fost și ei utile. Într-un final, a murit de inimă, dar toți șușoteau că suferința fizică îi împuținase zilele, dar mai ales încăpățânarea de a nu rămâne la oraș, la băieți întru vindecare totală. Ea nu a putut, însă, sta deoparte, fără să-și mângâie cu ochii salcâmii sau să privească peste drum, dincolo de maidan, unde era biserica și se vedea crucea lui bărbat său. Mereu, cand se închina seara, se uita spre vale, și ca unui înger știut șoptea încet: ”A mai trecut o zi. Ajută-mă și mâine!” A ajutat-o  cât a putut, dar într-o zi a chemat-o la el, definitiv.

Casa oricum era ca o umbră. Dacă ar fi văzut-o vreunii, acum, de când cu ideea de muzee ale satului, poate ar mai fi fost și acum în picioare, recondiționată sau strămutată prin alte locuri,  dar pentru că nu se îngrijea nimeni de ea, ceda încetul cu încetul. Totuși, era locuibilă. In față, stâlpii filigranați în dantele de lemn ca niște creații dumnezeiești, ireal de frumoase, încadrau perfect cerdacul, prispă firavă care înfrumuseța grandios fațada casei. Pereții dați cu var alb și acoperișul de stuf, care semăna cu o căciulă prea mare și prea veche pe capul unui băietan sărac, aveau atâta mister și poveste încât parcă auzeai dinspre ea istorii mărunte ale unor familii demult plecate.

Două ferestre mici cu giurgiuvele de lemn, și cu o tocărie  atât de uzată încât simțeai că se vor desprinde la o suflare de vânt erau ochii și urechile casei, iar  vopseaua de un albastru electric acoperea încă perfect lemnul asezat ca intr-o cruce pe geam, de formau alte patru gemulete ca de poveste cu pitici. Ușa stătea semeața și dincolo de gărduțul cerdacului se zărea o masă și un scaun. Sub streașină mereu își făceau cuib rândunici cu frac festiv și în horn își făcuse cuib o cucuvea prietenoasă. Gard la stradă nu mai avea demult. Căzuse cu totul și în locul lui apăruse o plasă de sârmă extrem de solidă, asezată destul  de înalt, ferind-o de musafiri nepoftiți. Într-un colț răsărea, ca de la Dumnezeu, niște porumb, de care noi tot trăgeam, sfâșiind frunzele, fără milă.   

Curtea era mică, ușor nefirească, cu pietriș mult și aproape fără buruienile ce cresc și in crapaturi adanci, chiar și când e secetă,  darămite pe un teren in care omul nu-și prea făcea simțită prezența decât tare puțin. Copiii se întorceau de la școală, se zgâiau prin zăbrele de gard neprietenos și se mirau ca nu e poartă. Poarta era cumva prin lateral, intr-o curte vecină, printre pruni, dar era bine că nu se știa asta, căci așa mai rezista totul fără cotropiri inerente. Trecuse ceva timp de când era părăsită și, într-o zi, a vuit satul că s-a mutat cineva acolo, așa ca peste noapte. Dintr-o dată, pe prispa casei se vedea o siluetă mică și firavă, adusă de spate, care semăna cu Sfânta Vineri.  Fața îi era atât de brăzdată de șanțuri cu povești trecute peste care se așezaseră descuamări roșiatice ca niște broderii pe piele. Părea atât de bătrână încât priveai fascinat și te gândeai dacă mai există în sat un așa om. Sigur exista, dar apariția ei intriga și te făcea să mustești de curiozitate.

Pe cap purta un turban albastru cu o patină firavă de auriu pierdut prin cutele obosite și își înfășura trupul într-un halat gros și lung, până în pământ, din molton cadrilat. Avea gesturi aristocratice și o privire absentă cu licăr de cărbune stins, ca și când nu ne vedea dincolo de gard. Singurul lucru aflat era ca o cheamă d-na Mimi, că e sora de la oraș a lui nea Costică, și că venise aici dintr-o nevoie acută de a se adaposti undeva, singură și departe de ochi știuti. Care ochi? Poate ochii celor care au cunoscut-o in putere, mai vie decat acum, căci ochii noștri o descoseau cu obsesie zilnică și fără rușine prin zăbrele de gard oțelit. Ne făcea față miraculos. Ne observa, dar puteai jura că nu ne vede, de parcă și-ar fi tras perete invizibil intre scena vieții ei și drumul de la strada. Oricine îi putea fi spectator iar ea își continua ritualurile ca și când acest lucru nu exista decât in mintea noastra, niciodată in a ei.

