Ionii mei dragi, bunici de poveste

bunica

Acum 12 ani, într-un ianuarie nemilos, cu cateva zile inainte de ziua mea de nastere, intr-un timp in care parcă se reinventasera zapezile de altadata, bunica mea pleca la ingeri. Greu am ajuns în satul ala buzoian si greu am trecut peste momentul acela dureros, dar cel mai ciudat lucru pentru mine a fost faptul că am stat 40 de zile acolo. Zece cu a mea familie, iar treizeci doar eu cu tataie, departe de confortul apartamentului meu, departe de tabieturile cu care eram obisnuita, departe de oras şi tot ce cuprinde el. Totul era diferit. As putea vorbi la nesfarsit de intunericul dimineţii, dar şi al serii care, parca, cuprindea prea mult din ceea ce stiam eu ca inseamna ziua.

Ma pierdeam intr-un vajait prelung de iarna geroasa si ma cutremuram la sunetul sumbru ce parea că se instalase permanent în mine, ca o muzică de fanfară, unde unul din instrumente era dezacordat. Vuia satul precum lupul singuratic. Vuia vantul dinspre miaza-noapte, vuia Printul Întunecat din povestile mămăiţei mele, vuia Crivăţul nemilos aducator de geruri si zapezi viscolite, de fumuri ingemanate in povesti cetoase şi de gheturi aspre şi deloc invesmantate in luciri de cristal, cu care eram eu obişnuita. Din toata familia eu eram singura ce putea ramane acolo pentru a-l supraveghea pe batranul nostru, fara sa imi dau viata prea mult peste cap. N-a fost usor, dar am adunat o lume in ochi de om care inca traia din amintiri de basm cu bunici tineri.

Îmi alungam demonii, ce parcă mă impresurau din afara casei, cu pagini de carte ratacita, prin odaia fara vreo urma de biblioteca pasagera. Îmi lucram mâinile, iar mintea mi-o ocupam curatand porumb, in cosuri mari pe care le aducea tataia în casa. Habar n-aveam că o sa-mi fie dor, după un timp de acel ritual, in jurul orei 19, privind un film spaniol, cred, cu țigani, la care tataia striga : „Hai, să vedem țiganii!”

Imi mergeau degetele pe știulete de zici că asta făcusem toată viata și chiar mă bucuram ca va trece usor timpul și nicidecum că-mi stric mainile de orasanca. Nu aveam niciun gadget, iar tv ul abia de prindea vreo două posturi amarate. Acum cand mă gandesc cat de multe s-au schimbat intre timp, parca nu mai numar doar 12 ani ci vreo 20.

De cate ori se deschidea uşa, parea că ne cotropeşte nebunul vânt ce fusese alungat în iarna sticloasă de ursitoare nemiloase. Dacă aveai curiozitatea să ieşi până în fundul curţii, ştiţi voi de ce, iţi îngheţa faţa pe loc şi o crustă roşiatică lua locul pielii fine dacă întârziai în activităţi firesti. 30 de zile, pe care nu le voi uita niciodată, în care am purtat văluri mari de lână, din broboadele cu miros de mamaie, de cate ori aveam de făcut vreun drum la magazin, acoperindu-mi aproape tot chipul. 30 de zile ciudate. 30 de zile in care am experimentat o altfel de viata, incercand sa uit ca acasa nu-mi ungeam nici painea cu unt daca nu voiam. Clipe care m-au facut sa ma intorc in Brasov cu multumire in suflet pentru tot ce aveam.

Ma uitam cu admiraţie la femeile din sat şi mă gândeam cate vânturi le-au bătut şi cate le-au şficuit obrazul, fără să ştie de creme cu protecţie de orice fel, rămânând, parcă, tot sănătoase şi frumoase. Acolo era adevărata frumuseţe. Mie îmi plângea faţa, iar ochii îmi erau roşii permanent sub atingerile Nemilosului. Nu bătea tot timpul, dar aveam seri când mă băgam adânc sub plapumă şi parca vedeam silueta trupeşă a bunicii mele, cu lumina lămpii pe faţă, care trecea spre camera din spate, căreia si acum îi spunem camera din Crivăţ să vada dacă nu cumva siguranţele tabloului electric sunt sărite sau tot satul a fost lasat în beznă de Măria Sa.

Îi auzeam cuvintele ce parcă-l blestemau uşor spunând: ”Traistă goală ai fost asta vară şi Crivăţ ai venit acum. Pleacă şi lasă-ne!” Ştiam însă că e doar închipuirea mea şi că de fapt ascultam glasul salcâmilor ce se împotriveau vântului năpraznic şi mă rugam să dispară şi sa ne lase aşa..netroieniţi.