Acum, când scriu asta, nu pot să nu observ că am câteva puncte comune cu femeia pisică, cum o numeam eu, căci și in casa mea poți privi, prin geamurile cat mine de mari, frânturi de viață; iar de când scriu pe blog aș putea spune ca experimentez senzația în planuri diferite. Si ar mai fi câteva, dar le veți descoperi singuri, sper.

Mergea pășind fin, aproape ca o felină, iar pașii nu i se auzeau niciodată. Lumina electrică nu avea și uneori observam, seara, o lampă cu gaz, din aceea simplă care exista până și în casa mea, dar doar ca decor. Asa că spectacolul vieții ei se încheia adesea ..mult prea repede, ascunsă de privirile noastre iscoditoare.  Pe prispă apăruse un balansoar și cât era ziua de lungă, stătea acolo, citind, sau încropind ceva de mancare în niște oale minuscule, de zici ca trăgeam cu ochiul în casa piticilor. Doar că nu era acolo niciun pitic și nici Alba ca Zăpada, nici măcar vrăjitoarea cea rea nu putea fi, oricat de ciudat arăta, și oricâte răutăți copilărești ar fi inventat asta. Mai avea o meteahnă d-na Mimi, fuma. Rotocoale de fum se vedeau ieșind printre stâlpii aceia frumoși ca niste opere de artă, zilnic și mai tot timpul, și pe cât de săracă părea, pe atât o transforma într-un personaj fascinant viciul acesta al ei. Mirosea acolo a vanilie și levănțică, a citrice dar și a bătrânețe și singurătate, insă cel mai mult simțeai, paradoxal, împăcarea cu sine. Tot nu explodau informații despre ea, niciun can can, nicio barfa, nicio existență a vreunei alte rude sau iubiri trecute. Până într-o zi..

pisicuț

Nu știu dacă a existat un prim pisic acolo, sau doi, sau trei, sau nu i-am văzut noi la timp preocupați sa intelegem pe unde intra ființa aceea în cazemata de dincolo de gard. Sau din ce se hrănește, că nu ieșea din casă și curte niciodată. Făceam scenarii că e ireală, că poate e ca o fantomă care fuge de oameni, asta si pentru ca dna Mimi nu privea pe nimeni în ochi. Fuma și iși schimba turbanele, citea și…aduna pisici, torcându-și viața împreună cu ele. In scurt timp, nici ea, nici casa nu ne mai fascinau. Ci pisoii și faptul că, dintr-o dată, femeia avea glas. Iși striga mâțele pe nume de care nu auzisem niciodată: erau Athos, Porthos și Aramis, sunt sigura ca era si d’Artagnan acolo, dar nu bag mâna in foc că îl auzisem la strigare și va zic ca pe atunci nu știam nimic despre muschetari. Cred ca veti intelege de ce am sarit ca arsă afland, la un moment dat, ca  nu erau nume de pisici de Buzau, da? Ah…mai era Lăbuță, Botoșel, Suzetă, care se numea astfel pentru ca era hrănit cu biberonul și nu adormea fara ea în preajmă, se mai auzeau la apel Prințesa, Roza și Albișoara, dar numărul lor era mult mai mare decat numele pe care le primeau sau ne ramaneau nouă in minte, prin treceri de o clipă. O pândeam fascinați de pasiunea ei și, in scurt timp, au inceput și rumorile prin sat.

Neam de neamul nostru nu mai ținuse vreodată atâtea pisici, iar dacă ne gândim că nu existau grăunțe, femeia părea săracă,- deși am aflat de curând că nu era, caci prin podoabele pretioase ce le stransese de a lungul vremii își asigura traiul, vânzând aur celor pe care îi considera de încredere-, iar mirosul le-ar fi devenit o problemă sătenilor,  e usor de intuit ca d-na Mimi li se părea  excentrica pentru o comunitate in care pisica avea rol doar de prinzator de soareci. Si totuși, cat a rezistat femeia, au rezistat și pisicile, și erau acolo ca intr-o dimensiune paralelă, ca intr-un univers creat numai pentru ei, având-o protector ca o pisică supremă.

Am plecat acasă, la oras. Am uitat și de casa cu pisici și de stuful gri de pe acoperisul obosit și de d-na Mimi. Doar ca, am realizat, subit, la întoarcere, ca lumina lampii nu se mai vedea la fereastra, prispa părea goală, casa și mai bătrână și femeia cu turban nicăieri. Secvențe trecute mi se derulau cu repeziciune făcându-mi inima să se strângă într-o presimțire sumbra.

-A murit!– mi-a răspuns cineva, desi nu întrebasem nimic, dar fața mea probabil că o făcuse deja.

Se stinsese subit, senină și împăcată în balansoarul de pe prispă, într-un tors definitiv, alături de cele cărora le fusese protector. Am privit către casa cernită, care devenise din nou doar o formă de rezistență în fața naturii. Curios nicio pisică nu mai era in jur. Niciuna din cohorta aia care uimea și intriga.

-Au dispărut, taică! Au dispărut, asa cum au aparut, ca peste noapte!

Iar lumea se jura ca nu-s prin bătăturile lor. Doar Suzetă a rămas în vecini, la fel de alintat, pripășit lângă o fetiță cu fes roșu, care avea tot gesturi fine și aristocratice, semn că unele lucruri au legătură între ele și că imaginația noastră poate fi influențată de fantasme, dar învinsă de realitate.

Un semn rămăsese. Si mai rămăseseră salcâmii străjeri să-mi spună istoria unui om de o clipă, dintr-un sat in care incă mai stau ascunse povești. Acum nu mai sunt nici ei, nici casa stuf, nici gardul oțelit. Nici nu știu ce e acolo; o vreme a fost teren liber, despărțit de un șanț proeminent care se umplea mereu cu apă și glod. Dar nici nu-mi păsa, eu  parcă, incă,  trec pe acolo, mică fiind, cu ochi obraznici și curioși, ascunsi în ochiuri de plasă, privind o femeie cu turban, care fuma și legăna pisici, și mi se umezesc ochii.

Si stiu și de ce nu imi amintesc ce e in acel loc acum, pentru ca de cate ori trec pe acolo, privirea mea se indreapta dincolo de drum, de după maidan, unde biserica cea alba imi privegeaza bunicii, unde cruci albe de piatră vorbesc despre oameni basm, oameni care au facut parte din povestea copilăriei mele. Si nu vad de lacrimi.

M-am folosit de cuvintele duzinei:stuf, pisici, pietriș, glod, cărbune, porumb, levănțică. cimitir, secvențe, patină, șanț, obsesie, pentru a mai pune o poveste în tolba celor prăfuite deja. O asez și pe aceasta, ca multe altele de până acum, in tabelul lui Eddie, neuitând nicio clipă că unele lucruri se scriu singure, fără strădanie,  din inimă, cu amintiri care roiesc și se doresc iesite la lumina.

Motănelul Titulescu

Cu regrete în valiză și durere șchiopătată,

Cu vânt aspru prins în vise, indecis unde o să bată,

Cu dor mare, dus pe aripi spre întregul Univers,

Am plecat aseară-n goană, fără să zic mulțumesc.

De nu știți de cine-i vorba și de ce-ncep cu sfârșitul,

Este un amănunt de o clipă, vă prezint pe susnumitul:

Cam posac, mișel din fire, revelație de nimic,

E hoinarul Hasmațuchi, se prezintă …. Domn Pisic.

”Port cu mine blană aleasă, vreau să fiu independent,

Mă votează mâța neagră și ajung fix în Parlament.

Știu să joc țara la zaruri, am de-acelea măsluite,

Mint frumos, irefutabil, nici nu vezi, nici nu se simte;

Plagiat-am niște chestii, pentru cheag, dar or să uite

Când din Jiu, Diaconescu pușcăria o să-nfunde!”,

Se gândea acum o vreme, Motănelul Titulescu,

Și cumva, metamorfoză, ajunsese prim ministru.

Se voia și președinte, Daciana primă doamnă,

Dar destinul i-arătase că îi este doar o toană

Și că șchioapătă turcește în baston de împrumut,

Că se arde și cu ciorbă, chiar de suflă în iaurt,

Căci păcat de a lui vise, că-s pe ducă, mi se pare,

Chiar dacă le ține bine, ascunse sub lampadare

De mărire și îndrazneală, că de unde nu-i, nu dai,

Nu mai scânteiază într-una, ca atuncea în Dubai.

”M-or da jos acuma ăștia? Nu-i nimic, mă duc la curse!”,

Spuse-ncet, cu ciudă multă, privind cât popor se strânse.