Am descoperit despre mine lucruri pe care nu le stiam, am descoperit ca pot face fata unui trai nu tocmai confortabil, fara sa ma plang, fara sa mi se para nepotrivit. Am varuit, desi nimic din ce faceam nu era pe placul batranului, ba faceam dungi cu bidineaua, in toate partile, ba stropeam prea mult pe jos. Nicio vorba buna nu venea spre mine, dar eu nu aveam in gand decat sa primenesc casa pentru pomana de 40 de zile. Am gatit, dar tot ce puneam pe masa erau farafastlacuri de care nu se atingea. Ciorba era prea acra, cartofii nu aveau ce sa caute in ea, iar mancarea de fasole era musai sa contina juma de kil de ulei, altfel nu era gustoasa.

La inceput m-am burzuluit pentru fiecare contra pe care mi-o trimitea bunicul, dar mi-am revenit repede vazand ca lucrurile mergeau ca unse daca respectam regulile lui. Evident ca nu se aplicau usor cele stiute de mine, intr-un loc care pentru mine a insemnat raiul, dar unde nu mă lovisem prea des de muncile gospodariei si condiții grele de trai.

Pe tataia il chema Ion. Pe mamaia Ioana. Doi oameni cu destine impletite strans mi se parea mie și, totusi, observam ca batranul nu suferea extrem de tare după pierderea bunicii mele pe care noi am idolatrizat-o. Cel putin asa aveam eu impresia, pentru ca eu inca as fi urlat după ea dacă nu mă uimeau atat de tare reactiile lui. Parca era o eliberare si refuzam sa cred asta, caci numai eu stiam cat de dependenti au fost unul de altul. Aveam sa ma insel, dar cu toate astea asistam la un spectacol care se repeta ca in ziua cartitei.

Se comporta ca un robot care-si fixase programul după ceasornicul rosu din perete. Acum mancam, acum dormim, acum vorbim. Nu altfel și nu in afara programului din mintea lui. Eu trisam, trisam citind, urmarindu-i discret miscarile si invatand sa traiesc fara mamaia mea al cărei miros inca persista in fiecare lucrusor din jur.

Doi Ioni. Ionii mei. Imi dadeau iar o lectie de supravietuire, parca stiind ca acel 2004 imi va fi greu de dus si acceptat. De 1 an si jumatate nici tataia nu mai e. Mi-au ramas icoane in biserica sfintită a copilariei mele. Am ramas cu ganduri si recunostinta imensa si i-am multumit lui Dumnezeu ca i-am putut avea mult in viata mea cat sa se bucure de ceea ce sunt si deveneam, iar eu sa ma simt multa vreme tanara.

E ianuarie iar, e Sfantul Ion, iar candela mea arde pentru bătranii mei dragi și, ciudat, imi pare ca in aer se imprastie arome de lemn ars, de nucă şi gutui coapte în jar, amintiri dragi din acele 30 de zile cu rasfaturi simple. In mine, in schimb, simt amestec de tămâie şi busuioc, de leuştean uscat pe sobă, de miros de copilărie pierdută şi de cetină de brad uitată într-un colţ de camera, ca un ultim semn ca sarbatorile de iarna se incheie de Sfantul Ion. Azi am despodobit bradul si mi-am impodobit amintirile cu gand de mamaie si tataie, de Ionii mei dragi.

Voi, cei care aveti sarbatoriti cu acest nume in jur strangeti-i tare in brate si simtiti-le mirosul sa fiti sigur ca-l veti purta cat mai mult, in timpuri cand lumea lor pare departe desi tu tot intinzi mana sa-I atingi.

La multi ani!

UE şi viaţa la ţară

Acum câteva zile am citit pe fb cum că uniunea europeană, şi să nu mă puneţi a scrie aceste două cuvinte cu literă mare că nu merită, a interzis românilor ca mortul să fie ţinut acasă mai mult de o oră. Bineînţeles pentru orice om care locuieşte la oraş această ”ştire” nu înseamnă nimic. Ba, cu siguranţă, vor fi mulţi dintre acei care se vor gândi la confort, la igienă, la normalitatea gestului ca sicriul să fie dus la capelă şi sunt sigură că se mai pot spune multe pe subiectul ăsta.  Ei bine problema intervine când vorbim de viaţa la ţară, unde nici porcii nu se sacrifică cum cere legea, nici confortul animalelor nu e conform normelor UE, hai că mi-am revenit, ţuica încă se face în cazane de alamă şi mortul se ţine în casă trei zile ca un ultim respect faţă de cel ce a muncit o viaţă şi acum îşi ia rămas bun de la tot ce e al lui. Omul trăieşte după cele obişnuite lui de moşi strămoşi şi cu puţine se pune el de acord vizavi de modernitatea ce se abate asupra satului, vrei nu-vrei.