”Să rămână surda-n horă, să vedem ce-or să mai fure,

Căci luat-am noi bănetul și-acum foamea or să-ndure!”

A uitat, în schimb, motanul, că poporul trepidează

Și că rabdă, rabdă, rabdă, până tot se inflamează,

Și nu lasă ca cenușa unor îngeri cu zbor frânt

Să nu fie răzbunată și în cer și pe pământ!

Am luat cuvintele unei fete dragi, ce s-au strâns luni pe pagina ei de fb și am scos această parodie. Amară, dar e singurul mod de a-mi îmblânzi tristețile. Cuvintele sunt: ”Hasmațuchi, irefutabil, revelație, lampadar, dor, regrete, metamorfoza, mișel, posac, indecis, mulțumesc, independent, vise, păcat, durere, frumos, cheag, univers”. 18 CUVINTE CARE MI-AU SALVAT ZÂMBETUL.

Orice Romeo are Julieta lui

                                                Victor și Bianca

pisici noi

 

Și dacă tot am fost la mama, dacă tot am adulmecat și prins în nări arome de neuitat, am adunat și povești scurte, cu zâmbete ce se vor păstra peste timp.

Cand vărul mamei era mic, avea la rându-i un tovarăș de joacă, care îi era tot rudă, ceva de genul ăsta, dar cum toți în sat sunt rude prin încrucisare, îngemănare, cuscrenie și cumetrie, asta nu mă mai miră acum, ci doar e un amănunt introductiv

Asa, și cum spuneam, în zilele lor de joacă, că tot omul mare a fost mic odată și a avut astfel de îndeletniciri, printre picioarele lor se împleticea cu tânguiri caline și-un pisic.

-Auzi, cum îl cheamă pe pisicul tău?
-Victor!, răspunde sec vărul lui Nicu..
-Fain nume!, și trecu repede peste asta

Mai trec câțiva ani și de fiecare dată cand întreba ce nume are pisicul nou pe care-l vedea în bătătura băiatului ce devenea adolescent și mai apoi tânăr domn, primea același răspuns: Victor, semn că pisicile veneau și plecau dar numele era același.

Mulți ani au trecut până ca mama sa accepte în curtea ei și pisici, nu doar ca ajutor la prins șoareci, ci și ca animale de companie. Bineînțeles ca a fost tot motan și în spiritul vremurilor deloc apuse pisicul și-a primit numele de Victor. Victor al nostru e un pisoi blând, afectuos ce a cucerit-o pe mama din prima clipa. Nu fură, nu se tânguie, nu deranjează, și doarme uneori la picioarele mamei, mai ales în zilele ei nu prea bune, când simțurile lui îi spun ca ar fi bine să stea acolo.

Doar că, de data asta, Victor al nostru a adus după el și o consoartă. Subțire, fină, delicată, albișoară cu pete roșcalii, domnișoara se dovedea a fi o neliniștită, doritoare de zbenguială, furăcioasă și plângăcioasă, genul pe care o dai afară pe ușă și intră pe geam, o damă dornică de lume nouă, deloc liniștită, precum era Victoraș. Ce nume credeți ca a primit Măria Sa Felina? Da, ați ghicit! Cum cuplul momentului, de atunci, era Victor Slav și Bianca Drăgușanu, mâța noastră cu aere aristrocrate nu se putea numi decat Bianca. Bianca noastra…….are aere de prințesă, mai ales după ce a poposit in conacul soră-mii, pentru o vreme, la Brasov, unde i s-a agățat de toate perdelele delicate și a reușit să streseze din plin veterana casei, pe Negruța cea ce are venerabila vârsta de 16 ani.

După un an și jumătate de când pisicii au devenit mondenii unui sat simplu din Bărăgan, Victor și Bianca nu s-au despărtit ca cei a căror nume le poartă, și nu știu dacă asta se datoreaza faptului ca Bianca noastră e sterilizată, dar la fel de agitată și cu veleități de vânător, sau că Victor al nostru se împarte între mai multe iubiri, una fiind chiar mama mea, așadar își tolereaza fiecare slăbiciunile.

Ce stiu sigur…e ca acum au devenit parte din povestea mea.

Album de vorbe

Când mi-am făcut blog nu am luat în calcul și faptul că pentru socializare îmi era suficient fb-ul, nu m-am gandit ca va veni o vreme când cutia mea de adapostit povești se va prăfui de netrecere. La inceput, am scris cu inima, zilnic, orice prostioară și gând trecător l-am urcat la rang de întâmplare povestibilă, fără să mă gândesc că poate mulți dintre cei ce citesc, sau mă urmăresc trecător, zâmbesc cu îngăduință la inepțiile mele. Ei bine, treaba lor. N-am înțeles încă unde mi-a dispărut entuziasmul, dar am înțeles că sunt perfect normale aceste schimbări de ritm și priorități și că viața e făcută și din alte lucruri decât cele scrise, că acest răgaz, ce mi l-am acordat pentru realul meu cel de toate zilele, e binevenit.

Multe s-au întâmplat anul acesta și eu nu am consemnat nimic pe blog. Mă uit cu tristețe și văd scrieri vechi aduse în față din acele vremuri în care mă citeau vreo câțiva și puțini lăsau un semn. Acum primesc semne, dar eu mă comport ca o infractoare: vin, reașez articolul și fug. N-am răspuns comentariilor voastre și asta mă intristează puțin, pentru că nu uit cât de tare îmi doream să îmi spună și mie lumea vreo două vorbe. Bine, dacă ar fi asta singura problemă, dar nu prea e. Stiu ca n-am intrat pe blogurile voastre de cam multișor. Mi se mai intampla sa intru pe cate unul, cum am făcut acum ceva timp cu cel al Adelinei, de l-am citit de prin primăvară până în ziua cu pricina, pe repede .. înainte. Acum am restanțe din nou, semn că nu am învățat nimic. Și ar tot fi. Și totuși, fix ca într-un album cu poze,- unul din acela de spun eu că viața este fix cea care nu se vede în fotografii, căci prea stăm zâmbitori în ele consemnând bucuriile vieții, pentru că rar omul și-ar imortaliza tristețea, doar ar fi ultimul lucru pe care ar vrea sa si-l aducă aminte, nu?-așa mi-am regăsit și eu unele postări, răsfoind ca într-un catastif uitat de vreme și vremuri.

Poate nu am scris eu despre bucuria de a-mi fi apărut și mie trei poezioare amărâte într-o revistă-carte, editată la Iasi, sau despre articolul „UE și viața la țară” în Cuvântul liber, tot în primăvara acestui an; n-am consemnat mai nimic din Acțiunea Doboi, ce s-a întâmplat de Florii și unde mi s-a demonstrat că viața poate fi și altceva decât trecere egoistă și individuală, așa cum am făcut eu uneori, și că oameni, precum soțul meu și camarazii lui, dar și români obișnuiți care simt iubirea de neam și țară altfel și cu nuanțe diferite decat stiam eu ca e permis, pot face lucruri împreună despre care eu nici nu aș cuteza să le rostesc, și în a căror izbândă nu aș fi crezut, dacă nu as fi văzut cu ochii mei. Nu am scris despre întâlnirile memorabile pe care le-am avut din primăvara acestui an și până acum, despre cum am călcat eu în sate de poveste din Harghita și Covasna, lângă soțul meu care își pusese în minte și suflet că ar fi nevoie de semne de solidaritate și recunoștință națională, și cum vorbele par pompoase, el a recurs, cu aceiasi oameni inimoși la alte însemne, palpabile, simple, ce vorbesc singure despre crezul lor. Asa au dus acolo, elevilor premianți, in vreo 10 sate, tricolorul românesc, cartea de poezii a lui Mihai Eminescu și rugăciunea ortodoxa.

Ceea ce am văzut eu acolo, lacrimile din ochii oamenilor, cântecele cu voci puternice de copii ce te infiorau de emoții neștiute în biserici curate, primenite cu flori și steaguri, costume populare purtate cu drag și atingeri intre oameni ce nu-și mai puteau ține bucuria doar pentru sine și se întrebau mirați cum de s-a gandit cineva și la ei, toate imi par de nepovestit. La Mânăstirea Valea Mare, datorită aceleiași actiuni, „ Acțiunea Români pentru Români”, pe catarg flutură un steag nou, dăruit cu iubire și pentru iubire. Am stat în umbra acestor lucruri, am adunat impresii și fericiri de o clipă, am cules stări noi, necunoscute mie, dar am tăcut pentru că nu aș ști sa le dau importanța care merită pe un blog mic, fără valoare, ci doar asa cum spuneam, ca semn de trecere pentru a nu uita.