Moartea bunicului meu m-a adus la ţară. Dincolo de tristeţea firească, nu neg că cei 85 de ani ai lui mi-au dat o oarecare detaşare emoţională diferită total de stările avute în ocazii de acest gen. Observam şi bifam lucruri.

În primul rând, trecând peste şocul morţii, lumea se strânge buluc şi încep în viteză a-l pregăti pentru cele veşnice. Nu e timp de lamentări, dar judeci repede că oraşul e la ceva kilometri distanţă, tu eşti cam singur şi ajutorul trebuie sa vină de departe. Trec ceva ore, timp de spălat, îmbrăcat,  şi  mai apoi de pregătit casa pentru ceea ce va urma. Cel care a spălat mortul devine personaj important, şi până la final îi vei auzi numele de câteva ori.  Zumzetele din jur, listele interminabile par a nu avea legătură cu cele pregătitoare. Trec ore până când, în casa din faţă, mortul e pus în sicriu.

Te umpli de uimire că femeia bătrână, ce până ieri şi-a depănat cu tataie discuţia pe banca din faţa casei, nu-l mai priveşte ca pe nea Ion, ci îi e frică să stea cu ”mortul” singură. Mirarea se amplifică când vezi listele ce se fac şi care par dintr-un film abstract. Tu nu ai în minte decât prosoape, mâncare şi colivă. În scurt timp însă ţi se vor derula în faţă toate obiceiurile pe care ferească sfântul să nu le respecţi şi ştii că, probabil, fiecare lucru scris acolo va fi de trebuinţă.  Se aduc de la biserică stative de lumânări,  se trece pe la medicul de familie ce constată decesul, vine fata cu formolul,  căci e cald şi omul are nevoie de îmbălsămare, zumzetul continuă până când, în liniştea noptii, vor veghea doar cei din familie flacăra din candelă.

Sub sicriu stă o cană ce se va sparge în momentul în care vor ieşi spre cimitir. Din mulţime, o fată tânără, de 22 de ani, pare a le şti pe toate. Orice foloseşti pentru mort se pune într-un săculeţ si se aşează în sicriu. Şi dacă tai o aţă cu o foarfecă, o vei pune pe cea din urmă acolo. Mama ascunde pisicile, le aruncă când şi când câte un os. Sunt învăţate în casă, lucru nepermis la ţară şi nu riscă să se împiedice de ele lumea ce deja vine cu lumânare pentru nea Ion. Se adaugă aici şi superstiţia cum că peste mort să nu treacă cumva vreun animal şi rămân sigur surghiunite până se termină totul. Noaptea trece greu, dimineaţa se apropie cu miros de tămâie; vacile se adună spre ciurdă şi ochii oamenilor privesc curioşi în curtea noastră.

Se fac cumpărături pentru pomană. Afli că e nevoie de trei colive, că pe una o duci la cea de trei zile, pomana de dulce cum s-ar spune. Una e pentru mortul ce-l scoţi din groapă. Te înfiori, dar trece. Bifezi murmurând anapoda: pălărie, muşama, călăvii, căpităneasa, vin, suc, prăjituri, aţă, lumânări, mere,  covrigi, capete, prescuri. Fata cu ochi albaştri ştie tot şi nimic nu îi e a mirare. Fiecare om din jur e tocmit la ceva. Încet, încet încep poveştile. Vin bătrânii satului să-l privegheze pe Ion. Te miri când vezi că bătrâna cu bluză albastră are 92 de ani şi uită doar amănunte. Locuieşte singură şi te întrebi cum.  Apoi vin cei de 80-85. Sunt semeţi şi cu riduri putine. Ochii tăi întreabă fără răspuns care o fi miracolul. Se ţin mai bine decat cei între 70-80, care vin în toiage şi sigur au vreun beteşug la picior.

Toţi vor a şti povestea lui de final. Nu contează că ai spus-o de o grămadă de ori, o repeţi ca pe un ritual tainic. Auzi alte istorii şi îţi aminteşti, brusc, că bătrânul acela din sicriu nu a fost totdeauna bătrân. Închizi ochii şi ţi-l aduci aminte cărând snopuri mari de iarbă în faţa şi spatele bicicletei, cu o putere supranaturală. Un zâmbet fugar alungă tristeţea. Trece şi a doua zi, zi în care descoperi că femeia ce toţi îi spun ”căpităneasa”, rudă cu noi, spre norocul nostru, e persoana cea mai importanta în ritualurile de aici. Ea înveleşte japonezele în batiste şi leagă monede la capătul lor; ea prinde ace de siguranţă prosoapelor ce se vor da de pomană; ea  le va împărţi în biserică împreună cu mere şi covrigi şi tot  ea va uda şi va tămâia mormăntul timp de 40 de zile. Te uiţi la ea ca la un erou de film.