Si mă intorc la ideea consemnărilor pe blog, asa ca intr-un album de poze, album de vorbe, cum îi spun eu cu drag. Sâmbătă mai mi-a murit un pisic. Am pierdut destui, numărând mâțele din viața mea, dar mă ferise Dumnezeu de participare directa, de contabilizare a minutelor rămase dintr-o viață frumoasă de pisic deosebit. Am trăit-o și pe asta, acesta din urmă nevrând să-și dea suflețelul fără atingerea mea și fără să mă știe alături. Mihai era plecat și am trăit greu momentul, am urlat precum lupii, de neputință, și am reușit să m-adun miraculos. Am intrat, puțin mai târziu pe fb și blog, am privit pozele cu el, cand era falnic și splendid, lipsit de griji, nu ca o umbră, așa cum mi-a fost dat să-l văd în ultimele lui clipe, și am recitit articolele mele stangace, de inceput, unde autistul meu de motan mă ajuta sa mă joc cu cuvintele, sa le torc și sa le strang in povesti care acum incep cu „a fost odată”

Poate și de asta voi gasi o solutie, poate voi scrie pe un blog privat, lucruri ce imi vor aduce aminte de trecerile noastre, de bucurii, tristeti, rătăciri, fără a fi pângărite, uneori, de priviri ostile. Știu asta, caci uneori am aceasta privire cand citesc lucruri, la intamplare, in on line si ma simt depasita de situatii, cand anumite cuvinte nu imi aduc nici bucurie, nici emotie, nici măcar revoltă. Imi aduc doar sentimentul pierderii de timp, iar cu acela ma descurc fantastic de bine, cu pierderea de timp, adicătelea. Asa ca bocceluta mea albă cu mărgăritare, de trubadur și ratacitor prin cuvinte ce se vor spuse …… pare a se desface. Sper să mă și țină.  N-am scris decât o parte din tot ce mi-a dat Dumnezeu in dar anul acesta.

În casa mea aniversările curg, am făcut 10 ani, de cand iubirea mea poartă nume, pe 27 iulie s-au făcut 9 ani de cand ne-am cununat civil, asa intr-o zi de joi, cuminte și fireasca, domoală ca pentru doi oameni maturi ce se pierdusera pe sine, dar se regăsisera miraculos într-un „împreună” covârșitor. Vacanțe nu am, dar mă bucur de sfârșituri de săptămână mai lungi, in care parca adunăm tot ce am face zile în șir. Nu pot sta departe de cățeii mei, prea mult și asta mă sperie puțin. Prea am devenit dependentă. Nu pot sta liniștită dacă Lupu-Băiatu nu își are canapeaua lui, pe care, de două zile, stă trist și gânditor. Avea o obsesie pentru Silver, il păzea non stop și il ținea in priza. A fost primul care a știut ca motănelul satinat nu mai e. Mi-a lins lacrimile și a picat în muțenie. Nu a mâncat, nu s-a plimbat, nu s-a jucat. A jelit in felul lui și asta m-a înduioșat teribil de tare.

Vara nu e anotimpul meu preferat, e drept ca nu mă omor nici după zapezi mari, dar ma impac greu cu oamenii ce sunt în vacanță, cu aer călător și de invidiat, iar eu în continuă activitate, mă impac greu cu amorțeala asta ce o dă căldura insuportabilă și cu aburii fierbinți ce par a ieși din orice, mă împac greu cu miresmele bunătăților de vară ce nu țin cont că aș putea fi la dietă permanentă dacă nu m-ar ispiti atât.

Și totuși, am spart din nou gheața cuvintelor și mă simt ca și când aș putea scrie la nesfârșit despre orice nimic plictisitor. Se și vede, nu? Poate vă povestesc curând cum am refăcut traseul de la 7 Scări, sau cum Șirnea și Șinca veche mi s-a părut a fi în acelasi loc. Confuzie ce a scos o excursie pe cinste.

Și pentru că și din duzina de cuvinte am lipsit prea mult, iar clubul celor 12 cuvinte l-am abandonat pentru o vreme, nu-mi uit primele iubiri și așez acest articol în tabelul găzduit de Eddie, căruia îi cer scuze pentru rătăcire. Cuvintele vedetă sunt următoarele: „umbra, calator, ragaz, intrebau, sperie, urmaresc, alba, fierbinti, satinat, repede, catastif, covarsitor.”

      

UE şi viaţa la ţară

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.  Viaţa continuă….

Îmi cer scuze pentru lungimea textului dar nu am putut sa-l fragmentez…