La fel te vei uita şi către cea care va face mâncarea acasă pe pirostrii. Fiecare vrea cate ceva, fiecare îşi aminteşte de un nou lucru. Se taie ramurile vişinilor ce atârnă prea mult. Sub umbra lor se vor pune mesele pentru pomană. Te rogi să nu plouă, căci noaptea trecuta şi-a lăsat stropii liberi. Câinele e mutat în curtea vecină. Culmea, pe mine nu m-a lătrat deloc. De unde m-o şti săracul, că des nu am fost la ţară? Seara se aşterne magic în grădină. Oamenii satului vin şi vorbesc despre mort. Mortul e al tău şi tu sorbi fiecare cuvânt. Câţiva te ”cântăresc” din ochi, nemulţumiţi că ai luat şi tu în greutate. Nu înţeleg de ce ai încă aer adolescentin cand tu eşti trecut de 40 de ani. Te uiţi la ei şi îi şti pe toţi, cu fiecare ai ceva amintiri ieşite toate la suprafaţă. Un nepot vorbeşte prea tare, mult prea tare. Beţiva satului râde de altă beţivă. S-ar bea ţuică, dar se pune vin. Ştiu ei de ce, ştim şi noi şi vom afla curând la pomană, când vor dispărea sticlele de pe masă în mai puţin de cinci minute.

Nea Ion e privegheat de toţi ai lui şi de sat, pană şi găinile vor trece pe prispa lui pe care încă zace un coş cu ceapă. A doua zi totul se precipită, clopotele bat a jale. Nu ţin cont de UE, nici de sat, ci doar anunţă slujba ce începe de dimineaţă, acasă.  Cortegiul se mişcă dureros de încet. Se aruncă, la o oprire, cu bani. Vama, se spune. Îmi rog şi eu soţul să arunce un pumn de mărunţiş în mulţime, dar el se jenează şi îi aruncă în lateral, în drum, cumva. Ne reţinem un zâmbet. Un preot desprins parcă din poveşti perfecte ne lasă muţi de admiraţie. Ne vorbeşte de spovedanie şi, pentru o clipă, uiţi de necazul tău şi prinzi un strop de speranţă. Pilda lui ajută.  Satul e prezent. Te miri că e tot acolo să-şi ducă moşneguţul pe ultimul drum şi o parte din ei vor fi şi în curte, la masă.

Clopotele  bat a sfârşit şi noi ne grăbim să ne ducem ritualurile şi dincolo de biserică. Groparii rămân a-şi termina treaba, dar acasă îi aşteaptă masa lor specială. Au avut masă şi înaintea săpării gropii şi tot ei vor da spectacol cu public, deşi lumea era sătulă de poveştile lor. Mă minunez cât de bătrân pare unul ce e aproape de vârsta mea.  Altul dintre ei nu conteneşte a vorbi de cele 200 de femei avute din viaţa lui şi de cei 10 copii împânziţi prin ţară, de pe vremea când lucra la mină şi niciodată nu rămânea într-un loc. Se dau de pomană ligheane, săpunuri, mai ales celui care  a scăldat mortul. Tu nu ştii nimic, te uiţi şi vezi cum alţii rezolvă lucruri uimitoare.  O femeie află că îmi plac animalele şi începe a-mi povesti că ea are ca animal de companie o capră albă. A crescut-o de la început cu biberon şi pampers iar capra nu mai poate fi dată la stână. Afli cum mănâncă ridicată doar pe două picioare, direct din salcam, sau cum îşi pândeşte stăpânul să poată manca graunţele de la păsări în lipsa lui. Plusează şi cu un pechinez actor dar teribil de agresiv cu oricine l-ar mângâia. Râsu’-plânsu se instalează încet.

Gândurile către tataie se estompează uşor, mâncarea e fadă, de post cum spuneam, dar se pare că femeia care a făcut mâncarea era preocupată de altele. Treci cu vederea. Rămîi  în familie şi vezi cum uşa de la păsările închise se deschide şi bătătura devine planeta găinilor. Iar te miri,  şi zâmbeşti când vezi că stau la coadă să se ouă. Au locul lor sfânt.  Evadează şi pisicii. Căldura se aşează peste oameni şi animale deopotrivă.  Tu priveşti cu admiraţie la oamenii locului şi ştii că nimic nu se va schimba, că UE nu va avea forţă acolo. Fata de 22 de ani vrea nuntă la căminul cultural, vrea obiceiurile satului. Ea e speranţa, ea e virgula, ea e râsul ce străbate dincolo de probleme şi pare a spune ”eu sunt tradiţia şi voi veghea şi următorul mort cu nume”. Poveştile foşnesc încă mai tare ca salcia de la poartă ce a fost plantată de tataie.  Viaţa continuă….

Îmi cer scuze pentru lungimea textului dar nu am putut sa-l fragmentez…